Hotelul Negresco de la Nisa

Autor 37259 vizualizări


Nimic nu redă mai sugestiv mirajul Rivierei Franceze decât perspectiva „à vol d’oiseau” dinspre mare a celebrei „Promenade des Anglais”, care îngemănează armonios capitala nissardă cu Golful Îngerilor, ancorată în jurul unui inevitabil punct de fugă:cupola cu care celebrul Gustave Eiffel a încununat monumentala clădire a Hotelului Negresco. Pentru turiştii români – din ce în ce mai numeroşi la Nisa – numele hotelului cu faţa spre mare are o rezonanţă în plus, prin prezenţa oarecum neaşteptată a atât de familiarului „...esco”, trimiţând la românescul „...escu”. Şi-atunci, ne întrebăm:ce-i cu hotelul acesta din Nisa, cu nume românesc? Cine este acest Negrescu (metamorfozat în Negresco de cerinţele armonioasei limbi franceze) şi cum de-i poartă numele unul dintre cele mai cunoscute hoteluri de pe Coasta de Azur?

 Începem cum ar începe toată lumea, cu wikipedia şi alte site-uri, care ne oferă, preluând o unică sursă, greu de identificat, o poveste demnă de romantismul lui Victor Hugo – dar insuficientă pentru a satisface curiozitatea unui turist care-a descoperit prezenţa românului Negrescu pe faimoasa Promenade des Anglais din Nisa. Aşadar:„Henri Negresco s-a născut în 1868, la Bucureşti. Tatăl său, presupus ţigan, deţinea un mic han lângă Capitală. La 15 ani, tânărul Henri pleacă prin Europa, singur sau în compania unor lăutari, câştigându-şi existenţa prin exercitarea talentului de violonist înnăscut. Ajunge la Paris şi ulterior, la Monte Carlo, unde, chelner fiind, impresionează cu talentul său pe marii miliardari americani şi pe aristocraţii ruşi, creindu-şi oportunităţi de carieră în domeniu. Astfel, este recomandat şi preia conducerea restaurantului Cazinoului Municipal din Nisa, poziţie care-i permite crearea relaţiilor necesare pentru concretizarea ambiţiosului proiect de a crea un hotel ca un ceas. Proiectul este realizat şi în ianuarie 1913 are loc inaugurarea hotelului LE NEGRESCO. Din păcate, începe Primul Război Mondial şi hotelul este rechiziţionat şi transformat în spital militar. Deteriorarea iminentă şi dispariţia postbelică a marii clientele îl determină să vândă hotelul. Ruinat şi bolnav, moare în 1920”.

Această poveste, fragmentată, trunchiată, a fost începutul unei interesante şi pasionante încercări de a creiona istoria unui destin ieşit din comun şi, din păcate, ignorat nu doar în Franţa afirmării şi confirmării sale, dar mai ales, în ţara de origine. Ca într-un imaginar mozaic bizantin, am aşezat informaţiile obţinute acolo unde păreau a fi potrivite şi am „riscat” completând părţile lipsă;iată, aşadar, un posibil portret al lui Henri Negresco.

 

Mihăileni, un proiect princiar eşuat

Semnele de evidentă slăbiciune înregistrate încă de la debutul secolului al XIX-lea de către imperiile ţarist, otoman şi habsburgic contrastau cu efervescenţa, timidă, dar fără precedent, ce cuprinsese Principatele Române, creând un cadru favorabil cristalizării unor aspiraţii de aliniere la preceptele politice şi economice europene. Brusc, dintr-un anodin statut de „no man’s land” pitoresc şi marginal, Principatele Române sunt, pe de o parte, animate de proiecte îndrăzneţe şi reformatoare ale unor lideri iluminaţi, educaţi şi inspiraţi de marile transformări sociale şi economice din Apus şi, pe de alta, ele exercită o atracţie deosebită asupra întreprinzătorilor străini sau a categoriilor sociale vitregite de care Europa Centrală şi Răsăriteană nu ducea lipsă.

