Autor 46291 vizualizări


Puțini știu că micul orășel Isaccea din județul Tulcea a fost capitala unui stat mongol care domina politic întreg spațiul balcanic la sfârșitul secolului al XIII-lea. Este vorba de hanatul lui Nogai Khan, a cărui poveste pare demnă de Urzeala Tronurilor.

În prima jumătate a secolului al-XIII-lea, când Europa credea că invaziile asiatice sunt de domeniul trecutului, un nou val de teroare vine din stepele reci ale Estului. Mongolii, urmașii lui Ginghis Han, cu armata lor enormă, au făcut să se cutremure din răsputeri regatele Ungariei și Poloniei medievale, au slăbit dominația Imperiului Bizantin în Marea Neagră și a eliminat micul stat rus din jurul Kievului, stopând pentru sute de ani orice tendință de coagulare a unui stat creștin puternic în stepele Rusiei.

Hoarda de Aur și ascensiunea lui Nogai

După fărâmițarea uriașului imperiu mongol, unul dintre statele moștenitoare ale acestuia, Hoarda de Aur, urma să înflorească în vestul teritoriului, pe o porțiune care se întindea de la Marea Caspică la munții Carpați. Din punct de vedere al ideologiei sale politice, Hoarda nu a fost de la început un stat independent, liderii săi fiind tributari marelui han al imperiului mongol. Dar începând cu domnia lui Berke (1257-1266), primul lider al Hoardei de Aur trecut la Islam, mongolii de la nordul Mării Negre se bucură de independență.

Hanul era în mod normal puterea supremă care se supunea numai lui „yasa”, sau legea lui Ginghis Han și, mai târziu, Shariei. În practică însă, această putere depindea de marii vasali, cunoscuți drept „emiri”, și ei membrii ai casei lui Ginghis Han, dar de origine mai puțin nobilă. Aceștia erau de obicei căpetenii ai unor diviziuni teritoriale mai mici din cadrul hoardei puteau accede la o putere mai mare. În teritoriul marilor lor fiefuri, acești vasali sau emiri erau complet independenți. Așa a fost posibilă ascensiunea unuia dintre cei mai ambițioși emiri ai hoardei de Aur, Nogai (d.1299).

Numit și Kara Nogai, sau Nogai Isa, era un militar desăvârșit, un strateg inteligent și, nu în ultimul rând, un diplomat deosebit de abil. Urmaș al marelui Ginghis Khan dintr-o ramură considerată ilegitimă a acestei familii, el a intrat pe scena politică după ce s-a afirmat la curtea lui Berke, primul han musulman al hoardei. S-a remarcat prin vitejie și inteligență în luptele din Caucaz din 1262-1266 împotriva statului mongol inamic, Ilkhanat. Nogai și-a pierdut astfel un ochi, dar s-a acoperit de glorie, în timp ce hanul Berke a decedat în luptă. Categoric, la această dată influența lui Nogai era deja notabilă, mai ales că hanul îi dăduse în administrație o porțiune însemnată de la granița imperiului, în Dobrogea de astăzi.


Crearea unei mărci de frontieră în extremitatea sud-vestică a Hoardei de Aur avea ca scop nu doar securizarea zonei, dar și stabilirea unor noi relații între hanat și statele creștine din peninsula Balcanică. Nogai și-a asumat cât se poate mai bine acest rol, mai ales că ascensiunea sa s-a produs în perioada imediat următoare recuceririi Constantinopolului de către bizantini după ce fusese răpit de cruciați. Bizanțul dorea să își restabilească dominația în Balcani și încerca să se folosească de conflictele dintre mongoli. Astfel, Nogai devine un executant al politicii curții din Sarai în ceea ce privește relațiile cu Bizanțul.

Nogai a făcut pasul decisiv în politică în timpul domniei hanului Tuda Mongke (1280-1287). Atunci ar fi avut loc împărțirea puterii între mai multe facțiuni din statul tătar, mai ales pentru că noul han nu părea a fi chiar o mână de fier, fiind mult mai atras de misticismul islamic și devenind o persoană foarte pioasă. Așadar, în 1284 îl vedem pe Nogai conducând armatele mongole și începând raiduri asupra centrului Europei. În 1285, împreună cu nepotul hanului,Talabugha, atacă Ungaria. Creează mari daune cetăților din Transilvania, mai ales Brașov, Bistrița și Reghin, cu toate că au fost puternic încetiniți de noile fortificații construite de către regii ungari în orașele de graniță ale regatului lor.

