Holocaustul şi Gulagul - barbariile secolului XX

Autor 25260 vizualizări


Realităţile Gulagului sovietic şi ale genocidului populaţiei evreieşti întreprins de către nazişti constituie unele dintre momentele cele mai tragice şi întunecate din istoria secolului XX. Aceste experienţe au avut un impact divers în rândul memoriei colective a omenirii, fiind abordate în mediul academic, dar şi în alte domenii precum literatura, cinematografia ş.a.

Interpretarea unui eveniment de amploarea Holocaustului este dificilă datorită implicaţiilor de ordin moral şi raţional. Însăşi această titulatură, ce apare la autorii evrei la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960 ce abordau subiectul exterminării populaţiei evreieşti, demonstrează atribuirea unui caracter unic acestui eveniment, dar în acelaşi timp şi o „mistificare” a genocidului.[1]

Rolul jucat de Adolf Hitler în exterminarea evreilor

Rolul jucat de Adolf Hitler în pregătirea şi implementarea „soluţiei finale” este dezbătut îndelung de către istorici, existând mai multe abordări în acest sens:de la cea a existenţei unei politici consecvente de exterminare a populaţiei evreieşti şi obiectivul central al agendei politice a lui Hitler încă de la începutul carierei sale politice, la cea potrivit căreia politicile naziştilor faţă de „problema evreiască” au un caracter nesistematic, chiar improvizat, ca urmare a unei dezordini în rândurile administraţiei. Abordarea din urmă afirmă faptul că această situaţie a creat premisele unei radicalizări, exterminarea fizică efectivă a evreilor nefiind prevăzută într-un mod viabil înainte de anul 1941, și că „soluţia finală” apare numai ca un răspuns la problemele regimului.[2]

Acţiunile întreprinse în teritoriile estice de către autorităţile naziste, îndeosebi după 22 iunie 1941, care aveau în vedere exterminarea populaţiilor evreieşti, văzute prin prisma unei asemenea interpretări, ridică problema existenţei unui ordin precis din partea lui Hitler cu privire la rezolvarea „problemei evreieşti”. Aceast aspect este disputat de către istorici, chiar dacă există un consens general cu privire la faptul că în spatele instrucţiunilor verbale date de către Reinhard Heydrich liderilor Einsatzgruppencu privire la rolul pe care aceste unităţi aveau să le joace în exterminarea evreilor sovietici stă o împuternicită generală din partea lui Hitler.[3]

Einsatzgruppen, componenta cheie a planurilor lui Hitler

De altfel, majoritatea victimelor Holocaustului şi-au găsit sfârşitul cu ocazia acţiunilor întreprinse de către Einsatzgruppen, mai mulți decât cei ce au fost trimişi în lagărele de exterminare. Numărul total al victimelor acestei acţiuni se ridica la sfârşitul anului 1941 la un milion, iar la sfârşitul anului 1942 se adaugă încă 700 000 (cei mai mulţi evrei proveneau de pe teritoriul Uniunii Sovietice şi al ţărilor baltice).[4]Desigur, o viziune completă asupra Holocaustului trebuie să aibe în vedere și Operaţiunea Reinhardt, prin care se urmărea eliminarea evreilor polonezi, ce constituiau la acea dată cea mai mare comunitate evreiască din lume. Anihilarea acestora s-a produs prin intermediul lagărelor de exterminare de la Treblinka, Belzec şi Sobibor, unde au pierit 1.500.000 de evrei;numai la Treblinka s-au înregistrat 780, 683 de victime. Acestor lagăre de exterminare li se adaugă cele de la Auschwitz (cel mai cunoscut dintre acestea), Chelmno şi Mjadanek, unde încă un milion de evrei polonezi au fost omorâţi.[5]

Lagărul de la Auschwitz reprezintă probabil cel mai cunoscut simbol al Holocaustului, majoritatea victimelor de aici fiind evrei proveniți din ţările occidentale. Cu toate că în imaginarul colectiv această locaţie este asociată cu exterminarea evreilor polonezi, victimele din cadrul acestora la Auschwitz sunt relativ puţine, iar cele din rândul populaţiei evreieşti sovietice sunt aproape inexistente.[6]

