Autor 5436 vizualizări


Într-o atmosferă de încordare externă și internă încep, pe 16 august 1940, tratativele româno-maghiare la Turnu Severin. Delegația română era condusă de Valer Pop (1892-1958), fost ministru al Justiției în guvernul Iorga și fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernele Tătărescu, ardelean de origine, considerat un specialist în problemele Transilvaniei. Delegația maghiară era condusă de către András Hory (1883-1971), ardelean și el, născut la Cluj, diplomat de carieră și coleg cu Valer Pop la Facultatea de drept din Cluj.

Prima propunere a delegației ungare de rezolvare a diferendului dintre cele două țări a provocat stupoarea și indignarea reprezentanților români. Ungurii cereau, nici mai mult, nici mai puțin, decât un teritoriu de 69.000 de km², cu o populație de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români și doar 1,2 milioane maghiari. Practic, din întreaga Transilvanie, României îi mai rămâneau județele Făgăraș, Sibiu, o parte din Târnava, un colț din județul Alba, dar fără Alba Iulia, județul Hunedoara și Banatul. În plus, generalul Corneliu Dragalina, expertul militar al delegației noastre, atrăgea atenția într-un memoriu că frontiera propusă de Ungaria era foarte avantajoasă pentru aceasta din punct de vedere militar, forțele maghiare având posibilitatea să cucerească rapid Banatul și Țara Făgărașului în cazul unui conflict. „Ungaria a avut grijă să nu respecte o frontieră geografică (a apelor), ci și-a creat anumite capete de pod (Arad și Teiuș) favorabile unor acțiuni militare ofensive” (Aurică Simion).

Delegația română a respins propunerile maghiare, propunând efectuarea unui schimb de populație între românii din Ungaria și ungurii din România, însoțit eventual de unele rectificări de frontieră în favoarea Ungariei, care să asigure spațiul necesar populației maghiare strămutate. „În concepția guvernului român, chestiunile teritoriale trebuiau să se pună numai în funcție de schimbul de populație, deplasările de frontieră nefiind oportune decât în măsura în care puteau contribui la crearea de spațiu necesar statului ce avea de adus în cadrul său teritorial conaționali care se găseau în cadrul teritorial al celuilalt stat” (Aurică Simion).

Nemulțumit de contrapropunerea României, șeful delegației maghiare i-a cerut insistent lui Valer Pop să facă o propunere cu caracter teritorial, urmând ca ulterior, prin „concesii reciproce succesive”, să se ajungă la un acord. Refuzul diplomatului român de a continua negocierile pe baza unor cedări teritoriale a făcut ca delegația maghiară să ceară vizele de la căpitănia portului Drobeta-Turnu Severin pentru a se întoarce la Budapesta. Alertate, Berlinul și Roma au intervenit pe lângă guvernul maghiar să nu întrerupă tratativele. Chiar dacă formal convorbirile au continuat, până la urmă, Valer Pop și András Hory au convenit, de comun acord, ca fiecare să se reîntoarcă acasă pentru noi instrucțiuni.

La 23 august a avut loc la București un Consiliu de Coroană care a analizat mersul tratativelor cu Ungaria și cu Bulgaria (începute pe 19 august la Craiova) și pașii ce urmau a fi făcuți. În privința negocierilor cu Bulgaria prevalează punctul de vedere al lui Nicolae Iorga, care afirmă că el este naționalist, nu expansionist, și că „anexarea Cadrilaterului a fost o greșeală”, deci „e justificată retrocedarea lui către Bulgaria”. Uluitor pentru cei de astăzi e faptul că marele istoric Nicolae Iorga, atât de vehement în ceea ce privește cedarea Basarabiei, acum se arată gata să cedeze Ungariei Sătmarul, Oradea și Aradul, afirmând dramatic că el n-ar face niciodată război pentru ele. În schimb, se arată preocupat de soarta românilor de la Vidin, pentru care propune aducerea lor în țară, altfel „în 50 de ani nu se va mai auzi vorbindu-se de ei”.

