Ideea de constituționalitate în Federația Rusă

Autor 1432 vizualizări


Pornind de la premisa că fiecare lege fundamentală reflectă fidel o anumită etapă istorică, precum și gradul de dezvoltare al unui stat, atât din punct de vedere politic, cât mai ales instituțional, opinăm că și actuala constituție a Federației Ruse reprezintă dovada scrisă a evoluției istorice, sociale și politice a celui mai întins stat din lume. Astăzi, Rusia este o țară independentă și cel mai influent membru în Comunitatea Statelor Independente, în timpul Uniunii Sovietice fiind republica dominantă a acestei superputeri. După prăbușirea URSS, la sfârșitul anului 1991, Rusia a fost și este considerată succesoarea de drept a Uniunii Sovietice în problemele internaționale. Pe cale de consecință, cea mai mare parte a populației, teritoriului și producției industriale ale Uniunii Sovietice, una dintre cele două superputeri ale Războiului Rece, a rămas în Rusia.

În pofida acestei moșteniri considerabile, rolul Rusiei în anii 1990 pe scena internațională a scăzut considerabil, în așa măsură în care putem afirma că în această perioadă nimic nu mai amintea de superputerea sovietică. Unul dintre multitudinea de factori care a determinat destrămarea Uniunii Sovietice a fost tocmai crearea Comunităților Statelor Independente, o alianță din care fac parte 11 din cele 15 foste republici sovietice, excepție făcând statele baltice și Georgia care s-a retras în august 2008, ca urmare a intervenției trupelor rusești în Abhazia și Osetia de Sud. Cei 11 fondatori ai CSI sunt:Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.

Înainte de secolul al XX-lea, nu se poate vorbi despre o lege fundamentală rusă, prima constituție fiind adoptată abia în anul 1906, în Rusia țaristă. Însă aceasta nu purta denumirea de constituție, ci deLegi fundamentale ale Imperiului Țarist(Svod Zakonov Rossiiskoi Imperii), promulgată pe 23 aprilie 1906.[1]Teoretic și constituțiile sovietice stipulau drepturi politice, economice și sociale, însă ele nu aveau prevederi explicite care să garanteze drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi erau lipsite de mecanismele care protejau drepturile individuale, mecanisme prezente în cele mai multe constituţii occidentale. De aceea, populaţia se bucura de drepturi politice numai în limitele în care aceste drepturi nu contraveneau intereselor construirii socialismului. Merită menționat faptul că modelul acestor constituții sovietice a fost preluat și de statele comuniste est-europene, care se aflau sub umbrelaUniunii Sovietice.

Sfârșitul Uniunii Sovietice a survenit la sfârșitul anului 1991, după ce în același an, fusese autodizolvat partidul comunist și mai multe republici și-au afirmat dorința de a fi independente prin referendumuri.Însă ceea ce a accelerat acest sfârșit în mod ireversibil a fost crearea unei Comunități a Statelor Independente, decisă de Boris Elțîn și de președinții Ucrainei și Belarusului, la 8 decembrie 1991, într-o pădure din Belarus. Cu toate criticile aduse de Gorbaciov felului și cadrului în care a fost decisă crearea CSI-ului, la care au aderat treptat mai multe state, pe 17 decembrie Boris Elțin și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a Uniunii Sovietice, începând cu 31 decembrie 1991. Uniunea Sovietică a fost înlocuită de CSI, dominată de Rusia, iar până la adoptarea unei noi constituții ruse, a rămas în vigoare cea sovietică din 1978.

Rămânând în vigoare o constituție care nu mai răspundea noii realități politice din Rusia, este ușor de înțeles de ce se impunea adoptarea unei noi legi fundamentale care să consființească noul regim din Federația Rusă. Bineînțeles ca până la adoptarea noii constituții, Rusia a trecut printr-o criză constituțională care, din păcate, a fost rezolvată prin forță. Criza constituţională rusă a început pe 21 septembrie, când preşedintele Rusiei, Boris Elţin, a dizolvat legislativul federal, Congresul Deputaţilor Poporului şi Sovietul Suprem, care se opunea tendinţei de consolidare a puterii prezidenţiale şi reformelor economice neoliberale nepopulare. Decretul prezidenţial din 21 septembrie contravenea prevederilor Constituţiei în vigoare de pe vremea sovietică. Pe 15 octombrie, după încheierea crizei constituţionale, Elţin a dispus organizarea unui referendum asupra proiectului noii constituţii. Pe 28 septembrie, au izbucnit proteste violente  pe străzile capitalei Moscova, având loc confruntări între demonstranţi şi forţele de ordine. Armata a rămas fidelă lui Elţin, această atitudine a militarilor fiind cea care a determinat rezolvarea crizei. În săptămâna care a urmat, protestele anti-prezidenţiale au crescut în intensitate, până când, pe 2 octombrie, a izbucnit o mare revoltă de masă pe străzile capitalei. Exista pericolul izbucnirii unui război civil. Până pe 5 octombrie, orice formă de rezistenţă armată împotriva lui Elţin încetase.

