Autor 13625 vizualizări


Împăratul Maximilian I de Habsburg a fost un mare războinic. Se crede că și-a doborât de pe cal adversarii de nu mai puțin de 70 de ori la turniruri. Mulți nici nu au supraviețuit victoriei împăratului.

Dar deși Maximilian a scris și cărți despre arta de a trăi o viață de cavaler, el poate fi mai degrabă considerat cel care a pus capăt instituției, pentru că a gândit o metodă prin care să stăvilească dominația de 500 de ani pe care călăreții greu înarmați au exercitat-o în Europa.

Maximilian și-a câștigat o reputație si pentru că a fost totodată un deschizător de drum pentru artilerie și un susținător al unui nou tip de infanterie ușoară, preponderent mercenari înarmați cu halebarde, așa-numiții Landsknechte. Dar de fapt arma care a subminat valorile și viețile cavalerilor nu era făcută din fier, ci consta într-o resursă morală:disciplina.

Singurul care s-a sustras disciplinei a fost cavalerul pe nume Götz von Berlichingen, transformat de către Goethe în arhetipul nobilimii târzii:cavalerul cu brațul de fier, cel care scandaliza negustorii, obținea protecție și bani prin șantaj, își asalta cu dușmănie vecinii și nu se sfia să conducă țăranii în răscoale. Făcea aceste lucruri pentru că, în calitate de cavaler, se considera în relație directă cu regele și deci beneficia de multe drepturi și libertăți. Dar un astfel de comportament nu se mai potrivea unei epoci în care principii europeni încercau să pună bazele unor state moderne.

Anglia și Franța aveau un avans. Războiul de 100 de ani le pusese în pericol existența. Arcașii englezi cu arcuri lungi reușiseră să-i decimeze pe călăreții francezi. Dar printr-un efort extraordinar, coroana franceză a izbutit să smulgă victoria de final. Oricât de încununați de succes ar fi fost arcașii englezi, exemplul lor s-a prefăcut insă într-un mare impas. Arta lor de a lupta avea în spate zeci de ani de pregătire, astfel încât pierderile cu greu mai puteau fi recuoerate. În schimb, muschetele nou apărute erau ușor de folosit și s-au dovedit la fel de eficiente împotriva cavalerilor cu armuri groase.

O altă cale au ales elvețienii. Infanteria lor ușoară, care lupta cu sulițe, halebarde și spade de două mâini (Gassenhauer), era cu adevărat impresionantă. Trupele țărănești le-au făcut viața amară cavalerilor. Grație victoriilor împotriva forței militare a principilor burgunzi, în secolul al XV-lea, iobagii au ajuns pentru scurtă vreme chiar marea putere. Dar acest statut se putea menține doar cu mijloacele materiale potrivite, și asta a arătat-o victoria francezilor în lupta cu elvețienii desfășurată la Marignano, în 1515.

De acest lucru și-a dat seama și împaratul Maximilian I. Pe de o parte el avea posibilitatea de a întări puterea Habsburgilor prin intermediul unei abile politici de aliante. Pe de altă parte însă, acesta și-a concentrat energia în vederea reformării imperiului. Cavalerii și vechilor lor privilegii îl cam blocau în acest sens.

Statele teritoriale care funcționau trebuiau să beneficieze de libertatea comerțului și de siguranța justiției, susținute mai ales de burghezia din orașe, acolo unde erau concentrate meșteșugurile și schimburile. O economie înfloritoare însă furniza pricipilor doar mijloacele financiare pentru planurile lor ambițioase.

Maximilian a investit foarte mult în arme și în mercenari. Numai de numele acestui războinic, celebrat ca ‘ultimul cavaler’ al Europei, se leagă multe inovații în domeniul artileriei. Reprezentantul dinastiei de Habsburg a standardizat calibrul tunurilor, astfel ca ghiulele se puteau produce doar pentru anumite tipuri. S-a preocupat el însuși de metalurgia precară, pentru că adesea se întâmpla ca tevile să explodeze la aprindere și să producă pagube în rândul propriei armate. În curând tunurile au devenit mult mai precise și mai ușor de transportat. Împăratul a pornit în luptă cu zeci de arme de foc.

O altă inovație au reprezentat-o mercenarii, Landsknechte. Pentru că nu trebuiau să aibă cal sau să poarte armuri grele, recrutarea lor se va dovedi extrem de utilă. Armatele au și crescut corespunzător, ajungând la câteva zeci de mii de oameni. Cea mai importantă armă a lor era halebarda.

Chiar daca vârful de fier nu reușea să pătrundă prin platoșa de ev mediu târziu, o lovitură cu partea similară lamei de topor putea să reteze un membru sau să porovoace cailor leziuni foarte grave. Cu același scop erau folosite și niste cârlige cu care animalele erau atacate la încheieturi.

Ascensiunea infanteriei nu a echivalat însă cu dispariția cavaleriei de pe câmpul de lupta. Dimpotrivă, cavaleria grea încă se mai folosea pentru spargerea liniilor inamice, in vreme ce cavaleria ușoară servea în misiuni de urmărire și hărțuire a inamicului în retragere.

Un punct decisiv a fost însă faptul ca diferitele tipuri de trupe, mereu in crestere, se supuneau indicațiilor unui singur lider. Venise ora disciplinei. Nu mai contau foarte mult gloria sau onoarea, soldații aveau acum succes pentru că urmau ordinele. Artileria lui Maximilian începea lupta cu salve bine ochite, apoi intra în scenă cavaleria grea care rupea rândurile inamice, pe unde urmau să facă ravagii infanteriștii, si ei foarte bine organizați în unități închegate.

Pentru etosul cavaleresc, cel atât de prețuit de regele orb al Boemiei în lupta de la Crecy, acolo unde de altfel piere, nu mai era loc in noua ordine a războiului, profesionalizat, lipsit de individualități. Marele sociolog Max Weber vedea aici nucleul statalității moderne, care va deschide un nou drum în istoria europeană. Disciplina armatei este de fapt sursa disciplinei în general.

Principii le acordau o alternativă oamenilor precum Götz von Berlichingen:puteau activa ca ofiteri sau funcționari în slujba lor, sau se retrăgeau de tot. Visul libertății și al aventurii, laitmotive care încă mai sunt responsabile de fascinația pe care o exercită cavalerii, a dobândit în ajunul epocii moderne conotații negative.

Maximilian le-a propus cavalerilor o soluție de compromis. În viața publică turnirurile nu au fost abolite. Chiar și burghezii înstăriți își puteau procura armuri și aveau ocazia să se distreze la astfel de jocuri și sărbători curtenești. Dar cu cât acestea deveneau mai pompoase, cu atât acest stil de viața își pierdea din însemnătate și putere. Cavalerii au pierit in agonie.

sursa:Welt.de