Ca urmare a succeselor militare, influența lui Nogai asupra hanului și asupra statului tătar în general a crescut foarte mult. Însă Tuda Mongke decide să se retragă în credință și îi cedează titlul de han nepotului său Tolebugha (1287-1291), despre care Nogai credea că este favorabil intereselor proprii. Dar acesta își dă seama că emirul în cauză începe să îi submineze puterea, iar imaginea sa de han atotputernic are de suferit. După alte raiduri în centrul Europei conduse în forță de Nogai, au apărut disensiuni între han și puternicul său subaltern cu care era deja nevoit să împartă prerogativele domniei. Însă Tolebugha nu poate face nimic și este asasinat ca urmare a unui complot al lui Nogai în 1291, iar în locul său este numit han nepotul lui Nogai, Tokta (1291-1312).

Acest act decisiv a făcut ca negustorii venețieni și genovezi care făceau comerț în nordul Mării Negre să îl considere pe Nogai liderul de drept al Hoardei de Aur. O dovadă este hotărârea senatului venețian datată în 10 aprilie 1291 de a trimite un sol în scopuri diplomatice, nu la hanul Tokta, ci „ad imperatorem Noqa” adică la „împăratul Nogai”.

Hanul Tokta a fost creația personală a lui Nogai, prin care acesta din urmă devenise forța supremă în stat. O dovadă relevantă a acestei dominații este o scrisoare pe care soția lui Nogai i-o trimite lui Tokta, redată de cronicarul arab al-Nuwari:

Tatăl tău îți trimite salutări și îți spune că pe drumul său au mai rămas câțiva mărăcini pe care trebuie să-i scoți.

Era vorba despre o listă întreagă de emiri și nobili care se pronunțaseră împotriva lui Nogai la numirea lui Tokta ca han. Drept urmare, Tokta i-a adunat pe toți și i-a masacrat imediat, conform ordinelor protectorului său.

Dar tutela, din ce în ce mai apăsătoare, nu putea fi suportată la nesfâșiat. Hanul de pe Volga a renunțat, pe la 1298 să mai recunoască raportul de subordonare față de emirul de la Dunăre. Astfel, cel supranumit „făcătorul de hani” trebuia să țină piept propriei sale creații care se răzvrătea. După lupte crâncene petrecute pe malul Nistrului, granița dintre teritoriul lui Nogai și cel al lui Tokta, bătrânul emir este capturat și ucis, iar fiii săi reușesc să fugă.

Hanatul de la Isaccea și dominația asupra Balcanilor

Deși a depășit în mod incontestabil puterea hanilor sub care s-a aflat, Nogai nu și-a permis niciodată să se autointituleze „han” al întregului ținut, nici măcar în timpul războiului său personal cu hanul Tokta. Motivul a fost faptul că principiul legitimității era prea puternic ancorat în conștiința mongolilor pentru a fi încălcat, orice abatere de la regulă putând sfârși doar prin uciderea hanului autoproclamat. El s-a străduit doar să se impună hanului de pe Volga ca „tată” și astfel a găsit soluția pentru marele său interes: păstrând aparența legalității, el a fost forța supremă în statul mongol, hanul de facto al marii Hoarde de Aur.

În schimb, spre finalul vieții sale și apogeul puterii lui, Nogai a avut curajul să se proclame han al spațiului pe care el însuși și l-a cucerit și l-a sporit. Giorgios Pachimeres afirmă că este vorba de spațiul „Euxinului de Sus” pe care a pus mâna în chip suveran, mărindu-l treptat. Granița de Est se pare că a fost Nistrul, acolo fiind găsite monede cu stema sa la Cetatea Albă. Cronicarul al-Nuwairi afirmă că reședințele sale se aflau la „Isaccea pe fluviul Dunăre până în părțile ce se numesc Porțile de Fier”. Împreună cu prelungirile sale din Nord până în Rutenia și cu Banatul de Severin, teritoriul pe care Nogai l-a deținut timp de câteva zeci de ani se întindea de la Carpați până la Nistru și Dunăre, fiind echivalent aproximativ cu teritoriul vechiului Regat al României. Centrul de comandă al acestui teritoriu, optim ales pentru a dirija cele două aripi, a fost Isaccea, loc unde Nogai a avut chiar monetărie proprie timp de câțiva ani.