Mitropolitul Nicolae Bălan nu înțelege de ce doar României i se cere să-și rezolve diferendele cu vecinii („suntem considerați prea slabi?”) și crede că, în raport cu propaganda făcută, clasa conducătoare maghiară nu mai are decât alternativa războiului, deci: „să ne ascuțim armele. Organizarea armatei și ridicarea moralului nației înainte de toate, în vederea răfuielii. Sufletul nu poate fi zdrobit cu armele niciodată”.

Decizia Consiliului care își însușește propunerea suveranului e aceea de a încerca să se obțină adeziunea Ungariei la principiul etnic și la schimbul de populații, de-abia după aceea urmând să se stabilească consecințele teritoriale ce decurg din aplicarea schimbului de populații.

Șantajul

Situația era de blocaj total. Ungaria nu renunța la cerința de a i se ceda teritorii, dar, în cazul neacceptării de către România a acestor cereri, nu putea să facă război din cauza veto-ului lui Hitler. România, evident, nu voia să cedeze nicio palmă de pământ, dar îi era teamă de o agresiune din partea Ungariei, sprijinită de Germania. Din nefericire, ne-a lipsit atunci omul politic care să aibă abilitatea sau inteligența să înțeleagă ce carte importantă în jocul diplomatic și geostrategic îl reprezintă petrolul românesc și faptul că Reichul nu era interesat în dezmembrarea României, tocmai de aceea Hitler intervenind la Budapesta și la Sofia pentru a tempera ardoarea războinică a vecinilor noștri.

Lucrările conferinței de la Turnu Severin au fost reluate pe 24 august doar ca să se constate completul dezacord existent între cele două părți: ,,ungurii vroiau teritorii, românii, schimb de populații”. Informați despre ruperea tratativelor, Regele Carol al II-lea, Gigurtu și Manoilescu, de comun acord, i-au cerut lui Valer Pop să-i propună lui András Hory reluarea discuțiilor pe 28 august, atunci când partea română avea să vină și cu o hartă care să ilustreze concepția etnică a guvernului român. Aceste noi instrucțiuni echivalau practic cu acceptarea punctului de vedere hortyhist, fapt inacceptabil pentru Valer Pop, care cere ministrului de Externe Manoilescu să-l înlocuiască din fruntea delegației. La rândul său, generalul Dragalina, considerând că cedările de teritoriu sunt „absolut incompatibile” cu punctul său de vedere, cere să fie înlocuit din delegație.

În același timp, guvernul maghiar dăduse ordinul de atac împotriva României pentru data de 28 august, măsură menită să pună presiune pe Germania și pe Italia ca să intervină direct pentru a satisface pretențiile Ungariei. S-au înmulțit actele provocatoare la adresa României, avioanele ungurești violând spațiul aerian al țării noastre și bombardând aerodromul civil de la Satu Mare. „Cunoscând interesul Reichului pentru menținerea momentană a liniștei în această parte a Europei, Teleki și Csaky își dădeau seama că pretențiile teritoriale ale guvernului ungar nu se puteau realiza decât printr-un nou dictat germano-italian, similar celui din 2 noiembrie 1938 (privitor la Slovacia – n.n. )” (Aurică Simion).

Foto sus: Delegațiile României (stânga) și Ungariei în timpul tratativelor de la Turnu Severin

Acest text este un fragment din dosarul numărului de august al revistei Historia dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Ardealului de nord prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. În acest dosar mai puteți citi:

•Întâlnirea dintre Carol al II-lea și Hitler
•Semnarea odiosului act
•Mărul otrăvit al lui Hitler: arbitrajul de la Viena
•Războiul anulat dintre Ungaria și România din vara anului 1940
•Memorialistica și actorii zilei de 30 august 1940
•Între „adaptare” și „victimizare”. Relaţiile româno-germane și Dictatul de la Viena
•Incursiunile aviaţiei sovietice și maghiare deasupra teritoriului României din vara și toamna anului 1940

Numărul 223 al revistei Historia este disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 



 Cumpără Acum