75 de ani. Ialta: Prețul păcii/ VIDEO
Momentul și locul întîlnirii au fost printre secretele cel mai bine păzite ale războiului. În seara zilei de 3 februarie 1945, la adăpostul întunericului, o coloană de automobile Packard i-a adus pe cei mai puternici doi lideri ai lumii democratice, Franklin Delano Roosevelt și Winston Leonard Spencer Churchill, la destinație – cîteva vile situate lîngă stațiunea Ialta, pe malul Mării Negre, cîndva aflate în posesia țarilor Rusiei și a unor aristocrați de rang înalt. Ei se autointitulau „argonauții“, o referință la războinicii antici care călătoriseră pe coasta Mării Negre pentru a recupera Lîna de Aur de la un dragon care nu dormea niciodată. Recompensa era soluționarea unui război care pusese stăpînire pe întreaga lume; dragonul era chiar gazda lor, Iosif Stalin, un fost poet promițător transformat în dictator atroce.
Împreună, cei trei au condus cea mai discretă conferință de pace din istoria lumii moderne. Ei au ghidat armate formate din milioane de oameni și au împărțit dreptatea învingătorilor așa cum au crezut de cuviință, hotărînd destinele unor națiuni și trimițînd milioane de refugiați spre est sau spre vest, crezînd că astfel vor inaugura o perioadă de pace de lungă durată. Împreună au creat o instituție menită a apăra pacea și interesele învingătorilor. Confruntarea aspirațiilor geopolitice, ciocnirea personalităților și a sistemelor de valori și luptele pentru putere dintre cei mai abili negociatori ai țărilor lor s-au desfășurat pe parcursul a opt zile în Ialta, în februarie 1945. Au plecat din Ialta mulțumiți, dar plini de temeri. În urma lor rămîneau 30 de ani de distrugeri provocate de două războaie mondiale care răpiseră zeci de milioane de vieți. La orizont se aflau incertitudinile lumii postbelice.
Cei trei lideri se întrebau mereu dacă partenerii lor erau de încredere și dispuși să ajungă la un compromis. Puteau absolvenții celor mai bune școli private din Marea Britanie să ajungă la o înțelegere cu fiul unui cizmar georgian care fusese exmatriculat dintr‑un seminar ortodox? Știau cei doi lideri aleși în mod democratic cum să discute cu inițiatorul Gulagului? Conferința le-a provocat participanților nenumărate dileme morale. A fost un carusel al emoțiilor în care nu au fost implicați doar liderii Marii Alianțe, ci și diverșii lor aliați care luptau pentru interesele propriilor țări și pentru a intra în grațiile propriilor conducători.
După doar cîțiva ani de la încheierea conferinței, marile speranțe ale inițiatorilor au fost spulberate, deciziile lor fiind condamnate atît de prieteni, cît și de dușmani. Participanții care au supraviețuit au adoptat o poziție defensivă sau au preferat să uite de implicarea în acel eveniment. Ambele tabere ale Războiului Rece au ajuns să fie dezamăgite și să regrete evenimentul. Ialta a devenit simbolul unei șanse pierdute, indiferent de semnificații. În Occident, ea a devenit piatra de hotar a drumului spre „pierderea păcii“, pentru a cita titlul de pe prima pagină a unui număr al revistei Time din anii 1950. În discursul public al epocii McCarthy, cuvîntul „Ialta“ a devenit sinonim cu trădarea libertății și conciliatorismul în relația cu comunismul mondial.
Cine a fost vinovat?
Aceasta a devenit principala întrebare odată cu izbucnirea Războiului Rece, la finalul anilor 1940, cînd cele două tabere își pasau vinovăția una alteia. Totodată, existau dezbateri interne aprinse. În Statele Unite, decizia luată la Ialta i‑a divizat pe republicani și pe democrați. Președintele Roosevelt și consilierii săi au fost acuzați nu doar de faptul că vînduseră Europa de Est și China lui Stalin, ci și de faptul că promovau comunismul acasă. Mult discutatul proces al lui Alger Hiss, un membru al delegației americane de la Ialta, acuzat de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, a aprins și mai mult dezbaterea. Intervievat pentru scrierea unei cărți despre viața sa, după retragerea din activitate, generalul George C. Marshall a refuzat să intre în detalii legate de rolul său la Ialta, fiind sigur de faptul că orice declarație ar fi dat, aceasta ar fi fost întoarsă împotriva sa.
