Autor 3991 vizualizări


Așa-zisul „lung secol XVIII”, de la Revoluția Glorioasă până la bătălia de la Waterloo, reprezintă perioada în care Marea Britanie a urcat în poziția dominantă între imperiile comerciale europene și a devenit prima țară industrializată din lume.

Schimbările economice ale Angliei dintre 1688 și 1815 pot fi mai bine înțelese analizând situația socio-economică a țării, precum și dezvoltarea comerțului și, implicit, a imperiului. În 1688, Anglia și Țara Galilor aveau împreună o populație de 4.9 milioane de oameni, iar economia internă se baza încă în mare parte pe agricultură. Între timp, industria domestică a înflorit, mulți muncitori căutând slujbe sezoniere atât în agricultură, cât și în noul domeniu industrial. Și pentru că societatea engleză avea o clasă de mijloc înfloritoare, mai mult decât orice alt stat european (chiar și Țările de Jos), Anglia a avut baza socială necesară pentru dezvoltarea unui comerț internațional.

Negustorii trimiteau nave comerciale spre America de Nord și Indiile de Vest, în colonii, încă de la începutul secolului XVII (1607:prima așezare în Virginia, 1625:achiziționarea insulei Barbados). Până la sfârșitul secolului, aproximativ 350.000 de oameni emigraseră deja în Lumea Nouă. Cât despre veniturile obținute din comerț, acestea creșteau anual:în 1686, coloniile americane aduceau deja guvernului de la Londra bunuri în valoare de 1 milion de lire. Dinspre metropolă către colonii plecau nave încărcate cu produse textile, iar din colonii către Londra plecau navele cu zahăr, tutun și alte produse tropicale pentru care exista o cerere importantă.

Comerțul triangular cu sclavi (bunuri către Africa, schimbate pe sclavi;sclavi trimiși în America, schimbați pe produse;produse trimise înapoi în Anglia) a început să „aprovizioneze” coloniile engleze din America cu sclavi africani, folosiți pe plantațiile de tutun, orez și zahăr. Acest comerț avea în centru activitatea companiei londonze Royal African Company, asemănătoare faimoasei East India Company, care se ocupa de comerțul în Asia.

Comerțul internațional se desfășura potrivit legilor cuprinse în Navigation Acts, în care se stipula că toate bunurile trebuie transportate pe nave britanice, cu echipaj britanic, ciruclând între porturile britanice și porturile din imperiu. La început, Anglia avea o concurență serioasă la nivel comercial, rivalizând cu Franța, Țările de Jos, Spania și Portugalia.  Cu timpul însă, englezii au câștigat teren și au ajuns să domine mările și, implicit, comerțul internațional.

 

Dezvoltarea imperiului

La sfârșitul Războaielor Napoleoniene, Anglia arăta cu totul altfel decât în 1688. Datorită unei creșteri demografice importante, de după 1770, țara ajunsese la o populație de 12 milioane de oameni, iar productivitatea agriculturii, indutrializarea timpurie, dezvoltarea noilor tehnologii industriale și a fabricilor au contribuit la înflorirea economică.

Și comerțul britanic a suferit câteva schimbări importante. Dacă la 1700 cele mai importate relații comerciale (în privința volumului și valorii schimburilor) erau cele cu statele europene, în secolul XVIII comerțul britanic s-a „americanizat”. Până la 1797-1798. America de Nord și Indiile de Vest primeau mai bine de jumătate (57%) din exporturile britanice, și livrau 32% din importuri. În aceste condiții, era de așteptat ca trata(comerțul cu sclavi) să se dezvolte și să cunoască proporții impresionante. Negustorii englezi asigurau capitalul necesar pentru această activitate, iar Jamaica, cea mai mare colonie britanică de sclavi, a devenit cea mai bogată colonie a imperiului datorită veniturilor obținute pe seama sclavilor aduși din Africa.

Astfel, până în 1775, Marea Britanie a ajuns să posede, în Lumea Nouă, mai multe teritorii decât olandezii și francezii, principalii săi rivali europeni. Avea să urmeze dezvoltarea comerțului controlat de East India Company și extinderea influenței britanice în zona Bengalului.