În acest context, înţelegem perfect ambiţia principelui Moldovei, Mihail Sturdza (1834–1849), de a pune bazele unui important centru comercial la graniţa Moldovei cu Imperiul Habsburgic, ctitorind o localitate ce-i poartă numele până în ziua de azi, Mihăileni, şi populând-o cu o parte a evreilor care, presaţi de evenimente, părăsiseră regiunea Galiţiei. Proiectul principelui a eşuat, ca şi domnia acestuia, în urma evenimentelor din 1848;şi nu am fi amintit satul Mihăileni dacă nu ar fi fost locul de naştere atât al părinţilor personajului care va deveni celebru mai târziu (aceştia erau Jean Negrescu, născut în 1837, şi Maria Rădescu, născută în 1839), cât şi al viitorilor socri ai acestuia:Jacques (Iacob) Rădescu şi Fanny Braun. Decizia celor două familii, venite probabil din Galiţia cu oarecare mijloace financiare, dar lipsite de orice avere imobiliară, de a părăsi satul Mihăileni pentru a se realiza în altă parte, apare ca întemeiată în aceste condiţii. Când anume au părăsit Mihăilenii nu ştim, dar, în mod sigur, la 14 martie 1870, când s-a născut Alexandru Negrescu (viitorul Henri Alexandre Negresco), familia Negrescu se afla în Bucureşti, administrând un mic local.

 

Negrescu, un ţigan violinist? O pistă falsă

Acreditată de majoritatea surselor ca fiind certă, apartenenţa lui Henri Negresco la etnia ţigănească este totuşi infirmată de elemente de natură documentară, dar şi logică. Începând cu 1862, odată cu elaborarea primului Cod Civil, a fost adoptată formula „nume de botez – nume de familie”, renunţându-se la străvechea practică „nume de botez – numele tatălui – numele bunicului”. Schimbarea a presupus, în majoritatea cazurilor, adoptarea numelui tatălui ca nume de familie, plus sufixul „-escu”.

Este de presupus că la data naşterii sale, 1870, numele de familie era deja oficializat, indicându-ne că pe bunicul lui Henri îl chema „Negru”, nume pe care acesta îl datora, probabil, culorii mai închise a tenului său, uşor de remarcat în regiunea de unde presupunem că provenea, Galiţia – regiune în care majoritatea populaţiei este blondă şi cu tenul deschis. Desigur, tenul măsliniu este specific ţiganilor, dar nu numai acestora. Originii orientale a membrilor comunităţii evreieşti îi este în multe cazuri atribuită, de asemenea, culoarea mai închisă a tenului. Ar fi putut purta bunicul „Negru” sau tatăl „Negrescu” numele de „Schwartz”? Greu de precizat:în al său Guide de Bucarestdin 1882, Th. Bauer nu menţionează la capitolul „Birturi şi Restaurante” niciun cârciumar Negrescu sau Schwartz. Doar evidenţa Comunităţii Evreieşti din Bucureşti menţionează un Jean Schwartz, domiciliat în str. Alexandru Vlahuţă nr. 28. Să fi fost acesta tatăl lui Henri?! Oricum, zona „a adăpostit decenii de-a rândul o lume de negustori şi mici meseriaşi, în majoritate evrei”[1].

Un lucru e clar:pe parcursul cercetării au apărut informatii şi elemente care exclud, practic, orice ipoteză cu privire la originea ţigănească a lui Negresco, confirmând în acelaşi timp apartenenţa sa la comunitatea evreiască. Vom enumera, unul câte unul, aceste considerente, dar, de la bun început, menţionăm confirmarea în această privinţă făcută autorului chiar de către strănepoata lui Negresco, doamna Nicole Caulier, într-o frumoasă după-amiază de iulie, pe terasa hotelului realizat de străbunicul său.

Unde era hanul din Bucureşti al familiei Negrescu?

Micul local al familiei Negrescu pare să se fi aflat undeva într-o suburbie a Bucureştilor, ceea ce nu înseamnă că se afla departe de centrul actual, având în vedere evoluţia Capitalei în ultimii o sută de ani. Localizarea, în lipsa unor documente improbabil de găsit, este practic imposibilă:existau în epocă aproximativ 40-50 cârciumi şi restaurante pe kilometrul pătrat în Bucureşti! Să fi locuit pe strada Alexandru Vlahuţă, la nr. 28? Să fie o întâmplare că în apropierea acestei adrese, pe strada Lucaci, la nr. 4, se năştea, în 1869, micuţa Zoe Negrescu, fiica lui Costache Negrescu? Să fi fost rude?

Dacă privind aşezarea hanului familiei nu putem avea certitudini, un lucru e totuşi sigur:copilăria petrecută în micul local părintesc, printre clienţi şi lăutari, a trasat, pe nesimţite, jaloanele viitoarei cariere a micului Alexandru, chiar dacă neanticipându-i prin nimic amploarea.

 

Alexandru Negrescu a părăsit România când avea 25 de ani;nu mai devreme, nu cu o orchestră ţigănească

Legenda că adolescentul ar fi părăsit definitiv casa părintească la 15 ani, însoţind o orchestră ţigănească de-a lungul Europei, este greu de acceptat:un tânăr în vârstă de aproximativ douăzeci de ani ne priveşte extrem de serios, chiar prea serios!, îmbrăcat în costum popular, dintr-o fotografie făcută într-un studio de pe Calea Victoriei. În plus, ştim din propria declaraţie că a efectuat serviciul militar în România şi că a sosit în Franţa în anul 1895. Toate acestea ne conduc la concluzia că a părăsit România în jurul vârstei de 25 de ani şi, aşa cum vom vedea, nu chiar la întâmplare.

Există câteva informaţii privitoare la posibila ucenicie a lui Alexandru[2]Negrescu la cofetăria Capşa[3]. La vremea respectivă, Casa Capşa era, de departe, una dintre cele mai cunoscute cofetării;şi nu numai din România, ci din întreaga Europă Centrală, abilitatea fodatorilor – fraţii Capşa – fiind cizelată de faimosul cofetar francez Boissier, a cărui cofetărie există şi astăzi la Paris, pe bulevardul Victor Hugo la nr. 74. „Şcoala” urmată de Alexandru Negrescu la Capşa ar explica pe deplin dobândirea şi recunoaşterea inegalabilului rafinament ce-i va aduce celebritatea pe Coasta de Azur, doar talentul nativ fiind evident insuficient.

În plus, în termenii de azi, Capşa putea fi considerată o franciză nu doar a Casei Boissier, dar chiar a societăţii pariziene:patronul se ducea o dată pe an la Paris, aducând cele mai la modă reţete, produse şi materie primă, soţia sa era franţuzoaică, meşterii cofetari erau francezi… Şi, în mod sigur, la Capşa nu numai că se lucra, dar se şi vorbea franţuzeşte. Există şi surse care indică, fără alte detalii, faptul că Negrescu – viitorul Negresco – şi-ar fi început activitatea ca ajutor de bucătar într-un mare hotel bucureştean[4].

 

Negrescu, din „Micul Paris” în „Marele Paris”

Evenimentele care au precedat crearea României ca stat – printre care şi deschiderea primului consulat francez la Bucureşti, în 1794, tratatul de la Paris din 1856, Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei din 1859, atitudinea proteguitoare a lui Napoleon al III-lea –au creat un val de simpatie reciprocă între cele două naţiuni, cu un plus evident din partea românilor;acesta se manifesta prin trecerea Parisului în prim-planul preferinţelor societăţii bucureştene, în detrimentul Constantinopolelui, Vienei sau Berlinului dominante până atunci şi, evident, prin „re-desenarea” vieţii sociale conform modelului francez, respectiv parizian.

Conform declaraţiei lui Alexandru Negrescu (ulterior întărită şi de fiica sa), şederea definitivă în Franţa a acestuia a început în 1895. Această afirmaţie nu exclude însă posibilitatea de a fi vizitat Parisul şi anterior acestei date. O oportunitate, în afara unui eventual stagiu de pregătire la Casa Boissier, ar fi putut constitui Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, expoziţie la care Casa Capşa a fost reprezentată, obţinând şi o medalie de aur. Fie că Alexandru Negrescu a participat sau nu la evenimentul parizian, România a obţinut la expoziţie un succes extraordinar – a primit 273 de premii, dintre care 2 mari premii, 24 de medalii de aur, 2 de argint aurit, 64 de argint, 73 de bronz şi 108 menţiuni – şi e mai mult ca sigur că acest succes a constituit un element hotărâtor, în plus faţă de cele arătate mai sus, în a încuraja decizii de emigrare, temporare sau definitive în Franţa, respectiv la Paris.

Să fi plecat Alexandru Negrescu la Paris însoţind o orchestră de ţigani[5]– în mare vogă în întreaga Europă (Sankt-Petersburg, Viena, Paris, Londra etc.) – sau, pur şi simplu, la întâmplare? Oricât de seducătoare ar fi aceste ipoteze, prin romantismul lor, avem motive să ne îndoim de veridicitatea lor şi vom arăta în continuare de ce.

 

Fenomenul emigraţionist şi implicarea societăţilor secrete la sfârşitul secolului al XIX-lea

Imobilul situat la nr. 14 pe Rue des Saussaies este o clădire diferită de stilul impus de baronul Haussmann în cadrul amplului său proiect de transformare a Parisului în cea mai frumoasă capitală a lumii;e însă suficient de impunătoare pentru a fi fost menţinută în ceea ce am putea numi zona „zero” a Parisului, ţinând cont că o separă mai puţin de o sută de metri de Palatul Elysées. În această clădire a fost găzduit şi a locuit mai mulţi ani Henri Negrescu începând cu anul 1895, an ce marchează data stabilirii sale în Franţa, la un oarecare Rodolphe Schipper, proprietar al unui restaurant la parterul aceluiaşi imobil;de altfel, restaurantul cu pricina pare să fi fost şi primul loc de muncă la Paris al românului.