Chiar și astăzi, dezbaterile publice continuă să se învîrtă în jurul întrebărilor din anii 1950 despre cine a trădat Europa de Est sau dacă era în interesul Statelor Unite să-i convingă pe sovietici să se alăture războiului împotriva Japoniei – fapt demonstrat de reacția stîrnită în rîndul comentatorilor americani de politică externă de observația lui George W. Bush, făcută în mai 2005, care a comparat Acordurile de la Ialta cu Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Pînă în acest moment, dezbaterile privind Conferința de la Ialta nu au luat în calcul două evoluții importante: încheierea Războiului Rece și accesul la documente sovietice pînă nu demult restricționat. De asemenea, dezbaterea ignoră progresele realizate de istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece în ultimele două decenii.
Deschiderea arhivelor sovietice – „revoluția arhivistică“ produsă după prăbușirea Uniunii Sovietice, care a coincis cu primii ani ai lui Boris Elțîn la putere – a oferit publicului o cantitate enormă de noi documente, printre care și unele vizînd politica externă. Deși multe aspecte ale istoriei sovietice au fost reevaluate pe baza acestor documente, Conferința de la Ialta nu a beneficiat de aceeași analiză. După încheierea Războiului Rece nu a apărut nici un mare studiu occidental despre Conferința de la Ialta, iar abordările superficiale ale evenimentului în analizele recente dedicate politicii externe americane și în cărțile de istorie despre Aliații din cel de-al Doilea Război Mondial nu se remarcă printr-o înțelegere profundă a subiectului. Această nouă carte dedicată Conferinței de la Ialta utilizează descoperirile arhivistice din ultimele două decenii, reevaluează vechile surse occidentale și analizează conferința și consecințele sale dintr-o nouă perspectivă istorică.
Sursele istorice sovietice noi ne permit să răspundem la vechile întrebări și să adresăm altele noi. Ele confirmă unele dintre ipotezele avansate de precedentele generații de istorici care au scris fără a avea acces la arhivele sovietice și infirmă alte ipoteze. Cel mai important fapt este că noile documente sovietice dezvăluie modul de gîndire al liderilor sovietici în timpul Conferinței de la Ialta. Cu toate că Stalin și strategii săi nu au abandonat complet planurile de revoluție mondială, ei le-au amînat pe o perioadă semnificativă și erau dornici să aibă relații bune cu Occidentul timp de cel puțin 20 de ani. Acest lucru le-ar fi oferit destul timp pentru a se redresa de pe urma distrugerilor provocate de războiul mondial și să se pregătească pentru următoarea etapă a conflictului dintre capitalism și comunism, pe care îl considerau inevitabil. Pentru moment, ei erau dispuși să sacrifice mișcările comuniste din Europa de Vest și doreau să fie răsplătiți cu aceeași monedă, asigurîndu-li-se dominația asupra Europei de Est. În Europa Centrală, în pofida declarațiilor contradictorii ale lui Stalin, sovieticii doreau divizarea Germaniei în mai multe state mici, dar dorințele nu le-au fost îndeplinite din cauza opoziției occidentale. Cu toate acestea, există indicii care atestă faptul că sovieticii ar fi acceptat o linie de demarcație situată mult mai la est decît cea propusă de britanici, care ulterior a devenit granița dintre Germania de Vest și cea de Est.
Noile documente sovietice aruncă o altă lumină asupra celei mai controversate chestiuni legate de Conferința de la Ialta: activitățile de spionaj întreprinse de Alger Hiss. La sfîrșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950 s-a sugerat nu doar că Hiss ar fi spionat pentru sovietici, ci și faptul că ar fi influențat unele dintre deciziile lui Roosevelt, considerate ulterior o trădare a intereselor americane. Noile dovezi culese din arhivele sovietice sprijină ipoteza conform căreia Hiss a fost un spion sovietic în timpul Conferinței de la Ialta, dar indică, de asemenea, faptul că el lucra pentru divizia militară a spionajului sovietic și că a rămas practic necunoscut factorilor politici pînă la terminarea conferinței. Superiorii săi din armată erau foarte puțin interesați de informațiile politice pe care el le putea furniza, iar acțiunile sale pe filieră politică în cadrul conferinței, inclusiv în chestiunea includerii Uniunii Sovietice în Națiunile Unite, nu au ajutat prea mult la impunerea intereselor sovietice. Datorită activităților din Marea Britanie și Statele Unite ale grupului de spioni de la Cambridge („Cei 5 de la Cambridge“), serviciile de informații sovietice au reușit să le ofere conducătorilor copii după majoritatea documentelor secrete americane și britanice privind Conferința de la Ialta. Liderii serviciilor de informații sovietice au dat mai multe lovituri impresionante înainte și în timpul conferinței, dar activitățile lui Hiss nu au reprezentat una dintre ele.
Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro
