Autor 23502 vizualizări


În secolul al XVI-lea, cea mai mare putere a lumii era Spania. Susținută de un imperiu colonial impresionant, Spania Habsburgică a cunoscut în acea vreme perioada ei de glorie, rămasă în istoria Spaniei ca „Secolul de Aur” (1516-1700). Imperiul colonial spaniol, unul din primele imperii globale din epoca modernă, s-a întins pe cinci continente și a avut o durată de aproape cinci secole, de la descoperirea americii în 1492 până la independența ultimei colonii africane spaniole, în anii '70 ai secolului XX.

Cea mai importantă unitate administrativă a acestui vast imperiu a fost viceregatul Peru, ce cuprindea aproape întreaga Americă de Sud:din Panama în Nord până în sudul continentului, din Peru în vest și până la La Plata în est, cu excepția Braziliei, Guyanei și Venezuelei. Era un teritoriu vast, bogat, care a prezentat numeroase probleme de administrare.

Cucerirea zonei începe în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Prima tentativă (eșuată) de explorare și cucerire datează din 1525 când, după cucerirea istmului Panama, conchistadorii au primit informații în sud există un stat mare și, încă și mai important, bogat în metale prețioase. După eșecul primei încercări de cucerire, intră în scene două personaje importante:Diego Almagro și Francisco Pizarro, cei care vor reuși supunerea imperiului Inca în fața Spaniei.

Pizarro călătorește la sud de Panama în 1527 și observă bogăția regiunii din punct de vedere al metalelor prețioase. Se duce apoi în Spania, pentru a obține din partea Coroanei autorizația oficială de cucerire a teritoriului, iar în 1532 începe expediția, având la dispoziție foarte puțini oameni. Spaniolii au profitat de faptul că, la momentul respectiv, imperiul inca era consumat de un război civil născut din luptele pentru tron dintre Atahualpa și Huascar. În aceste condiții, statul incaș era mult mai fragil și a putut fi cucerit mai ușor. Spaniolii se implică în lupta pentru troni dintre cei doi frați;după ce Huascar e ucis la ordinul fratelui său, spaniolii îl capturează pe Atahualpa și, după o înscenare judiciară, îl vor executa. În 1533, ocupă capitala imperiului inca, Cuzco, iar un an mai târziu fondează orașul Lima.

Pizarro, cel care e azi cunoscut ca și cuceritorul Imperiului Inca, a fost însoțit în expediția de cucerire de Diego Almagro și de frații acestuia. După cum era de așteptat, având în vedere tentația reprezentată de bogăția statului incaș, a apărut rapid o rivalitate între Pizarro și Almagro. Începe astfel un război civil între conchistadori, în perioada 1537-1538, în urma căruia Almagro și partizanii săi vor fi învinși. După ce Almagro e executat, Pizarro îi încredințează lui Pedro de Valdivia misiunea de cucerire a teritoriilor din Sud. Expediția începe în 1540. În mod uimitor, Valdivia și oamenii săi au reușit traversarea deșertului Atacama, o aventură care și astăzi pune multe probleme celor care îndrâznesc să parcurgă acel drum. Valdivia înaintează spre sud, spre Chile de astăzi, și fondează orașul Santiago.

În 1541, reîncep luptele dintre Pizarro și vechii partizani ai lui Almagro, conduși de unul din frații acestuia, „El Mozo”. Acesta reușește să-l omoare pe Pizarro, dar va fi ucis la rândul său de trimișii Coroanei (Carol I trimite soldați în America de Sud pentru a asigura încetarea luptelor dintre conchistadori).  

Luptele împotriva incașilor continuă în tot acest timp și se vor sfârși abia în 1572, odată cu moartea ultimului membru al dinastiei ce conducea imperiul. Tupac Amaru, născut după venirea spaniolilor pe continent, e capturat și executat de spanioli prin spânzurare.

