Imaginea intelectualului în regimul Ceauşescu

Autor 1415 vizualizări


În tabloul de ansamblu al societăţilor comuniste, poziţia intelectualului pare să fie un paradox. Pe de-o parte, unii exegeţi insistă pe marginalitatea necesară a intelectualului într-un regim totalitar, ca o condiţie indispensabilă pentru adevarata creaţie culturală;poziţia exterioară politicului pe care o presupune situaţia intelectualului în societatea comunistă e privită, din aceasta perspectivă, ca având efect benefic asupra funcţiei sale creatoare.

Andrei Pleşu scria într-un articol din Dilema din 1994, despre viaţa intelectuală sub dictatură:“Ideea foarte răspândită în Occident, potrivit căreia sub dictaturile comuniste nu s-a gândit decât materialist-dialectic, nu s-au putut picta decât potrete omaginale, nu s-au compus decât ode propagandistice şi nu s-au scris decât romane şi poeme realist-socialiste nu corespune decât câtorva episoade din istoria Europei răsăritene.” Liberalizarea controlată a vieţii culturale româneşti începută de Ceauşescu în 1965, cu implicaţiile pe care le-a produs, printre altele numărându-se dezideologizarea literaturii, a permis o destindere a activităţii creatoare intelectuale.

Chiar şi după Tezele din iulie 1971, viaţa intelectuală sub dictatură a fost posibilă şi pentru că, într-un fel sau altul, intelectualii se adaptaseră la condiţiile dictaturii. Perspectiva unei schimbări de regim a fost quasi-inexistentă. Mulţi dintre intelectualii reprezentanţi ai anilor ’70 şi ’80 sunt procesul unor “strategii formative petrecute în preajma câtorva foşti puşcăriaşi. Amnistiaţi după 1964, ei au avut ocazia să devină transmiţătorii unei tradiţii de normalitate intelectuală.”

Multe dintre limitele pe care statul totalitar le impunea au fost depăşite şi transformate prin elaborarea unor ingenioase tehnici ale subtextului, ale ascunderii mesajului, tehnici practicate cu măiestrie de scriitori. Interdicţia ideilor catalogate de critica comunistă drept reacţionare, toate obstacolele impuse au intensificat, paradoxal, activitatea intelecutalilor. Introducerea măsurilor de rigidizare a vieţii culturale româneşti, aşa cum erau ele prevăzute de Tezele din iulie, s-a făcut treptat, pe parcursul anilor ’70, iar efectele “minirevoluţiei intelecutale” asupra culturii româneşti nu au fost imediate, întâmpinând rezistenţă din partea mediilor culturale.

Putem constata, pe de-o parte, preocuparea deosebită a puterii politice de a controla cu stricteţe, chiar într-o perioadă în care cuvântul la ordinea zilei părea a fi “liberalizare”, o intelecutalitate ale cărei tendinţe de autonomie pot pune în pericol însăşi baza ideologică a regimului.

Pe de altă parte, din aceleaşi documente transpare interesul conducerii Partidului Comunist Român de a-şi asigura sprijinul politic al intelectualilor şi, în acest scop, disponibilitatea de a le acorda importante beneficii materiale.

În analiza discursurilor de început ale lui Nicolae Ceauşescu putem remarca utilizarea binomului libertăţi/limitări, ceea ce ilustrează poziţia specială a PCR în relaţia sa cu intelecutalii din România pe tot parcursul aşa-numitei perioade liberale a regimului:pentru intelectualii români, posibilitatea autonomiei deciziilor privind organizarea propriilor profesii, ca şi posibilitatea de a purta polemici de idei care se abat de la linia ideologică oficială rămân doar în stadiul de iluzii tolerate temporar. În spatele autonomiei deciziilor se ascunde permanent vigilenţa cenzurii şi selecţia atentă a actorilor intelectuali favorizaţi de factorul politic într-o competiţie profesională profund influenţată de relaţia rigidă cu ideologia oficială.

În prima perioadă a comunismului românesc remarcăm efortul de neutralizare a intelectualilor prin diverse strategii de atragere cum ar fi:iniţiative ARLUS, numirea intelectualilor în posturi politice si ambasade, reprezentând de fapt o modalitate de a combate din faşă spiritul critic al elitei culturale. Acest rol de factor de legitimare devine în mod particular vizibil la începuturile regimului Ceauşescu odată cu transferul puterii politice. Se face trecerea de la o generaţie a nomenclaturii comuniste, legată de perioada sovietizării şi de relaţia cu URSS ca o condiţie obligatorie a supravieţuirii politice, la o nouă generaţie de lideri politici, ca efect al iniţierii de către Gheorghe Gheorghiu Dej a liniei comunismului naţional. Acţiunea de legitimare a regimului Ceauşescu privilegiază, încă din 1965, două direcţii principale:rescrierea istoriei oficiale a partidului şi inserarea acesteia într-o nouă versiune, renaţionalizată a istoriei oficiale a României.

Intenţia de reinterpretare a trecutului cominternist al PCR şi de condamnare a rolului negativ al Moscovei în evoluţia partidului este anunţată încă de la Congresul al XIX-lea.  Atunci Ceauşescu vorbeşte despre necesitatea de a admite existenţa unor erori comise de comuniştii români în perioada clandestinităţii.

Nicolae Ceauşescu a favorizat tendinţa de schimbare a mentaliăţii artistice pentru a distruge cultul lui Gheorghiu-Dej. Un mijloc eficace de consolidare a puterii l-a reprezentat reabilitarea politică a unor figure autohtone ca Gheorghe Cristescu, prim secretar general al partidului, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi deschiderea partidului către intelectuali, care este însă atent controlată. Acest lucru o demonstrează rapoartele de cenzură, precum şi modalitatea directă în care PCR se implică în organizarea instituţională a scriitorilor şi artiştilor, în conflictele profesionale.

În perioada de început a comunizării putem deosebi intelectuali comunişti prin vocaţie, simpatizanţi, neangajaţi care simulează înregimentarea şi convingerea, sau o altă categorie a celor animaţi de teamă. ”Se spune uneori că intelectualul ce trăieşte sub regimul comunist trebuie întotdeauna să aleagă între a fi curtean sau disident. Este o simplificare excesivă. Căci există o tristă, dar adevărată ”artă a supravieţuirii” sub dictatura comunistă, combinând supunere bine calculată, criticism autolimitat, păstrare tactică a unui profil marginal şi utilizare inteligentă a oportunităţilor.”  (M. Botez, Intelectualii din Europa de Est)

Sistemul comunist a propus un sistem de valori incompatibil cu necesităţile primare ale vieţii intelectuale, adică libertatea de gândire şi de expresie. Acest lucru explică numărul scăzut al intelecualilor printre membrii de partid. Astfel, ponderea intelectualilor în partid, de regulă, se află sub o pătrime din numărul total al membrilor. Dincolo de aceste statistici, perioada cea mai propice este cea cuprinsă între martie 1968 şi martie 1973, când datorită liberalizării afişate de Ceauşescu, intelectualii ating un record al ponderii lor de până atunci în partid şi anume 23% din membrii partidului.

""