Pentru a formula o ipoteză viabilă atât cât priveşte plecarea din România, cât şi evoluţia ulterioară a carierei lui Henri Negrescu, nu putem neglija două aspecte care ar fi putut contribui la decizia sa:apartenenţa la comunitatea evreiască din Bucureşti şi calitatea de membru al unei loje franc-masonice (patronul său, Grigore Capşa, era membru al lojei franc-masonice „Steaua României”).

Încă de la înfiinţarea sa, în 1860, Alianţa Israelită Universală[6], cu sediul la Paris, o organizaţie a evreilor împliniţi social, care obţinuseră emanciparea şi fuseseră asimilaţi în ţările în care se stabiliseră, urmărea ajutorarea evreilor de pretutindeni, care sufereau sau erau discriminaţi din cauza religiei lor, inclusiv a celor care doreau să emigreze. Poziţia de lider european a Franţei conferea un statut asemănător evreilor francezi în relaţia cu comunităţile din alte ţări, între care Rusia, România şi întreaga zonă balcanică se bucurau de o atenţie specială. Este de înţeles că dincolo de a încuraja intenţiile de emigrare, Alianţa avea şi posibilitatea de a facilita contacte care să permită integrarea în ţara de destinaţie. Rodolphe Schipper – poate, la rândul său, originar din România – a fost un astfel de contact. În acelaşi sens, de menţionat că unul dintre martorii la viitoarea căsătorie a lui Henri Negrescu, Jacques Blumenthal, era avocat la Curtea de Apel din Paris, făcând puţin probabilă alăturarea prestigioasei sale poziţii sociale statutului presupus de cântăreţ/ţigan ambulant al tânărului Negrescu!

Pe de altă parte, primele loji franc-masonice româneşti („Steaua României”, „Egalitatea”, „Memphis”) au fost create sub obedienţa directă a lojii „Marelui Orient” al Franţei, consecinţă şi cadru ale unor strânse şi reciproc confidenţiale relaţii personale între Bucureşti şi Paris. Fără a dori să speculăm în vreun fel, menţionăm doar realitatea:atât la Bucureşti, cât şi la Paris, reprezentanţii conducerilor lojilor erau evrei – Bernhard Marcus, Leopold Stern, A. Blumenfeld, Moses Gaster, M. Kronberg, N. Moscovici, Louis Hirsch, Isac Elias, Menahem Cohen… Cele de mai sus au fost menţionate, astfel, doar în scopul susţinerii variantei că Henri Negrescu, viitorul Negresco, a beneficiat de un sprijin important în realizarea intenţiei de a se stabili în Franţa;aceasta, contrar opiniei larg răspândite că ar fi plecat cu o orchestră ambulantă de ţigani, urmând un sinuos periplu european care numai întâmplător l-ar fi condus la Paris. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, începând cu angajarea sa de către unele dintre cele mai cunoscute restaurante europene şi continuând cu extraordinara sa afirmare în cadrul pretenţioasei industrii a restaurantelor, nu ar putea fi explicate decât parţial prin calităţile sale profesionale cu adevărat unice.

 

Căsătoria cu Suzanne Bianca Rădescu, la Paris, în anul 1907. Erau cei doi rude de gradul IV?

Prefectura Departamentului Senei emitea, la data de 23 august 1907, un extras din Registrul căsătoriilor, din care reiese căsătoria, la data de 6 iulie 1907, dintre „Henri Alexandre Negrescu, născut la Bucureşti, la 14 martie 1870, restaurator, domiciliat în Paris, strada Saussaies nr. 14, fiul lui Jean Negrescu şi al Mariei Rădescu, soţi decedaţi, pe de o parte, şi Suzanne Bianca Rădescu, născută la Bucureşti, la 15 noiembrie 1874, fără profesie, domiciliată în Paris, strada Saussaies nr. 14, fiica lui Jacques Rădescu şi a lui Fanny Braun, soţi decedaţi”. Martori au fost Jacques Blumenthal, avocat la Curtea de Apel din Paris, locuind pe bulevardul Haussmann, la nr. 55, Philippe Lardent, inginer de poduri şi şosele, locuind pe strada Vintimille, la nr. 6, Rodolphe Schipper, restaurator, locuind pe strada Saussaies, la nr. 14, şi Georgette Pobolain, fără profesie, locuind la aceeaşi adresă.

Datele cuprinse în document ridică o serie de semne de întrebare, în contextul coroborării cu alte informaţii. În primul rând, exista un oarecare grad de rudenie între cei doi soţi? Faptul că părinţii ambilor erau născuţi în acelaşi sat, Mihăileni, că, foarte probabil, aparţineau comunităţii evreieşti ce constituia majoritatea populaţiei acestui sat, că numele de familie al mamei lui Henri era Rădescu, acelaşi cu al tatălui Suzannei, sunt elemente care ar susţine o legătură de sânge între cei doi, posibil de gradul IV.

Unica lor fiică, Germaine Henriette Hélène, s-a născut la data de 4 decembrie 1900, indicând convieţuirea celor doi soţi ca începând anterior acestei date, la trei-patru ani după sosirea lui Henri în Franţa. În acest caz, oficializarea legăturii prin căsătorie – la câţiva ani după naşterea fetiţei – ar fi putut fi impusă de îndeplinirea cerinţelor legale în vederea urmăririi unui scop anume:obţinerea cetăţeniei franceze, mai uşoară în cazul lui Henri, care exersa o profesie ce-i asigura o situaţie materială satisfăcătoare, mai dificilă în cazul Suzannei, fără profesie şi loc de muncă. Într-un document ulterior, din 1942, fiica sa indică drept domiciliu al familiei, începând cu anul 1900, adresa Cazinoului Municipal din Nisa, contrazicând adresa din Paris, strada Saussaies, menţionată în actul de căsătorie.

Şederea în Franţa a fost întreruptă pentru o perioadă scurtă când familia se afla în Belgia, la Bruxelles, locuind pe strada Mehlsen, la nr. 4, unde s-a şi născut Germaine, la data de 4 decembrie 1900. Patru luni mai târziu, familia revine în Franţa. Henri abandona deocamdată „Nordul” în favoarea însoritei şi promiţătoarei Coaste de Azur.

 

De ce ar fi luat în calcul Henri Negrescu să se mute pe Coasta de Azur?

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, între lunile noiembrie şi martie, Coasta de Azur[7], între Cannes şi Menton, era destinaţia preferată a unei elite mondene internaţionale, dispunând de mijloace financiare importante cheltuite cu mare uşurinţă:englezi, germani, austrieci, ruşi, americani, români… Acestei elite financiare i se alătură o elită intelectuală:artişti, scriitori, jurnalişti... În aceste condiţii, industria hotelieră cu tot ceea ce presupune, restaurante, spectacole, cazinouri, nu putea decât să prospere, devenind un punct de atracţie şi pentru întreprinzători. Nu este de mirare ca Henri Negrescu, bazându-se pe experienţa acumulată la Bucureşti, Paris şi Bruxelles, să decidă să se afirme şi aici. De menţionat, în sprijinul unei ipoteze anterior amintite, că la începutul secolului al XX-lea erau active în zona Nisei şase loji francmasonice[8]cu aproximativ patru sute de membri, dintre care circa o treime activau în domeniul turismului!

Negăsind documente despre aceşti primi ani pe Coasta de Azur, nu putem decât să acceptăm informaţiile că Negrescu şi-a început activitatea la Monte-Carlo[9], ca majordom şi, ulterior, ca director al restaurantului Hotelului Helder şi apoi al restaurant-hotelului Londres, unde a obţinut aprecierea unanimă a reprezentanţilor clientelei extrem de bogate:Rockefeller, Vanderbilt, Singer, Zaharoff etc. De menţionat că în această perioadă, la Hotel de Paris cânta „o orchestră română condusă de marele artist Sava Pădureanu”[10]!

Prin intermediul unui negustor din Nisa, Charles Lefranc, Henri Negresco este recomandat lui Edouard Baudoin, noul concesionar al Cazinoului Municipal din Nisa. Acesta din urmă îi propune conducerea restaurantului cazinoului, pe care, fără ezitare, Henri o acceptă, convins poate şi de salariul foarte mare pentru perioada respectivă:20.000 de franci pe an.

 

Negrescu, la restaurantul Cazinoului Municipal din Nisa

Inaugurat în 1884, Cazinoul Municipal din Nisa – astăzi dispărut în urma demolării în 1979 – reprezenta, practic, centrul manifestărilor mondene şi artistice ale Nisei, în parte datorită condiţionării acordării licenţei pentru jocuri de obligaţia organizării de manifestări artistice. Oferta Cazinoului ar fi fost incompletă fără un restaurant de prestigiu şi, la vremea respectivă, Henri Negresco era numele ce garanta succesul în rândul extrem de pretenţioşilor vizitatori ai Coastei de Azur.

Calitatea de director al Restaurantului „du Grand Cercle” îi conferă lui Henri Negresco, începând cu anul 1904, oportunitatea de a stabili şi dezvolta relaţii cu cele mai importante personaje, atât din cadrul societăţii nissarde, cât şi printre „rândunelele de iarnă”, aşa cum erau numiţi clienţii obişnuiţi ai Nisei. Printre alţii, Negresco îl cunoaşte în 1904 pe Edouard Jean Niermans, un arhitect olandez naturalizat francez, angajat în acelaşi an să refacă saloanele Cazinoului Municipal. Profesionalismul acestui arhitect va contribui, de altfel, la materializarea unui proiect încă foarte puţin conturat în acel moment al directorului restaurantului:acela de a construi cel mai luxos hotel din lume:„un hotel ca un ceas”.

 

Enghien-les-Bains:o decizie vizionară

În aceeaşi perioadă, Negresco cumpără restaurantul Cazinoului de la Enghien-les-Bains, de lângă Paris. Acesta, funcţionând în special vara, „închidea” cercul activităţii de-a lungul întregului an, Cazinoul din Nisa fiind activ doar între noiembrie şi martie. A fost o decizie vizionară, cazinoul de la Enghien-les-Bains fiind şi astăzi cel mai mare din Franţa, din punctul de vedere al cifrei de afaceri.

Negresco a locuit pe strada „de la Ceinture” la nr. 8[11]. Aici are loc, în 1909, întâlnirea cu Pierre Alexandre Darracq (1855–1931), deţinătorul a mai mult de 10% din producţia de automobile a Franţei şi fondator al companiei „Alfa Romeo” în Italia. Nefiind de fapt pasionat de automobile, Darracq îşi va vinde toate participaţiile şi va căuta o altă provocare. Intuind această „altă provocare” ca fiind afacerile imobiliare pe Coasta de Azur, a intrat pe aceeaşi lungime de undă cu Henri Negresco!

 

Întâlnirea norocoasă şi proiectul realizării celui mai luxos hotel din lume[12]

Este de presupus că atunci când s-au întâlnit, în 1904, directorul restaurantului Cazinoului Municipal din Nisa, Henri Negresco, şi deja apreciatul arhitect Edouard Jean Niermans – cu ocazia consultărilor reciproce privind reamenajarea localului – acesta din urmă să fi adus argumente în favoarea punctului său de vedere, menţionând unele dintre recentele sale realizări de succes:peste douăzeci de braserii pariziene, restaurantul hipodromului din Paris, Folies Bergère, Casino Bellevue din Biarritz, Cazinoul din Trouville, Moulin Rouge, Hotel du Paris din Biarritz etc. Au fost discuţii care i-au permis lui Negresco să intuiască în persoana talentatului arhitect partenerul necesar cristalizării unui proiect încă difuz şi nemărturisit până atunci:construirea celui mai luxos hotel din lume.

Iniţial, Negresco lua în considerare transformarea unui hotel existent, realizând în acest sens o listă scurtă a hotelurilor din Nisa care i se păreau potrivite:Cosmopolitain, Hotel des Anglais, Grand Palais… Din păcate, studiile efectuate de Niermans asupra fiecărei posibile locaţii nu au dus la concluzii încurajatoare, din pricina dificultăţilor economice, tehnice şi juridice evidente.

În acest moment intervine Pierre Alexandre Darracq, dispunând de mijloace financiare impresionante şi căutând investiţii în domeniul imobiliar. Prestigiul de necontestat atins de Negresco şi de Niermans fiind apreciat ca suficient pentru a asigura reuşita unui proiect de anvergură, Darracq „plusează”:dacă în loc să renoveze un hotel existent ar construi unul complet nou? Familiarizat fiind din industria de automobile cu corelaţia dintre nivelul eficienţei şi dimensionarea capacităţii de producţie, Darracq nu condiţiona implicarea sa decât de dimensionarea viitorului hotelul:acesta trebuia să aibă 400 de camere cel puţin. Cum niciun hotel existent nu dispunea de 400 de camere, singura soluţie acceptabilă rămânea construirea unui hotel nou.

 

Hotelul primeşte numele lui Negresco şi îşi deschide porţile în ianuarie 1913

Ca în cazul oricărui proiect imobiliar, prima problemă de soluţionat era alegerea amplasamentului. Este ales un teren aparţinând congregaţiei religioase a „Surorilor Credincioase lui Isus”, în imediata vecinătate a palatului Massena, în prezent muzeu de artă şi istorie. După negocieri tumultoase prin care s-a reuşit înlăturarea altor persoane interesate, terenul a fost achiziţionat pentru suma de 1, 2 milioane de franci. Achiziţia s-a efectuat de către Pierre Alexandre Darracq, care a adus terenul ca participare la capitalul nou-înfiinţatei „Sociètè Immobilière de la Cote d’Azur” (S.I.C.A.), având drept acţionari, în afară de Darracq, pe Marcel Roubaud şi pe François Etienne Crosse, cu participare financiară de capital. Restul finanţării proiectului a fost asigurat de Creditul funciar din Nisa.