Pentru administrarea teritoriului și controlarea populației indigene a fost instituit un sistem de purta numele de encomienda. Funcționarii regali acordau conchistadorilor, în baza unei Carte, anumite teritorii. Cel care primea teritorii de la rege, numit encomendero, trebuia să asigure siguranța și bunăstarea indienilor (encomendados)ce locuiau pe teritoriile respective;el avea, de asemenea, misiunea de a-i evangheliza pe băștinași. Pentru protecția oferită, indienii plăteau un soi de tribut, sub diferite forme:bani (mai rar), produse sau muncă. Practic, sistemul – care era de fapt un sistem de muncă forțată– continua tradiția existentă în imperiul inca, ca populația să plătească tribut sub forma muncii. Acei encomenderosi-au alungatpe indieni de pe terenurile fertile și i-au forțat să muncească pe terenuri proaste, de pe urma cărora abia dacă reușeau să supraviețuiască.

Pentru funcționarea sistemului și supunerea indigenilor, coloniștii au fost nevoiți să colaboreze cu elitele locale (numiți caciquessau curacas). Aceștia asigurau colectarea tributurilor de la băștinași și îl transmiteau mai departe către encomenderos.

Sistemul impozitului în muncă – denumit mita– a fost, după cum am spus, preluat din tradiția precolumbiană. Acesta a fost preluat de spanioli în vederea valorificării resurselor noului teritoriu. Potrivit acestui sistem, indienii erau obligați să muncească o anumită perioadă de timp (6 luni în agricultură, 10 luni în minierit) pentru coloniști. Circa 1/3 din totalul populației masculine adulte era recrutată pentru a munci în cadrul acestui sistem;muncitorii (numiți mitaios) primeau o anumită sumă pentru munca prestată.

Teritoriile cedate conchistadorilor s-au transformat rapid în proprietăți ereditare ale acestora, spre nemulțumirea Coroanei spaniole, care a încercat să ia măsuri în acest sens pentru a evita formarea unei clase feudale puternice ce putea uzurpa autoritatea centrală. De asemenea, Coroana a vrut să ia măsuri și împotriva exploatării băștinașilor prin munca forțată. S-a încercat limitarea drepturilor conchisdatorilor printr-o lege (din 1536) prin care teritoriul dat unui conchisdator era acordat familiei sale pentru 2 generații (el și primul său urmaș);după aceea, teritoriul urma să revină în proprietatea Coroanei. Apoi, în 1542, sunt adoptate legile cunoscute sub denumirea de Leyes Nuevas, prin care s-a încercat ameliorarea sistemului encomienda. În primul rând, a fost interzisă transmiterea pe cale ereditară a teritoriilor date de Coroană. În al doilea rând, s-a urmărit o mai eficientă planificare a misiunilor de evanghelizare și apărarea indienilor împotriva muncii forțate.

Legile nu au fost însă aplicate din cauza unei revolte a coloniștilor ce se opuneau măsurilor impuse de Coroană. Izbucnește un adevărat război civil între coloniști (conduși de Gonzalo Pizarro, fratele vitreg al lui Francisco) și trupele trimise de Împărat. Viceregele e executat de tabăra coloniștilor, iar Gonzalo Pizarro e proclamat vicerege. El va conduce practic Peru-ul între anii 1544-1548, până când Coroana va reuși să-l elimine. Din cauza revoltei conchisdatorilor și a opoziției ferme a acestora, Carol I a dat înapoi și a acceptat restabilirea caracterului ereditar al teritoriilor acordate prin sistemul encomienda.

Ulterior, administrația viceregatului nu va cunoaște schimbări semnificative. După Războiul de Succesiune pentru tronul la Spaniei și venirea Bourbonilor la conducerea imperiului, se va încerca implementarea unor reforme. Însă spre sfârșitul secolului al XVIII-lea numărul revoltelor crește semnificativ (se remarcă răscoala condusă de un băștinaș care și-a luat numele de Tupac Amaru al II-lea), iar în prima parte a secolului al XIX-lea (1824) Peru își câștigă independența (recunoscută de Spania abia în 1879).

""