Foametea, preludiu al Generalplan Ost

Potrivit lui Thymothy Snyder, Holocaustul sau politica de exterminare a evreilor dusă de către germani, constituie doar o parte a planurilor de exterminare a Reichului, fiind una dintre politicile de exterminare ce urmau să fie implementate după câştigarea războiului cu Uniunea Sovietică. Una dintre aceste politici prevedea inducerea unei foamete pe teritoriul Uniunii Sovietice în iarna anului 1941-1942, prin care, dacă se reuşea implementarea acesteia, urma să cauzeze moartea a 30 milioane de persoane din nordul Rusiei, Belarus. Oraşele sovietice trebuiau să resimtă cel mai bine efectele unui asemenea plan. Această înfometare era văzută ca un preludiu al Generalplan Ost, prin care se avea în vedere colonizarea cu germani a zonei vestice a Uniunii Sovietice, prin care se viza eliminarea a 50 milioane de persoane.[7]

În timpul războiului, au fost întreprinse în acest sens măsuri cu privire la implementarea primei faze a  planului în zonele estice ale Poloniei, prin eliminarea unui număr considerabil de cetăţeni polonezi, precum şi prin înfometarea oraşului Leningrad în timpul asediului acestuia de către armata germană şi prin provocarea foametei în anumite zone ale Ucrainei. Acestor măsuri li se adaugă moartea prin inaniţie sau a unor diverse boli a 3 milioane de soldaţi sovietici internaţi în lagărele de prizonieri germane.[8]

Arhipelagul GULAG

De cealaltă parte, evoluţia sistemului de lagăre şi tabere de muncă alături de închisorile sovietice după 1917, sistem cunoscut sub denumirea de Gulag (de la Administraţia Generală a lagărelor de muncă), o parte importantă a sistemului represiv sovietic constituie o paralelă interesantă la aplicarea „soluţiei finale” de către nazişti. De reţinut este faptul că sistemul lagărelor şi taberelor de muncă sovietice nu avea drept scop anihilarea fizică a celor ce erau internaţi în acestea, drept dovadă că majoritatea celor ce au trecut prin experienţa Gulagului au supravieţuit.[9]

De asemenea, este important și faptul că majoritatea celor ce au trecut prin lagărele Gulagului nu erau, potrivit legislaţiei sovietice, deţinuţi politici, numărul acestora oscilând între un sfert şi o treime din rândul populaţiei concentraţionare. Partea cea mai însemnată a celor din Gulag nu era formată nici din deţinuţi de drept comun, ci din victimele represiunii îndreptate împotriva unor segmente largi ale societăţii sovietice. Motivele pentru care aceştia au fost condamnaţi sunt diverse, cu precădere cele ce se refereau la încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la producţia în întreprinderi, „sabotaj”, „delapidarea proprietăţii socialiste” sau neîndeplinirea sarcinilor în cadrul cooperativelor agricole[10].        

Deţinuţii din Gulag erau folosiţi pentru prestarea unor activităţi economice, îndeosebi ca urmare a demarării de către conducerea sovietică a unor proiecte ce priveau modernizarea şi industrializarea Uniunii Sovietice. De altfel, însăşi aşezarea geografică a Gulagului a fost dictată de aceste necesităţi economice, deţiunţii nefiind decât o simplă comoditate, o forţă de muncă ieftină între direcţiile penitenciare şi direcţiile ministerelor industriale. Numărul celor ce trecut prin lagărele şi coloniile Gulagului a cunoscut oscilaţii ca urmare a existenţei diverselor perioade în care represiunea a fost înteţită sau relaxată, însă o cifră din care se poate deduce amploarea sistemului represiv sovietic o constituie un număr cumulat de 7 milioane de persoane între 1934-1941.[11]

Gulagul cunoaşte diversificarea

Populaţia Gulagului începe să cunoască începând din timpul războiului o anumită diversificare, prin internarea dezertorilor din armata sovietică precum şi a celor bănuiţi de colaborare cu inamicul. Acestor categorii li se adaugă deportarea în anumite cazuri a unor întregi populaţii sub pretextul colaborării acestora cu ocupanţii germani sau manifestarea unei atitudini ostile faţă de statul şi sistemul sovietic. De asemenea, datorită condiţiilor foarte scăzute ale nivelului de trai al populaţiei în special ca urmare a foametei din 1946-1947, creşte numărul persoanelor condamnate pentru săvârşirea de furturi, fapte comise pentru a le asigura supravieţuirea.[12]

