Ienicerii – copiii de suflet al lui Allah

Autor 11734 vizualizări


Ienicerii au reprezentat timp de aproape cinci secole coloana vertebrală a armatei otomane, dacă nu chiar a statului și a societății otomane. Istoria corpului ienicerilor urmează aproape perfect istoria Imperiului Otoman: creat în primul secol de existență al imperiului, a avut de suferit după înfrângerea lui Bayazid I în fața lui Timur Lenk la Ankara în 1402, apoi a cunoscut o dezvoltare importantă în timpul lui Mehmed II (1451-1481) și al lui Suleyman I (1520-1566), începând să se corupă și să decadă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Cu toate acestea, la fel ca statul otoman, corpul ienicerilor și-a trăit momentele de maximă dezvoltare și reușite în secolul XVII, decăderea totală având loc un secol mai târziu. În timpul sultanului reformator Mahmud II (1808-1839) ienicerii au pierdut bătălia inevitabilă cu modernizarea, corpul lor fiind desființat printr-o acțiune sângeroasă în 1826, iar Imperiul va mai supraviețui cu greu încă un secol.  

Ienicerii erau pedestrași. Ei formau corpul cel mai numeros al armatei permanente a sultanului (kapı kulu, „robii Porții”), care mai avea în compunere trupele de cavalerie (sipahi) și de artilerie (topçu). Această armată permanentă a fost înființată în anii 1360 de către sulanul Murad I (1362-1389), membri săi fiind recrutați inițial din rândul prizonierilor de război nemusulmani, apoi din rândul supușilor nemusulmani ai sultanului. Sultanul dorea să aibă la dispoziție un corp profesionist de armată loial care să se afle întru totul sub autoritatea sa, fără a depinde de notabilitățile musulmane din Anatolia. Într-adevăr, cu toate că ienicer (yeniçeri) înseamnă ostaș nou, ideea de a forma o armată de robi personali ai sultanului nu era deloc nouă. Suveranii musulmani ai Egiptului formaseră în chip similar corpul mamelucilor, iar sultanii selgiukizi se bazau în mare măsură pe trupele ghulam. Pentru a se asigura că nu vor apărea adevărate dinastii militare care vor pune în pericol dinastia otomană (precum mamelucii i-au înlăturat pe ayubizi în secolul XIII), ienicerilor li s-a interzis căsătoria și implicarea în alte activități înafară de cele militare. Abrogarea acestor prevederi în secolele următoare vor duce la o creștere a influenței ienicerilor în societatea otomană și în final la coruperea acestui corp de elită. Însă de-a lungul istoriei, deși s-au implicat în repetate rânduri în detronările sau chiar în uciderile unor sultani, ienicerii s-au considerat întotdeauna gărzile personale ale suveranului otoman. 

Cum se făcea recrutarea ienicerilor

Rândurile ienicerilor erau consolidate prin sistemul devșirme („strângere”) care consta în aducerea de băieți creștini în capitala otomană unde urmau să fie instruiți și ulterior puși în slujba sultanului. Cei ce se dovedeau mai abili cu condeiul urmau să fie ghidați spre o carieră în sistemul administrativ, iar cei ce mânuiau mai bine sabia erau îndreptați spre corpul ieniceresc. Vârsta la care băieții erau recrutați era între 12-19 ani, iar perioada de instrucție dura aproximativ 5 ani. În mod normal recrutările aveau loc odată la șapte ani, dar în funcție de nevoi puteau fi și mai dese. În termeni statistici, la fiecare 40 de sate era recrutat un băiat, fiind preferați cei ce proveneau din familii slave sau albaneze. Totuși costurile masive de întreținere a corpului ieniceresc obligau statul otoman să efectueze cu chibzuire aceste recrutări, ele dispărând practic în timpul perioadelor prelungite de pace (cum a fost între 1739-1768). Ienicerii erau plătiți odată la trei luni, iar la fiecare urcare pe tron a unui nou sultan acesta trebuia să le ofere un „dar” bănesc (bahșiș) pentru a se asigura de loialitatea regimentelor.

În secolul XVII, când Imperiul Otoman a cunoscut apogeul său militar, corpul ienicerilor număra aproximativ 40.000 de ostași, însă nu toți erau trimiși simultan pe front. De obicei, efectivele aflate în luptă reprezentau între 1/2 și1/3 din totalul trupelor de ieniceri, ceilalți asigurând pacea marilor orașe și a cetăților de frontieră. La momentul desființării corpului în 1826 numărul ienicerilor urcase la peste 100.000 de membri, însă aceștia nu mai reprezentau nici pe departe structura militară de elită care ajutase Imperiul Otoman să se extindă în secolele precedente.

Organizare corpului de ieniceri

Ienicerii erau grupați în mai multe companii a câte 100 de ostași, având în frunte un ofițer numit ciorbagiu (çorbacı). Terminologia culinară nu se oprea însă aici, fiecare companie având propriul cazan de gătit (kazan), care reprezenta simbolul principal al unității. Unele regimente aveau inițial roluri speciale precum dresarea câinilor de vânătoare ai sultanului, dar care ulterior au devenit infateriști normali, păstrând însă numele specific și tradițiile.

Peste toate companiile guverna aga ienicerilor (yeniçeri ağası), care prin poziția sa privilegiată din divanul imperial era printre cei mai influenți actori de la curtea sultanului.

Printre membrii unei companii exista un fond colectiv de ajutor reciproc, prin care ienicerii aflați la nevoie puteau beneficia de sprijin financiar. La fel, văduvele sau orfanii ostașilor căzuți la datorie primeau ajutoare prin acest sistem. După ce căsătoria fusese strict interzisă ienicerilor, la mijlocul secolului XVI aceasta a început să fie permisă drept recompensă pentru veterani sau pentru cei ce s-au distins în luptă, iar descendenților de sex masculin le era asigurată intrarea în școala de instrucție (acemi ocağı).

Pe lângă salariul atractiv plătit trimestrial, statul otoman le asigura ienicerilor uniforma (sau echivalentul în bani), alimente și alte produse la prețuri fixe, aspect deosebit de benefic în vremuri cu o inflație puternică, precum sfârșitul secolului XVI.

În timpul luptei ienicerii formau un corp solid, organizat pe mai multe linii în adâncime, având în centru câteva unități de artilerie, iar pe flancuri sau în rezervă cavaleria. După ce au fost echipați cu muschete sau cu archebuze, foloseau sistemul de rotire a liniilor de tragere pentru a asigura un foc continuu asupra inamicului. Ienicerii au folosit cu precădere arcul și arbaleta până în prima jumătate a secolului XVI, când muscheta a devenit arma principală (armele de foc portabile fuseseră introduse în secolul precedent), însă arcul va rămâne în dotarea ienicerilor până târziu. De asemenea mai foloseau și sabia sau alte arme precum topoare, buzdugane sau sulițe scurte, însă întotdeauna cu rol secundar.

Dacă celelalte unități componente ale armatei otomane, precum azapii (azab, infanteria ușoară) sau achingii (akıncı, cavaleria neregulată) aveau drept sarcină principală hărțuirea și extenuarea trupelor inamice, ienicerilor le revenea lovitura decisivă. Acest corp de elită avea un rol crucial în asaltul cetăților asediate. Mehmed II ar fi acordat ienicerilor onoarea de a efectua asaltul decisiv asupra zidurilor Constantinopolului, exagerând ulterior în public meritul acestora în detrimentul regimentelor auxiliare.

Roluri multiple

După cum am precizat mai sus, ienicerilor le revenea și sarcina de a păzi marile orașe, în special capitala Istanbul. Ostașii activau ca polițiști, dar și ca pompieri. Cu toate acestea, odată porniți în revoltă ienicerii lăsau de o parte atribuția de gardieni și comiteau tot felul de fărădelegi, spre teroarea locuitorilor. Uneori chiar și în timpul cutremurelor sau incendiilor devastatoare, atât de frecvente în capitala otomană, profitau de situație și jefuiau casele și prăvăliile nesupravegheate.

Sultanul Mehmed II le-a permis ienicerilor să activeze ca artizani și meșteșugari după cucerirea Constantinopolului, pentru a ajuta la refacerea economiei orașului. Cu timpul însă mulți ostași au început să pună activitățile economice în fața datoriilor militare, contribuind astfel la decăderea ordinului.

Ienicerii au avut un rol important în răspândirea islamului în Balcani prin apartenența lor la ordinul sufist Bektași. În această zonă islamizarea s-a produs îndeosebi pe calea sufismului, iar ordine mistice islamice au reușit să supraviețuiască în țări precum Bosnia sau Albania chiar și după interzicerea lor în noua Republică Turcă. Moștenirea ienicerilor este atât de marcantă, încât până și un reformator precum Mustafa Kemal Atatürk, care a încercat să se dezică de moștenirea politico-religioasă a Imperiului Otoman, a îmbrăcat costumul de ienicer într-o fotografie ce a devenit celebră. Având în vedere toate acestea, nu trebuie să îi privim pe ieneniceri drept un simplu ordin militar, ci drept un element deosebit de important al culturii și societății otomane.

Bibliografie 

Gábor ÁGOSTON, “Janisarries”, în Encyclopedia of the Ottoman Empire, Facts on File, 2009, pp. 296-297.

Rhoads MURPHEY, Ottoman Warfare. 1500-1700, UCL Press, 1999.

Rhoads MURPHEY, “Yeñi Čeri”, în Encyclopaedia of Islam, 2nd edition, vol. 11, Brill, 2002, pp. 322-331.

Mesut UYAR, Edward J. ERICKSON, A Military History of the Ottomans: From Osman to Atatürk, Praeger Publishers, 2009.

""