Autor 8130 vizualizări


În Franța, istoria regimului de la Vichy e un subiect extrem de sensibil, iar politica acestui regim față de evrei este o temă încă și mai controversată. Informațiile au ieșit greu la iveală, în anii de după război, și foarte târziu Franța și-a asumat această istorie, o istorie care este, în fond, una a trădării comunității evreiești.

Salvarea celor 7000 de evrei din Danemarca ocupată, în ianuarie 1943, este unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale celui de Al Doilea Război Mondial. Cu ajutorul poliției și al cetățenilor danezi, și cu încurajarea Regelui Christian X, aproape întreaga populație evreiască din Danemarca a fost scoasă din țară peste noapte și trimisă în Suedia neutră, fără ca naziștii să poată face ceva. A fost cea mai îndrăzneață acțiune de salvare a unei comunități evreiești de persecuțiile naziste din timpul războiului. Alte acțiuni, la fel de curajoase, au avut loc și în alte state. Ce s-a întâmpat însă în Franța ? Cum a ajuns regimul colaboraționist să deporteze 75.721 de refugiați evrei și cetățeni francezi în lagărele naziste ?

După Revoluția Franceză, Franța a fost prima țară europeană în care s-a permis emanciparea evreilor. De aceea, și în pofida unor valuri periodice de resurgență a antisemitismului (să nu uităm de afacerea Dreyfus), Franța a avut, până la 1939, a doua cea mai mare comunitate de evrei din Europa. Dintre aceștia, aproape jumătate erau refugiați veniți de curând din estul Europei, sosiți în Franța convinși că aici se vor afla în siguranță.

La începutul secolului XX, antisemitismul francez era încurajat de mișcarea antirepublicană Action Française, care avea numeroși suporteri în biserică, armată și administrație. Mișcarea sprijinea convingerile extremiștilor care considerau că evreii nu se vor putea integra niciodată într-o țară creștină, reprezentând, ca atare, un pericol ca posibil trădători. O virulentă campanie rasistă a izbucnit apoi în 1936, când la guvernare a ajuns partidul socialist al lui Léon Blum, de origine evreu. Numirea sa în fruntea guvernului a întărit fricile celor convinși că Franța se află aproape de o revoluție în stil bolșevic susținută de evrei.

În mai-iunie 1940, Republica a III-a s-a prăbușit rapid în fața ofensivei germane. La conducerea statului a fost chemat bătrânul Mareșal Philippe Pétain (84 de ani), care stabilește la Vichy noua capitală a statului francez, după ce germanii împart țara în două zone (una ocupată, alta nu). Astfel, administrației Pétain îi reveneau 2/5 din teritoriul țării, inclusiv regiunile Lyon și Marsillia.

 

Statutul evreilor

În ciuda faptului că statul său era autonom și nu depindea de politica germană, Pétain a adoptat un Statut evreiesc în octombrie 1940. Astfel, cei 150.000 de evrei care se retrăseseră din zona germană către sud, în speranța că vor fi protejați de guvernul de la Vichy, au găsit aici același tip de discriminare. Evreilor li s-a interzis accesul în anumite profesii, proprietățile le-au fost confiscate și peste 40.000 de evrei au ajuns în lagăre de concentrare conduse de administrația franceză (unde 3000 dintre ei vor muri, în 1940-1941, din cauza condițiilor dure). Faimosul scriitor Arthur Koestler a ajuns și el în lagăr, la Le Vernet, în apropiere de frontiera cu Spania, și avea să declare ulterior că în acest lagăr condițiile erau chiar mai grele decât la Dachau.  

Foto:lagărul de la Drancy

În 1941, legislația antisemită a fost înăsprită atât în Nordul, cât și în Sudul Franței, iar în luna mai poliția franceză a organizat primele arestări în masă la Paris:3747 de persoane au fost arestate. Alte două valuri de arestări au avut loc până în martie 1942, când din Franța pleacă primul tren cu deportați cu direcția Germania. Apoi, pe 16 iulie 1942, poliția franceză arestează, la Paris, 12.884 de evrei, dintre care 4501 erau copii și 5802 femei. Majoritatea dintre ei a fost deținută, temporar, pe terenul unui stadion în condiții crunte, după care au fost băgați în vagoane de tren și trimiși către est. Aceștia aveau să fie printre primii evrei uciși în camerele de gazare de la Auschwitz.

Crimele regimului de la Vichy

Lăsând la o parte crimele comise în nordul Franței, în regiunea controlată direct de germani, istoricii consideră că au fost mai grave crimele comise de regimul de la Vichy, în a cărui administrație naziștii nu erau direct implicați.