Un episod al efectelor represiunii sovietice este acela al foametei din perioada 1932-1933, ce a afectat îndeosebi Ucraina, Kazahstanul precum şi alte zone ale Uniunii Sovietice. În zona cea mai intens afectată de foamete, Ucraina se estimează că au murit între 5 şi 7 milioane de persoane. Cauzele acestei foamete au fost date de aplicarea unor politici agricole dezastruoase de către statul sovietic, prin declanşarea politicii de colectivizare.[13]

Campania de colectivizare a fost demarată odată cu declanşarea primului plan cincinal, al cărui scop era de a asigura industrializarea cât mai grabnică a Uniunii Sovietice, în condiţiile în care economia acestui stat în acest timp avea un caracter predominant rural. Pentru a realiza acest obiectiv era necesar ca statul sovietic să obţină valuta necesară pentru aducerea de utilaje, tehnologie şi experţi;drept urmare s-a decis sporirea cantităţii de materii prime, printre care şi cereale destinate exportului. Populaţia rurală a fost supusă unor presiuni extraordinare din partea statului sovietic pentru colectarea cerealelor, presiuni ce s-au concretizat în primul rând prin creşterea cotelor obligatorii şi fixarea unor planuri de achiziţii ambiţioase în ciuda faptului că existau semne că recolta avea să fie foarte mică.[14]

Datorită faptului că politica de colectivizare a fost urmărită în mod consecvent şi intenţionat de către Stalin, se poate observa după cum afirma Timothy Snyder, că această măsură, cu excepţia Holocaustului este una dintre cele mai mari dezastre politice din Europa secolului XX.[15]

Privite în perspectivă, Holocaustul şi Gulagul pot fi privite drept acţiuni cu un caracter ideologic săvârşite de către regimuri politice totalitare, prin apelul făcut la superioritatea rasială sau supremaţia unui sistem politic, şi au drept scop exterminarea unei singure sau mai multe populaţii ori obţinerea înregimentării politice. Nu în ultimul rând, un element demn de a fi menţionat este acela că aceste fenomene au avut un caracter deosebit de complex nu numai datorită faptului că numărul victimelor este foarte ridicat ci datorită mecanismelor plurivalente implicate în derularea acestora precum organizarea administrativă, mijloacele tehnice etc.                   

 


                                     

Bibliografie

  1. Curtois, Stephane, Werth, Nicolas, Cartea Neagră a Comunismului:Crimă, teroare, represiune, Bucureşti, Humanitas Fundaţia Academia Civică, 1998.
  2. Dolot, Miron, Executaţi prin înfometare, Bucureşti, Meteor Press, 2011.
  3. Heinen, Armin, România, Holocaustul şi logica violenţei, traducere de Ioana Rostoş, Iaşi,   Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2011.
  4. Kersaw, Ian, Hitler, germanii şi soluţia finală, traducere de Dan Criste, Bucureşti, Meteor Press, 2011.
  5. Snyder, Timothy, Holocaust The Ignored Reality, The New York Review of Books, iulie 2009.

 


NOTE


[1]Ian Kershaw, Hitler, germanii şi soluţia finală, traducere de Dan Criste, Bucureşti, Meteor Press, 2011, p. 290.

[2]Ibidem, pp. 292-293.

[3]Ibidem. p. 314.

[4]Timothy Snyder, Holocaust The Ignored Reality, The New York Review of Books, iulie 2009, p.2.

[5]Ibidem.

[6]Ibidem.

[7]Ibidem.

[8]Ibidem.

[9]Timothy Snyder. op.cit, p.4.

[10]Stephane Courtois, Nicholas Werth, Cartea Neagră a Comunismului:Crimă, teroare, represiune, traducere de Maria Ivănescu, Bucureşti, Humanitas Fundaţia Academia Civică, 1998,  pp.194-195.

[11]Ibidem.

[12]Ibidem, p. 230.

[13]Miron Dolot, Executaţi prin înfometare, Bucureşti, Meteor Press, 2011, pp. 7-9.

[14]Ibidem. p.11.

[15]Timothy Snyder. op.cit, p 6.

""