Imaginea imperială la Eusebiu din Caesarea

Autor 4411 vizualizări


Începând cu secolul al IV-lea se dezvoltă mitul lui Constantin, construindu-se o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. “Viziunea” dinainte de bătălia de la Pons Milvius reprezintă un prilej pentru elaborarea a două versiuni privind convertirea sa la creştinism. Versiunea creştină ne spune că ar fi fost determinat să treacă la creştinism în contextul bătăliei împotriva lui Maxentius, versiune pe care o regăsim la Eusebius din Caesarea. Împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii, împreună cu inscripţia “in hoc signo vinces”. Pornind de la acest nucleu va începe să circule legenda convertirii lui Constantin de către papa Silvestru, ca singura sa şansă pentru a fi vindecat de lepră.

Pe de altă parte avem la dispoziţie şi o variantă păgână a convertirii, reacţie la politica de favorizare a creştinismului. Eunapios din Sardes şi Zosimos prezintă convertirea drept consecinţă a asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos redactează o istorie virulentă împotriva creştinilor (Nea Historia), avându-l ca sursă pe Eunapios, care îl continuă pe Dexippos. Ce ne spune mai exact? Că preoţii păgâni refuză săvârşirea de rituri expiatorii pentru împărat, care recurge la sugestia unui egiptean din Hispania la convertire, convins că botezul îl poate elibera de păcat. Versiunea păgână s-a încercat a fi ştearsă, pentru că în sursele bizantine Constantin nu putea avea o imagine negativă, mai ales că şi alţi împăraţi au fost identificaţi cu modelul oferit de acesta. Versiunea creştină este cea care se va impune, aducând în prim plan legătura dintre Constantin şi papa Silvestru. Dar de ce nu Eusebius din Nicomedia, care l-a convertit de fapt? O chestiune de imagine. Eusebius era arian, iar împăratul nu putea avea de-a face cu un eretic în convingeri, pentru că el este considerat fondatorul creştinismului în forma lui ortodoxă.

De multe ori îl regăsim pe Eusebius din Caesarea, în lucrări mai vechi sau mai noi, în postura de creator al unei noi teorii creştine asupra puterii imperiale sau de precursor al teoriei cezaropapiste, folosite în evul mediu în contextul luptelor dintre imperiu şi papalitate. Lucrările în care Eusebius ar fi dezvoltat noua imagine imperiale sunt Historia ecclesiastica(312-323), Vita Constantini(337), a cărei autenticitate a fost discutată încă de la editarea din seolul al XVIII-lea şi Tricennalia(336), discursul festiv la aniversarea a 30 de ani de domnie a împăratului. A elaborat Eusebius o nouă teorie asupra puterii imperiale? Teoria sa este destul de asemănătoare cu cele elenistice privind puterea imperială. La Platon, imaginea conducătorului ideal era dată de nobleţe, înţelepciune, spirit patern, dreptul celui mai tare, dragoste faţă de zei etc. Educaţia este fundamentala în formarea unui bun monarh. Aristotel pune accent pe diferenţa dintre monarhie şi tiranie. Monarhia este guvernarea ideală, cea care serveşte interesul general, în vreme ce tirania serveşte intereselor unui singur personaj, cel dominat de hybris, de excese. Tirania luminată este însă un tip de guvernare bun. În genere se vizează conexiunea dintre regalitate şi legi, cele care o supun. În plus, tot în secolul al IV-lea a.Hr. apare şi imaginea regelui păstor, element al ideii de imperiu universal realizat în practică de către Alexandru cel Mare. El este modelul regelui elenistic, îmbinând ideile de dominaţie universală şi monarh divin, specifice monarhiei persane, cu ideea de şef militar, specifică monarhiei macedonene. Puterea regelui este nelimitată şi se exprimă prin faptul că edictele sale au putere de lege, că este stăpânul tuturor supuşilor săi, că este cel mai mare proprietar. Simbolurile sale sunt diadema (simbolizând victoria), sceptrul (simbolizând autoritatea regală), inelul regal. Toate acestea au un caracter sacru. Portretul său apare pe reversul monedelor, ziua sa de naştere este sărbătoare publică, datarea se face după anii săi de domnie. Titulatura regală cuprinde epitete asociate divinităţilor. Regii sunt desemnaţi zei, dar nu în sensul vechilor zei, ci al sfinţilor creştini de mai târziu. Le sunt dedicate statui în templele altor zei, au parte de festivaluri religioase. Pe scurt, teoriile elenistice ale puterii se bazează pe idea superiorităţii monarhului.

Noutatea lui Eusebius

Teoria creştină a lui Eusebius nu este foarte departe. Împăratul este imaginea lui Iisus, Logosul, între Dumnezeu şi împărat există o legătură ca între Tatăl şi Fiul. El este un model pentru supuşi. Tricennalia ne spune:“Adevărul este că împăratul nostru şi-a potrivit sufletul acestor virtuţi suverane luându-se după modelul acelei împărăţii din altă lume. Or, cine nu s-ar împărtăşi din ele şi se leapădă de împăratul a toate;cine nu-l cunoaşte pe Tatăl cel mai presus de ceruri al sufletelor noastre şi nici nu şi-a pus podoabele potrivite înfăţisării înainte unui împărat, cine se lasă stăpânit de ură şi de josnicie, cine se leapădă de regescul har al blândeţii, luând chipul mâniei şi parcă prefăcându-se într-o fiară, cine în locul unei purtări îngăduitoare se lasă pătrunsde otrava grea-ameninţătoare a răutăţii, cine în loc să-şi ascută chibzuinta, se sminteşte, cine se leapădă de raţiune şi de înţelepciune, lăsându-se în voia nesocotinţei;aşadar cine ajunge sub stăpânirea lor, chiar dacă puterea uzurpata de el îl va face pentru o vreme să pară că domneşte, în realitate nu poartă cu adevărat titlul de împărat”, “împăratul trebuie să fie cumpătat, deaspura plăcerilor lumeşti, pentru că el s-a străduit să întrupeze aici forma arhetipală a Impăratului suprem”. Avem aici exprimată noţiunea de mimesis, adică imperiul terestru oglindeşte lumea divină. Noutatea lui Eusebius este ideea că împăratul apără o singură religie:“împăratul este înainte-stătătorul Bisericilor din toate provinciile”, episcop “al celor din afara Bisericii”.