Aici, în august 1942, jandarmii au fost însărcinați să-i „văneze” pe refugiații străini. Întregi familii au fost arestate;11.000 de evrei au fost prinși și trimiși la Drancy, din suburbiile pariziene, de unde plecau trenurile către Auschwitz. Pe parcursul anului 1942, oficialii regimului de la Vichy au trimis 41.951 de evrei în Germania. Deportările nu s-au oprit (și-atunci doar temporar) decât în momentul în care unii lideri religioși au avertizat guvernul cu privire la posibilele reacții negative din partea populației. Chiar și-așa, arestările au continuat, însă mai discret. În 1943-1944 au fost deportați 31.899 de persoane, iar ultimul tren cu evrei a părăsit Franța în august 1944, în zilele în care Aliații eliberau Parisul.

Din totalul de 75.721 de deportați (înregistrați de o organizație evreiască), mai puțin de 2000 au supraviețuit Holocaustului.

Consecințe

Numărul celor morți ar fi fost și mai mare dacă Mussolini nu ar fi ordonat ca în zona ocupată din sud-estul Franței să nu se țină cont de planurile franco-germane. Astfel, mii de evrei s-au putut salva trecât în zona italiană, unde armata i-a protejat. După ce Italia se predă Aliaților în septembrie 1943 în zonă au început arestările, însă acestea nu au avut loc la o scară atât de mare. Deja fuseseră dezvoltate căi de evadare către Spania și Italia și mii de francezi au adăpostit evrei sau i-au ajutat să treacă frontiera. După război, circa 2000 de francezi (inclusiv preoți catolici) au primit medalii din partea Israelului în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat în acei ani.

După război, indiferența față de persecuțiile antisemite a făcut ca problema Holocaustului francez să cadă în umbră. Asta până când Serge Klarsfeld, un avocat evreu al cărui tată român a murit în Germania, a readus chestiunea în discuție. Cu mari eforturi, el l-a descoperit pe Klaus Barbie (șeful SS din Lyon) în ascunzătoarea sa din Bolivia, reușind să-l aducă în fața justiției (a fost condamnat, în 1987, la închisoare pe viață). Cazul, ajuns faimos, a făcut ca problema complicității regimului de la Vichy în Holocaust să fie dezbătută pe larg în Franța. Cu toate acestea, eforturile lui Klarsfeld au fost zădărnicite de guvernul francez de atunci, sub președinția lui Mitterrand (acesta ocupase funcții în administrația de la Vichy).

 

Asumarea responsabilității

Ulterior, tribunalele franceze – la avertismentele lui Mitterrand, care susținea că aceste procese ar putea provoca tulburări în societate – au blocat celelalte procese inițiate, inclusiv pe cel al lui René Bousquet, șeful poliției regimului de la Vichy responsabil pentru arestările în masă din anii '40. Abia după retragerea președintelui Mitterrand, în 1995, societatea a început să-și confrunte propria istorie și să-și asume responsabilitatea pentru persecuțiile antisemite. Noul președinteJacques Chirac a condamnat oficial regimul de la Vichy, numindu-l un regim criminal, iar după doi ani și Biserica Catolică și-a cerut, în mod public, iertare pentru eșecul de a-i fi protejat pe vrei.

Cel mai important pas către asumarea acestei istorii s-a făcut în 1997, odată cu procesul lui Maurice Papon (89 de ani), condamnat pentru deportarea evreilor din Bordeaux. Deși acesta nu a fost închis din motive de sănătate, condamnarea sa a fost interpretată ca recunoașterea oficială a complicității franceze la Holocaust. De atunci, în Franța au fost deschise arhivele pe acest subiect, iar supraviețuitorii Holocaustului au primit compensații din partea statului. Astăzi, în manuelele franceze, care înainte nu spuneau nimic despre deportări, există lecții speciale dedicate persecuțiilor împotriva evreilor. Și, deși antisemitismul este în continuare o problemă în societatea franceză, discriminarea oficială nu mai există, iar comunitatea de 600.000 de evrei este foarte bine reprezentată în stat, inclusiv în Biserica Catolică:fostul Arhiepiscop al Parisului, cardinalul Jean-Marie Lustiger, este evreu la origine:la vârsta de 16 ani, în 1924, pe când se ascundea de poliția franceză, Lustiger s-a convertit la catolicism;trei ani mai târziu, afla că mama sa a murit la Auschwitz.

 

 

 

 

 

http://www.bbc.co.uk/history/