Între cei mai importanți auxiliari militari ai lui Nogai s-au numărat selgiucizii din Dobrogea și alanii, care erau așezați în partea de nord a Moldovei și în Rutenia. În Bugeac dispunea de trupe de călăreți tătari, iar printre alți supuși sunt menționați rușii (probabil ruteni) și ulakh-i, adică românii.

Forța economică și militară a lui Nogai i-a permis nu numai să fie un factor suprem de influență în statul tătar, ci să aibă și o politică externă proprie. Se bucura de multă considerație pe plan extern, acest lucru rezultând din relațiile de prietenie stabilite în 1270 cu sultanul mameluc Baibars, căruia îi dădea frecvente asigurări că urmează calea cea dreaptă, adică islamică, dictată de „tatăl” său spiritual, hanul Berke. Tocmai pentru că hanul Tuda Mongke părea mai puțin dispus decât Nogai să se lupte împotriva dușmanilor comuni, ilkhanizii, sultanul mameluc a apelat mereu la Nogai în corespondența sa cu hanii de pe Volga.


Pe lângă calitățile sale de militar desăvârșit, acțiunile lui Nogai dovedesc că a avut o viziune strategică coerentă față de vecinii săi nordici și apuseni. El a fost principalul autor al transformării Ruteniei în bază de atac împotriva Lituaniei, Poloniei și Ungariei. Mai intensă încă a fost activitatea sa în zona Porților de Fier. Se pare că dispariția începând cu 1291 a banilor de Severin din ierarhia funcțiilor regatului maghiar a marcat trecerea în stăpânire a acestui teritoriu în mâinile hanului de la Isaccea.

Cu toate că acest spațiu a suscitat interesul emirului de la Dunăre în ultimele sale decenii, în centrul politicii sale externe s-au aflat mereu Balcanii, axa sa trecând, începând din 1261, dinainte de venirea sa la Dunăre, prin Târnovo și Constantinopol. Deși la început a fost doar un simplu agent al politicii Saraiului în reglementarea raporturilor tătaro-bizantine, Nogai a devenit un factor de decizie autonom cândva până în 1272, când împăratul bizantin a ajuns să îl considere demn de a-i fi ginere. Când bulgarii au făcut o alianță antibizantină cu Carol de Anjou, împăratul Mihail l-a chemat pe emirul Nogai pentru a-l căsători cu fiica sa nelegitimă. Căsătoria sa cu Eufrosina Palaiologina, fiica ilegitimă a împăratului bizantin Mihai al VIII-lea a avut ca scop mai ales eliminarea posibilității ca hoarda de Aur să atace teritoriul bizantin, dar și limitarea acțiunilor bulgarilor. Astfel a fost posibilă o interesantă alianță matrimonială între familia imperială bizantină și un clan mongol musulman.

Tratatul de prietenie cu „marele scit” de la Dunăre stabilit de Mihail al VIII-lea Paleologul (foto dreapta) a dat rezultate deosebit de bune. Prin „groaznica amenințare tătară din nordul peninsulei”, împăratul bizantin a ținut în frâu pretențiile teritoriale ale bulgarilor și l-a constrâns pe Constantin Tih, țarul bulgar să întrerupă orice pregătire de război împotriva Bizanțului în 1272. Țarul a pierdut din această cauză încrederea poporului său și a fost mazilit de la tron, urmând astfel o perioadă de instabilitate politică în țaratul balcanic arbitrată în mare măsură de Bizanț și hanatul dunărean. Faptul că doi pretendenți la titlul de țar, Ioan Asan al III-lea și Ivailo i s-au adresat simultan lui Nogai în căutarea ajutorului militar, demonstrează că hanul de la Dunăre devenise instanța supremă în politica internă bulgărească.

Surse:

Virgil Ciocîltan – Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, editura Enciclopedică, București, 1998;
The New Cambridge History, vol. V., c. 1198 – c. 1300, ed. David Abulafia, Cambridge University Press, pp. 708-710;
The Cambridge History of Islam, vol. I, The Central Islamic Lands, Cambridge University Press, 1970, pp. 498-503;
Zofia Stone - Genghis Khan: A Biography, Alph Editions, 2017.
""