Imaginea cavaleriei române în rapoarte austriece
Monarhia austro-ungară nu simpatiza tânărul stat de la est şi sud de Carpaţi, apărut în 1859 şi independent din 1878, din cauza existenţei unei numeroase populaţii româneşti în interiorul graniţelor imperiale. Era normal ca reprezentanţii trimişi în misiune să fie foarte atenţi la pregătirile militare de orice fel ale conducerii de la Bucureşti. În stilul epocii, erau acordate fonduri din belşug pentru achiziţionarea de armament, pentru ridicarea de cazărmi şi pentru fortificaţii. Europa se înarma masiv şi cel mai bine era să fie cunoscute intenţiile tuturor statelor, chiar şi cele ale unui aliat începând din 1883.
Ataşatul militar raporta Vienei la 13 decembrie 1884 că România dispune de 17 regimente de cavalerie, arma cea mai mobilă pe câmpul de luptă al timpului. O unitate de roşiori era compusă din 23 de ofiţeri, 592 de luptători şi 377 de cai. Chiar dacă erau trupe de cavalerie, fiecare regiment avea peste 200 de oameni pe jos. Călăraşii erau în total 1.306 cu 722 de cai. Statul român investea puţin în acest capitol al mobilităţii şi cavaleria era partea cea mai mică, respectiv cea mai slabă a armatei române. Nu se punea problema unor atacuri prin surprindere şi de anvergură împotriva imperiului vecin din moment ce caii erau aduşi din Rusia cu ţârâita. Grav era că nici la nivel de comandanţi nu se proceda ca la carte. A fost ales să răspundă de cavalerie generalul George Slăniceanu, care nu era pregătit în acest domeniu, şi se estima că nu va putea redresa această armă. Nici n-a mai apucat din cauza unei boli cu evoluţie fulgerătoare. S-a stins din viaţă în ianuarie 1885.
Este interesant că predicţia ataşatului militar a fost corectă, dar a fost valabilă şi în prima conflagraţie mondială, trupele călări nefiind folosite la întregul potenţial şi nici n-au fost echipate până la nivelul a două divizii. Carabinele primite nu dispuneau de baionete şi statul mai comanda săbii în Franţa. S-a ajuns la situaţia ca soldaţii să mai lupte cu lancea împotriva puştilor cu repetiţie şi a mitralierelor. Ofiţerii au procedat admirabil şi au lansat şarje de cavalerie împotriva unui inamic bine fixat în teren şi dezastrul de la Prunaru a însemnat pierderea unei întregi unităţi. Rezultatul se cunoaşte: monumente pline cu nume de eroi.
Bibliografie minimală
Documente privind istoria militară a poporului român noiembrie 1882 – decembrie 1885, volum întocmit de Constantin Căzănişteanu, Niculae Niculae, Maria Georgescu, Sergiu Iosipescu, Editura Militară, Bucureşti, 1975.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Istoria militară a poporului român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
