Autor 11316 vizualizări


Petrolul a reprezentat, incontestabil, una dintre bogățiile cele mai importante ale României în epocile moderna și contemporana, cu implicații și consecințe profunde în viata noastră politico-diplomatică, economico-financiară, socială, militară și culturală.

Se știe prea bine ca, pentru veacul al XX-lea, rolul și locul "aurului negru" în determinarea unor evenimente au fost relevate și au fost receptate la modul fabulos, nefiind rare cazurile, chiar ale unor prestigioși istorici sau ale unor sinteze și monografii remarcabile, care au atribuit petrolului sau combustibilului lichid o influenta și efecte covârșitoare, universale. În asemenea măsură ca nu mai apar de fel surprinzătoare aserțiuni de genul ca petrolul-la noi și aiurea-ar fi răsturnat guvernele sau regimurile, ca "aurul negru" ar fi provocat cutare sau cutare război.

11.632.000 tone de petrol românesc pleacă spre Germania

Cel dintâi aspect ce se impune atenției privește importanta resurselor romanești de petrol, pentru Germania angajata în al doilea război mondial și supusa blocadei totale inițiată de Marea Britanie, la finele anului 1939. În acest sens, potrivit estimărilor unui fost mare istoric german, l-am numit pe Andreas Hillgruber, în răstimpul ianuarie 1939-iulie 1944, livrările de produse petroliere ale României către Germania (teritoriul Reichului, armatele de pe front și Protectoratul Cehiei și Moraviei) au însumat 11 632 000 tone.

Aceasta cantitate, modesta în aparenta, a reprezentat însa 1/3 din consumul general al Reichului, în vremea ostilităților din 1939-1945 (cf. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, București, 1998, p. 369), element ce pune în evidenta importanta extraordinara a resurselor romanești de petrol pentru Hitler, până la 23 august 1944, iar, după aceea, socul înregistrat de Berlin, prin pierderea obiectivului respectiv. A fost cauza pentru care nimeni altul decât însuși Albert Speer, în calitatea-i de fost ministru al Armamentului Reichului, a recunoscut, după cum vom vedea, ca, în urma retragerii României din Axa, la 23 august 1944 s-a produs "o întorsătura decisiva" în economia de război germana și, deci, în desfășurarea conflagrației înseși (ibidem, p. 359 și urm.).

Antonescu începe negocieri cu Hitler pentru reluarea tratatelor bilaterale

Îndată după ce a preluat conducerea statului român, la 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a socotit necesar sa-i adreseze un mesaj lui Adolf Hitler, transmițându-i "mărturia credincioasă" a neamului românesc în Fuhrer și în poporul german, deodată cu încrederea în "securitatea prezentului și nădejdea viitorului".

În săptămânile următoare, prin intense contacte politico-diplomatice, s-au pregătit vizita lui Antonescu la Berlin și aderarea României la Pactul Tripartit. Înainte de întâlnirea, din 22 noiembrie 1940, dintre Antonescu și Hitler, care a precedat aderarea oficiala, de a doua zi, a României la tabăra Axei, Berlin-Roma-Tokyo, conducătorul statului român a avut o lunga convorbire cu Joachim von Ribbentrop, liderul diplomației naziste.

Hitler a insistat asupra chestiunilor economice, declarând ca Germania era "foarte mult interesata în Balcani", unde nu dorea doar sa-și exporte mărfurile, ci, de asemenea, își propusese sa devina "un mare cumpărător" de materii prime. Pe acest motiv, el nu admitea extinderea ostilităților în sud-estul continentului. Hitler a oferit, spre semnare, tratate comerciale pe termene lungi (10-20 ani) cu România, iar, în cadrul lor, Reichul prelua surplusurile de produse romanești (între acestea, desigur, în primul rând cele petroliere), la preturi fixe, stabilite pe mai multi ani curgători.

Hitler a reiterat spiritul tratatelor și convențiilor bilaterale, intervenite între Berlin și București în anii precedenți, dar, în același timp, bazându-se pe afinitatea între cele doua regimuri, a trasat cadrul înțelegerilor în perspectiva, în esența ale acordului economic, din 4 decembrie 1940. În raport cu disponibilitatea spre dialog manifestata de Antonescu, Hitler a admis ca "verdictul de la Viena", din 30 august 1940, nu reprezenta "o soluție ideala". Problemele colaborării economice româno-germane au fost aprofundate, la 23 noiembrie 1940, într-o noua convorbire cu Joachim von Ribbentrop, asistat de ambasadorul cu însărcinări economice, Carl Clodius.

Nu mai putin interesanta s-a dovedit întâlnirea cu feldmareșalul Wilhelm Keitel. Înainte de plecarea din Berlin, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a fost din nou primit de Hitler. Generalul a sintetizat rezultatele discuțiilor sale cu oficialitățile Reichului, inclusiv înțelegerea în domeniile economic și financiar. A fost un nou prilej pentru general de a-l asigura pe Führer ca România era gata "sa lupte pentru drepturile sale", iar gazda a garantat ca Reichul "va susține, în toate privințele, pe aliatul sau, atât pe tărâm politic, cât și pe cel economic".

Mareșalul este încrezător în drepturile dobândite

Revenit la București, Antonescu a declarat presei, în 25 noiembrie 1940:"... Pot sa va asigur astăzi ca ma întorc cu încrederea Führerului și a poporului german. România va merge la biruința. România va avea drepturile ei".