În luna mai 1911, planurile sunt finalizate, la capătul unor eforturi susţinute ale lui Niermans şi Negresco, care efectuaseră o serie de călătorii la Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, vizitând şi reţinând detalii preţioase ale hotelurilor Ritz, Savoy, Claridge’s, L’Automobile Club, Waldorf, Cecil şi Metropole. Cu mare întârziere faţă de planul iniţial, lucrările încep la data de 2 septembrie 1911, periclitând deschiderea programată iniţial pentru data de 1 noiembrie 1912[13].

Pentru exploatarea hotelului, Pierre Darracq şi Henry[14]Negresco au înfiinţat o societate cu un capital social de 1, 11 milioane franci – „Negresco &Cie” – închiriind pentru o durată de 50 de ani locaţia de la societatea „S.I.C.A.” deja menţionată. Nu cunoaştem proporţia de participare, dar în mod sigur contribuţia financiară mai modestă a lui Negresco (avea un venit de doar 20.000 franci anual) a fost compensată de notorietatea sa extraordinară:iar aprecierea şi recunoaşterea acesteia au fost materializate prin acordarea numelui său noului hotel. Deschiderea – parţială – a hotelului a avut loc la 4 ianuarie 1913.

 

„Hotelul celor o mie şi una de nopţi”[15]

Chiar dacă având o arhitectură criticată de unii specialişti („caracter stilistic întârziat – ridicat în 1912 într-un stil caracteristic anului 1872”[16]), facilităţile extraordinare oferite de Hotel NEGRESCO clienţilor săi, cele mai multe în premieră absolută, îndreptăţeau apelativul de hotel al „celor o mie şi una de nopţi”, cum îşi intitula articolul ziaristul de la „Le Figaro” care l-a vizitat imediat după deschidere:intrarea maiestuoasă, cupola structurată de Gustave Eiffel, restaurantul, camerele unicat, sălile de baie şi toaletele luxoase, mobilierul de un rafinament desăvârşit, conexiunile telefonice interioare şi exterioare, fluxul serviciilor. Singura îndoială, aceea dacă Henri Negresco ar fi putut oferi meniuri mai bune decât la Cazinoul Municipal, era justificată prin argumentul că „perfecţiunea nu se poate depăşi prin ea însăşi!”. Succesul nu a întârziat să se materializeze în rezultatele financiare:după numai cinci luni de la deschidere, încasările depăşeau un milion de franci, cu un profit de 200.000 de franci! Moment favorabil pentru transformarea societăţii „Negresco &Cie” în societatea anonimă „Hotel Negresco”, cu un capital de 2, 65 milioane franci. În luna martie 1913 este înregistrat şi primul client român, baronul bucovinean Hurmuzachi[17].

Pornit sub auspicii atât de bune, viitorul societăţii părea asigurat şi niciun vizionar nu ar fi făcut legătura între gestul necugetat al unui student la Sarajevo şi consecinţele acestuia asupra destinului lui Negresco…

 

Începe războiul:luxosul Hotel Negresco devine spital de campanie

Pe lângă faptul că din cauza conflictului militar generalizat clientela tradiţională a hotelurilor a devenit nesemnificativă, începând cu 1914 majoritatea hotelurilor sunt transformate în spitale de campanie. Astfel, în septembrie 1914, Hotel Negresco devine „Spitalul temporar nr. 15”. Henri Negresco este mobilizat pe loc (obţinuse cetăţenia franceză în 1909) şi asigură întreţinerea a o sută de paturi şi a personalului medical afectat.

În septembrie 1915, spitalul militar este evacuat, dar sezonul 1915/1916 este compromis din pricina incompatibilităţii stării hotelului cu cerinţele minime ale clientelei. Hotelul este redeschis în sezonul 1916/1917, dar costul remedierilor şi pierderile financiare acumulate sunt obstacole extrem de dificile pentru reluarea cu succes a activităţii. În plus, clientela tradiţională, în special marea aristocraţie rusă, dispăruse practic în vâltoarea războiului şi a evenimentelor revoluţionare din Rusia. Anii care au urmat până la încheierea păcii nu au lăsat să se întrevadă nicio perspectivă de schimbare în bine şi, în ciuda eforturilor şi iniţiativelor lui Negresco (ceaiuri dansante, seri tango etc.), situaţia financiară rămânea precară. Obosit, descurajat şi bolnav, Negresco abandonează. În 1920, o societate belgiană condusă de Gerard Marquet preia concesiunea hotelului şi încredinţează conducerea lui Jean Aletti.