Discursul lui Eusebius nu este tocmai original. El respectă structura unui panegiric, deci este compus din prooimion, genos, genesis, anatrophe, praxeis, synkriseis si epilogos. În panegiric se au în vedere originea nobilă, mediul politic, calităţile personale, Gloria dobândită, funcţiile, bogăţia, prietenii, copiii. De asemenea, se elogiază sănătatea şi vigoarea corpului său, precum şi virtuţile sufleteşti:înţelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătatea, nobleţea, pietatea. Se mai au în vedere faptele de seamă, acţiunile deosebite, părerile bune ale prietenilor, asemănările cu alte personaje ilustre, dificultăţile cărora le-a făcut faţă şi ce ar mai fi putu să facă dacă nu ar fi intervenit moartea. Tricennalia derivă din panegiricul-tip, fiind un discurs-tip al retoricii de curte (enkomion/basilikos logos). Discursul lui Eusebius are o agresivitate creştină care iese în evidenţă. Panegiriştii păgâni promovau toleranţa religioasă, dar Eusebius glorifică creştinismul, singura religie posibilă. Dar pentru a-şi exprima ideile se foloseşte din plin de elemente păgâne. Constantin este pentru el o culme a existenţei umane.

Ce mai aduce nou Eusebius? Comparaţia cu figurile biblice, considerate mai relevante decât personajele istorice. Oricum, dacă el întrebuinţează atât motive păgâne, cât şi creştine, autorii de după el vor celebra gloria istoriei post-constantiniene. Impactul operei a fost decisive, pentru că Eusebius creează practic un nou gen, istoria ecleziastică, care contează mai mult decât panegiricul care în esenţă urmează structura mai veche, doar că o adaptează contextului istoric. Asta pentru că educaţia de tip clasic, paideia, supravieţuieşte victoriei creştinismului. Adevăratul element inovator al lui Eusebius îl reprezintă tratarea istoriei unei instituţii, Biserica, ca istorie oficială. În antichitatea târzie Biserica se confundă cu statul, mai ales în Occident. In Orient cele două colaborează strâns, ajungând să se contopească. Autorii creştini îl percep pe împărat în funcţie de atitudinea acestuia fată de Biserică, un mod de abordare similar istoriilor senatoriale, care îl tratau pe împărat în funcţie de relaţia cu senatul. Doar că autorii creştini înlocuiesc senatul cu Biserica şi sunt ceva mai intransigenţi în aprecieri. Asta pentru că pentru ei Dumnezeu este mai presus de împăratul care joacă doar rolul de vicarius Dei. Orice comportament care contravenea normelor creştine însemna o abatere de la ordinea divină. Ritualurile şi ceremonialul trebuie respectate cu stricteţe, pentru ca împăratul îl oglindeşte pe împăratul divin. Pietatea este un concept care câştigă în greutate. Derivată din pietas păgână, aceasta este devoţiunea care face posibile toate victoriile imperiale.

Cât despre teoria cezaropapistă, care spune că împăratul este locţiitorul lui Dumnezeu, cu rol mesianic, un ministru al lui Dumnezeu, aceasta îi este atribuită tot lui Eusebius.  Se ajunge până la identificarea lui Constantin cu al 13-lea apostol, dar termenul de isapostolosnu apare nicăieri explicit. Constantius al II-lea însă, transferând moaştele Sfântului Timotei, discipolul Sf. Pavel, precum şi pe cele ale Sfântului Andrei la Constantinopol, revendică isapostolicitatea. Eusebius este de orientare ariană, adica are o viziune ierarhica asupra împărăţiei divine. Aşa cum Dumnezeu-Tatăl este superior Fiului, împăratul guverna asupra Bisericii. O viziune convenabilă, pentru că dădea drept împăratului de a se amesteca în treburile Bisericii, ca de pildă ale Conciliului de la Nicaea. Cezaropapismul poate astfel fi astfel considerat o expresie politică a confesiunii ariene. Oricum, la Eusebius apare doar sâmburele acestei mentalităţi, dezvoltate cu precădere în evul mediu, pe căi evolutive diferite în Orient şi Occident.

În concluzie, nu putem spune că Eusebius aduce noutăţi extraordinare în teoria asupra puterii monarhice, aceasta fiind influentată în bună măsură de concepţia elenistică. Noutatea o reprezintă agresivitatea creştină, imaginea împăratului ca protector al adevăratei credinţe, relaţia strânsă dintre Biserică şi stat, elemente de propagandă creştină ce vor stârni reacţia păgână care se va orienta chiar la modelul eusebian pentru a contracara ideologia creştină.

""