Pierderea celor 13 colonii americane a reprezentat o lovitură grea pentru Imperiul britanic în creștere, dar englezii și-au revenit destul de repede, achiziționând noi teritorii după războaiele cu Franța. Teritorii precum Trinidad, Tobago, Sf. Lucia, Guyana, Mauritius și Ceylon au intrat astfel sub stăpânire britanică.

Până în 1815, Marea Britanie avea un imperiu global impresionant ca mărime și putere, ce se întindea de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Indian. Iar această evoluție a avut loc în același cadru economic protecționist de la 1688:liberul schimb, dezbătut de Adam Smith și Josiah Tucker, nu reușise să-și facă încă loc în politica economică engleză.

Ce a fost mai întâi? Istoricii s-au întrebat dacă aceste schimbări, dintre 1688 și 1815, au făcut ca dezvoltarea comerțului să stimuleze dezvoltarea imperiului sau invers. Răspunsul se află undeva la mijloc:dezvoltarea celor două au mers mână în mână, depinzând una de cealaltă.

Dezvoltarea comerțului i-a stimulat pe negustori să asigure navele și bunurile necesare noilor comunități stabilite în colonii. Pe de altă parte, creșterea demografică din America de Nord, din secolul al XVIII-a a dus la dezvoltarea unei piețe importante pentru exporturile britanice. O economie atlantică integrată s-a dezvoltat după mijlocul secolului XVIII, odată cu aprofundarea relațiilor dintre negustorii din porturile britanice, americane, caraibiene și spaniole.

În ce măsură hegemonia imperială, comercială și industrială britanică s-a bazat pe dezvoltarea imperiului? Istoricii tot dezbat această întrebare, încercând să stabilească măsura în care imperiul a reprezentat un stimul pentru economia internă britanică și, implicit, pentru industrializare. Unii istorici consideră că profiturile obținute de pe urma comerțului cu sclavi ar fi mai modeste decât se crede și că, astfel, contribuția tratei la venitul național britanic ar fi fost cel mult marginală. Alți istorici cred că producția manufacturilor britanice datorează mai mult cererii de pe piața internă decât de pe cea din colonii și pun accent pe importanța productivități agriculturii, ca factor vital al creșterii economice. Alți istorici sugerează că rețeaua comercială protecționistă a făcut din coloniile din Caraibe o povară pentru metropolă, din cauza costurilor de apărare și administrare.

 

Impactul comerțului imperial

Analizând lucrurile dintr-o altă perspectivă, mai puțin sceptică, se poate spune că veniturile obținute din comerțul cu sclavi au jucat un rol important în economia britanică, și că industria s-a dezvoltat foarte mult datorită stimulului reprezentat de posibilitatea expansiunii piețelor din colonii. Producătorii ar fi fost astfel încurajați să-și dezvolte afacerile și să introducă noi tehnologii pentru a putea ține pas cu cererile.

Studiile moderne arată că, de fapt, valoarea cheltuielilor pentru protejarea coloniilor caraibiene sau pentru participarea la comerțul în Oceanul Indian au fost exagerate. E adevărat, englezii au cheltuit sume importante de bani în această direcție, dar dezvoltarea comercială și imperială a dus la înflorirea serviciilor financiare britanice, aducând beneficii importante pe termen lung. 

Așadar, niciun istoric nu ar argumenta că imperiul și comerțul au avut un impact nesemnificativ asupra industrializării Marii Britanie. Însă cât de mare a fost acest impact?Istoricii au ajuns oarecum la un conens:comerțul și imperiul au fost importante pentru dezvoltarea economică britanică în epoca Hanovriană, în așa fel încât, până la 1815, englezii ajunseseră să domine lumea. Se subliniază însă că aceste rezultate nu ar fi fost obținute fără sprijinul important al Marinei Regale și al politicilor fiscale și militare impuse de guvern. Ce înseamnă asta? Expansiunea imperială britanică a presupus numeroase conflicte militare, iar abilitatea guvernului de a crește taxele și de a-și asigura împrumuturile necesare pentru susținerea politicii militare, precum și pentru întreținerea unei Marine net superioare, a avut un rol esențial în crearea condițiilor necesare pentru înflorirea imperiului.

 

 

 

 


Kenneth Morgan, Symbiosis:Trade and the British Empire, BBC History