 

Sfârşit de capitol

Recent înfiinţatul Hotel Claridge’s, deschis pe bulevardul parizian Champs-Elysees, la nr. 74, îi oferă lui Negresco posibilitatea de a-şi exercita în continuare profesia ca director al restaurantului său, asigurandu-i şi locuinţa în incinta hotelului. Era însă prea târziu pentru ca numele Negresco să strălucească şi pe Champs-Elysees:o intervenţie chirurgicală – poate tardivă – provocată de un cancer la ficat pune capăt, în noaptea de 13/14 mai 1920, la numai cincizeci de ani, unei vieţi tumultoase care, asemeni unui „montagne-russe”, a cunoscut suişuri şi coborâri ameţitoare. „Le Figaro” nota:„Negresco a murit. Era o personalitate bine cunoscută şi caracteristică a Rivierei. A ştiut să dea artei culinare o eleganţă şi o perfecţiune minunate. (…) Virtuoz surâzător şi gazdă amabilă şi inteligentă, a asigurat bucătăriei franceze o strălucire remarcabilă, o reputaţie mondială[18].

Henri Alexandre Negresco se odihneşte în cimitirul Batignolles din Paris, departe de oraşul la a cărui strălucire a contribuit atât de mult şi încă nedreptăţit de ignoranţa celor care, parcurgând Promenade des Anglais, văd în „NEGRESCO” doar un hotel de lux şi nu străduinţa unei vieţi, neîndeajuns împlinită...

 

 

 

 

 


[1]Gheorghe Parusi, Cronica Bucureştilor, ed. Compania 2005.

[2]Nu ştim dacă prenumele „Henri” i-a fost acordat la botez sau ulterior, în timpul uceniciei;sau chiar în Franţa, cunoscută fiind practica din domeniul serviciilor de restaurant de a acorda personalului, asemenea actorilor, din motive comerciale, prenume „de scenă”.

 [3]Simona LAZĂR, Jurnalul.ro, 7 iulie 2009;Alexandre DAVIER, „H. Negresco, un rege al hotelurilor de lux din Franţa”, Magazin Istoric, octombrie 2000.

[4]Marc Boyer, Colloque:l’histoire du travail dans l’hotellerie et la restauration sur la Cote d’Azur au XX-eme siècle, Propos introductive – 2007

[5]În cadrul Expoziţiei de la Paris, Angheluş Dinicu a lansat celebra „Ciocârlie”, răsplătit fiind cu o medalie de vermeil, iar presa timpului acorda un plus de valoare lăutarilor români, mai originali decât cei unguri.

[6]Sursa:„Encyclopaedia Judaica” 2008

[7]„Coasta de Azur” este titlul unei cărţi editată în anul 1888 şi re-editată în 1893 de Stephen Liegeard. Totuşi, sintagma aceasta nu a reuşit să înlocuiască denumirea de „Rivieră” decât mult mai târziu, în 1928, când primarul Nisei, Jean Medecin, intuindu-i valoarea publicitară, o foloseşte în mai toate discursurile sale. Denumirea este oficializată în 1960 când regiunea este numită „Provence-Cote d’Azur Corse” (în prezent, „Provence-Alpes-Cote d’Azur”).

[8]Yves Hivert-Messeca, La Maconnerie comme exemple de sociabilite urbaine en Pays Nicois.

[9]Gilles Roberto, Henry Negresco et Le Negresco – Naissance d’un palais azureen.

[10]Străbunicul lui Aurel Pădureanu.

[11]Cf. Jean-Yves CONRAD, „Roumanie, capital… Paris”, OXUS Editions, Paris, 2005.

[12]Informaţiile din acest capitol provin în majoritate din lucrarea lui Gilles Roberto, Henry Negresco et le Negresco – naissance d’un palais azureen.

[13]Reamintim că sezonul turistic începea pe data de 1 noiembrie, de aici intenţia iniţială de a deschide hotelul la această dată.

[14]La un moment dat, Negresco a început să semneze „Henry” în loc de „Henri”, terminaţia “y” dând o notă aristocratică numelui său, conform cutumei franceze.

[15]Titlul articolului publicat în ziarul „Le Figaro” din 15 ianuarie 1913.

[16]Michel Steve, „L’Architecture Hoteliere sur la Riviera”.

[17]Chiar dacă Bucovina aparţinea încă Imperiului austro-ungar.

[18]Necrolog din „Le Figaro”.

""