Conflictul de 10 zile au fost cel mai sângeros eveniment de la revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Conform cifrelor oficiale, 187 de persoane au fost ucise, iar 437 au fost rănite.[2]Noua lege fundamentală asigura concentrarea puterii în mâinile preşedintelui. Preşedintele îşi putea exprima dreptul de vetofaţă de orice lege care era votată cu majoritate simplă în camera inferioară, după care Duma avea nevoie de votul favorabil a două treimi din numărul deputaţilor pentru aprobarea respectivei legi. Preşedintele nu putea fi pus sub acuzare pentru încălcarea constituţiei. Astfel, pe data de 12 decembrie 1993, Elţîn a reuşit să-şi impună proiectul de constituţie, creând o preşedinţie puternică, caracterizată prin capacitatea foarte mare de guvernare prin decrete. Referendumul a marcat sfârşitul perioadei constituţionale în care societatea rusă era guvernată de legea fundamentală sovietică din 1978, care fusese amendată de mai multe ori de-a lungul timpului, în special în perioada în care URSS-ul fusese condus de Mihail Gorbaciov.

Deşi, cel puţin în teorie, Rusia avea un sistem dual prezidenţial-parlamentar, de facto, în mâinilepreşedintelui era concentrată cea mai mare parte a puterii.Actuala Constituție a Federației Ruse, adoptată în urma soluționării crizei din același an, conține un capitol care face referire tocmai la Federația Rusă;acesta cuprinde articolele 65-79 și începe tocmai cu  descrierea actualei structuri administrativ-teritoriale a Rusiei.[3]Referiri la statutul subiecților federaliregăsim în articolul 1.Statutul republicii va fi definit de Constituția Federației Ruse și de constituția republicii în discuție.. Statutul teritoriului, regiunii, orașului federal, al regiunii autonome și zonei autonome va fi determinat de Constituția Federației Ruse și de Carta subiectului federal avut in discuție, adoptată de corpul legislativ (reprezentativ) al supusului relevant al Federației Ruse.(art.66 alin.(2)). De asemenea,  la alineatul 3 al aceluiași articol este stipulat:O lege federală într-o regiune autonomă, zonă autonomă poate fi adoptată la propunerea din partea organelor legislativului și executivului unei regiuni autonome, zone autonome.;mai departe alineatul 4 prevede că:Relațiile dintre zonele autonome într-un teritoriu sau regiune pot fi reglementate de legea federală și de un acord între organele puterii de stat ale zonei autonome și respectiv, organe ale puterii de stat ale teritoriului sau regiunii., iar la alineatul 5 este prevăzută posibilitatea de modificare a statutului unui supus al Federației Ruse numai printr-un acord mutual al Federației și al supusului respectiv al Federației Ruse conform legii constituționale federale.

Următorul capitol se referă  la ocupantul celei mai importante funcții executive din stat, la Președintele Federației Ruse(articolele 80-93). Acesta, numit mai simplu Preşedintele Rusiei (în limba rusă:Президент России) este şeful statului.(art 80). Preşedintele este ales pentru un mandat de șase ani, prin vot direct de toţi cetăţenii ruşi cu drept de vot. De asemenea, alineatul 3 al articolului 80 prevede că:Președintele Federației Ruse va defini directivele de bază ale politicii interne și externe ale statului în conformitate cu Constituția Federației Ruse și cu legile federale.

