Autor 7133 vizualizări


Cu mult înainte ca „orgile lui Stalin“ să răsune zgomotos pe câmpurile de luptă, într-un colț îndepărtat de lume, necesitățile defensive și embargoul chinez cu privire la praful de pușcă au determinat Coreea să dezvolte o armă cu adevărat remarcabilă: săgeata automată divină (Singijeon) trasă din coșul de foc (Hwacha).

Hwacha este un lansator multiplu de rachete inventat de coreeni în timpul dinastiei Joseon (1392–1897). Acest dispozitiv avea capacitatea de a lansa simultan 200 de singijeon (un fel de săgeată - rachetă aprinsă). Carul Hwacha era un suport pe roți, cu găuri în care se introduceau singijeon-urile. Acest dispozitiv ingenios și-a demonstrat utilitatea în timpul războiului Imjin (1592-1598). Aflați la granița cu Imperiul Chinez, coreenii au resimțit din plin apariția și dezvoltarea prafului de pușcă în țara vecină.

Din acest motiv, învățații coreeni au încercat să dezvolte rapid o metodă de a obține praf de pușcă. Se pare că undeva pe la 1377 au reușit să extragă nitrat de potasiu din sol. Totuși, atenția lor nu s-a concentrat asupra tunurilor, ci au căutat să dezvolte niște săgeți rachetă. Primul „lansator de rachete” – hwacha – a apărut în anul 1409, iar în timpul domniei regelui Sejong cel Mare (1418-1450) armata era deja echipată cu un număr mare de astfel de dispozitive.

Cum funcționa lansatorul coreean - Hwacha

Structura Hwacha este similară cu a unui cărucior având în partea superioară o rampă de lansare mobilă confecționată din lemn. Aceasta conținea între 100 și 200 de orificii cilindrice în care se plasează aprinzătoarele. Muniția era alcătuită din săgeți de 1,1 metri, care aveau atașat sub vârf un tub din hârtie umplut cu praf de pușcă. Aproximativ 100 de proiectile puteau fi aruncate la o singură salvă, iar raza lor de acțiune era chiar de până la 1000 de metri.


Săgețiile de tip singijeon erau propulsate de niște mici pungi de praf de pușcă atașate aproape de pene. Unele aveau vârful de oțel, altele puteau sa aibă atașate mici butoiașe inflamabile – sajeonchongtong. Acuratețea acestor săgeți era destul de scăzută, undeva la 100 de metri, însă puteau fi folosite cu real succes împotriva formațiunilor compacte de soldați.

Raza pe care erau în general folosite aceste mașini de război varia între 400 - 500 de metri; aceste dispozitive își limitau drastic raza de acțiune când era vreme rea. Carele Hwacha erau în general fabricate din lemn și spre deosebire de tunurile și mortierele folosite de occidentali în Evul Mediu, care necesitau ghiulele grele de piatră sau fier, Hwacha utiliza săgeți subțiri și ușoare.

Aceasta îl făcea o armă foarte ușor de manevrat în asedii. În partea din spate a dispozitivului există două mânere care permit utilizatorului să tragă sau să împingă dispozitivul. Hwacha avea și o bandă verticală proiectată pentru atacuri în linie sau poziții de pază la sol.

Cea mai mare bătălie 

Carele Hwacha au fost utilizate pe scară largă în timpul invaziilor japoneze din Coreea – războiul Imjin. Acestea erau plasate de obicei în fortărețe sau cetăți și folosite pentru apărare. Puterea lor s-a remarcat inclusiv în cea mai importantă a acestui conflict, defășurată la Haengju, când o armată coreeană de doar 3.400 de soldați a învins o armată japoneză de 30.000 utilizând 40 de dispozitive Hwacha. În această bătălie, samurai şi infanteriști ai armatei japoneze au mărșăluit în formații dense, fiind loviți cu ușurință de săgețile-rachete.


Dispozitivele Hwacha s-au folosit și pe mare, la bordul navelor panokseon din flota amiralului Yi Sun-sin. Acestea au fost utilizate pentru a lovi de la distanță navele japoneze.

„Lansatoarele” Hwacha și „rachetele” singijeon nu au cunoscut răspândirea pe care a avut-o tunul și au rămas mai degrabă niște inovații locale limitate mult timp la peninsula coreeană. Probabil forma lor a influențat mai târziu mult mai celebrele Katiușe.

""