Atribuțiile Președintelui sunt prevăzute de articolul 83 care stipulează că:Președintele   numește Șeful Guvernului Federației Ruse sub rezerva consimțământului Dumei de Stat;are dreptul să prezideze ședințele Guvernului Federației Ruse;decide în ceea ce privește demisia Guvernului;are dreptul de a prezenta în Duma de Stat o candidatură pentru desemnarea la cabinetul Șefului Băncii Centrale a Federației Ruse;supune atenției Dumei de Stat propunerea eliberării din funcție a Șefului Băncii Centrale;are dreptul de a desemna și demite adjunctul Șefului Guvernului Federației Ruse și miniștrii federali conform propunerilor Șefului Guvernului Federației Ruse;supune atenției Consiliului Federației Ruse pentru desemnarea la cabinet a judecătorilor Curții Constituționale a Federației Ruse, Curtea Supremă și Curtea Supremă de Arbitraj a Federației Ruse, ca și candidatura pentru Procurorul General al Federației Ruse;supune atenției Consiliului Federației propunerea eliberării din funcție al Procurorului General al Federației Ruse;numește judecătorii altor curți federale;conduce Consiliul de Securitate al Federației Ruse, al cărui statut este determinat de legea federală;aprobă doctrina militară a Federației Ruse, forma personalului Președenției Federației Ruse, desemnează și demite reprezentanții plenipotențiari ai Președenției Federației Ruse;numește și demite Comandantul Suprem al Forțelor Armate al Federației Ruse;numește și recheamă după consultații cu comitetele sau comisiile respective ale Adunării Federale, reprezentanții diplomatici ai Federației Ruseîn statele străine și pe lângă organizații internaționale.[4]Adunarea Federală a Rusiei este, după cum o defineşte Constituţia Federaţiei Ruse din 1993, adunarea legislativă a Federaţiei Ruse. Adunarea Federală este compusă din Duma de Stat, (camera inferioară), şi Sovietul Federaţiei Ruse, (camera superioară). Ambele camere ale parlamentului îşi au sediul în Moscova.

Conform Constituției, Consiliul și Duma de Stat se vor întruni separat, sesiunile amândurora vor fi deschise, fiecare cameră având dreptul să țină sesiuni închise conform regulilor sale. De asemenea, camerele pot avea ședințe comune pentru a audia comunicările Președintelui Fedrației Ruse, comunicări ale Curții Constituționale ale FR și ale liderilor de țări străine (art.100, alin.(2) și (3)). În toamna anului 2008, Duma de stat (camera inferioară a Parlamentului Rus) a aprobat într-o primă lectură, cu o majoritate zdrobitoare de voturi, iniţiativa preşedintelui Dmitri Medvedev de a prelungi mandatul prezidenţial până la şase ani. În 2008, mandatul era de doar patru ani. Parlamentul rus urma să aibă  şi el un mandat considerabil mai extins – prin modificarea din 2008, cinci ani (de la patru, cât era în 2008).

Restructurările necesare unui asemenea tip de măsură trebuiau făcute prin modificarea Constituţiei, însă deputaţii ruşi s-au mobilizat exemplar şi au votat amendamentele cu 388 de voturi pentru şi 58 împotrivă.Președintele rus a semnat pe data  de 30 decembrie 2008 reforma constituțională ce prelungește de la patru la șase ani mandatul prezidențial, permițând intrarea sa în vigoare începând cu următoarele alegeri prezidențiale, care s-au desfășurat in 2012 și au fost câștigate în luna martie de prim-ministrul Vladimir V. Putin.

Spre deosebire de asociațiile de state, în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internațional și care reprezintă o uniune de drept internațional, observăm pe baza articolelor prezentate din Constituția Federației Ruse, că federația este o uniune de drept constituțional, în care raporturile dintre state sunt de drept intern, și anume de drept constituțional. De asemenea, statul federal se caracterizează prin existența a două cetățenii:cea a statului membru și cea a statului federal, cu excepția cazului în care statele membre ale federației decid altfel. Aceste două cetățenii, a statului membru și a statului federal, care se implică reciproc, [5]trebuie diferențiate de dubla cetățenie. Astfel, subiecte ale statului federal nu pot fi decât statele membre, care păstrează o anumită suveranitate și care, în principiu, își păstrează dreptul de a se desprinde de federație. Alături de statele membre, în cadrul federației mai pot fi întâlnite și unele forme de autonomie, cum ar fi regiunile autonome sau republicile autonome.



[1]Svod Zakonov Rossiiskoi Imperii, ediția a 3-a, vol.1, St. Petersburg, 1912, p. 5.

[2]Stephen White, Presidential Leadership under Yeltin, în Ray Taras, ed., Postcommunists Presidents, Ed. Cambridge University Press, 1997, pp. 58-60.

[4]Ibidem, pp. 35-36.

[5]Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice,  ed. 13, Vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008, p. 65.