De asemenea, Antonescu a prezentat în ședința cabinetului, din 26 noiembrie 1940, bilanțul negocierilor de la Berlin. La acea reuniune de guvern au predominat evenimentele interne, dar, cu referire la succesul înregistrat la Berlin, premierul a ținut să evidențieze avantajele dobândite pe plan economic: stabilirea unui plan de colaborare pe zece ani, pentru care tratativele, cu participarea lui Clodius, începuseră deja la Predeal și București; obținerea de credite pentru dezvoltarea agriculturii, cailor de comunicație, irigări și industria alimentara;prin insistente personale la Hitler, reducerea dobânzii la credite de la 6% la 3, 5%.

Andreas Hillgruber și Aurica Simion s-au ocupat de conținutul și semnificația acordului economic româno-german, semnat la 4 decembrie 1940, la Berlin, de către C. Greceanu, ministrul României în Germania, și V. Dimitriuc, subsecretar de stat al Ministerului Economiei Naționale pentru problemele petrolului, de o parte, și Carl Clodius, de cealaltă parte. Documentul, în opt puncte, denumit protocol, stabilea, pentru zece ani, cadrul cooperării economice între Berlin și București. Acordul s-a semnat într-un moment în care deja se declanșase ofensiva germana pentru întărirea pozițiilor în România-în domeniile metalurgic, al șantierelor navale, al firmelor comerciale (Malaxa, Reșita, Metrom, Cugir, "Șantierele Navale Galați", Astra, Hunedoara, Agromex, Dunarex s.a).

Berlinul a avut în grijă, în primul rând, să achiziționeze, în întregime ori parțial, acțiunile societăților aparținând cetățenilor/firmelor din statele ocupate (Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Franța), printre acestea aflându-se "Petrol Block" (care avea interese și la "IRDP"), Concordia, Colombia, "Astra Româna", Foraky, "Steaua Româna", Explora s.a. Singura societate care a făcut oarecum excepție a fost aceea "Româno-Americana";în 1940-1941, ea s-a aflat sub protecția unui comisar special al Ministerului Economiei Naționale, iar din octombrie 1941 s-a întărit tutela germana, în măsura în care, la un nivel superior se realizase acordul între Standard Oil Co. și I. G. Farbenindustrie de a veghea reciproc la apărarea intereselor lor în cele doua tabere beligerante.

Firmele germane își consolidează poziția în România

După acordul economic din decembrie 1940, ofensiva germana în domeniul petrolier s-a intensificat, mai ales prin crearea, la 27 martie 1941, a companiei transnationale Kontinentale Ől A. G. Eforturile Germaniei, surprinse în numeroase alte lucrări de specialitate, se considera ca au fost încununate prin înțelegerea dintre Kontinentale Ől A.G. și Astra Româna, din mai 1941, care, în opinia lui Andreas Hillgrubber, ar fi "pecetluit pătrunderea capitalului german în industria petroliera româna, unde a dobândit o poziție însemnata, dacă nu chiar dominanta (subl. ns. - Gh. B.)". Este inutil sa precizam ca, în anii războiului din Est (1941-1944), lucrurile nu au rămas pe loc, situația firmelor și intereselor germane în industria țițeiului consolidându-se necontenit, ca și controlul german.

În prima parte a anului 1941, în contextul preparativelor Germaniei pentru declanșarea operațiunii Barbarossa împotriva URSS, la 22 iunie, problema petrolului a fost cel mai adesea abordata în cadrul contactelor dintre Berlin și București la 6 februarie 1941, cu prilejul întâlnirii noului ministru german în România, Manfred von Killinger, cu șeful Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române; la 11 iunie 1941, la întâlnirea generalului Ion Antonescu cu liderii militari și diplomatici ai Reichului, în frunte cu Hitler de la München;memorandumul prezentat Führerului la München, datat 11 iunie 1941, cuprinzând asigurări de consolidare a colaborării industriale germano-române, cadru în care România putea deveni "un centru de aprovizionare al întregii regiuni europene", cu materiile sale prime și mâna ieftina de lucru necesare.

Hitler își recunoaște dependența de petrolul românesc

De asemenea, în cadrul pregătirii operațiunii militare în Est, la 23 mai 1941, Cartierul General al lui Hitler l-a desemnat pe generalul Ritter von Schobert comandant suprem al forțelor armate germane din România și i-a stabilit atribuțiile, inclusiv subordonarea forțelor Misiunii Militare a lui Erik Hansen, al căror prim rol consta în "asigurarea regiunii petrolifere".

În luna martie 1941, Antonescu a fost primit de Hermann Goering, la Palatul Belvedere, din Viena. La dorința Reichsmareșalului, discuțiile s-au concentrat numai asupra problemei petroliere, cu aspectele conexe:aprovizionarea Reichului și a Wehrmachtului, resursele Germaniei (singure:România și Rusia), locul și rolul României în aprovizionarea Reichului pe moment și, în perspectiva, sporirea producției de țiței și descoperirea unor noi rezerve, posibilitatea unor atacuri aeriene inamice (britanice și sovietice) asupra zonei petrolifere Ploiești.

Cu numai câteva zile înaintea agresiunii antisovietice, Adolf Hitler, potrivit celor convenite la München, s-a adresat lui Ion Antonescu, pentru a-l informa de "hotărârea definitivă" luata în privința momentului atacului.

Era la 18 iunie 1941 și Führerul a subscris unul dintre documentele cele mai elocvente din perioada războiului, în care recunoștea rolul esențial al petrolului românesc în conducerea și desfășurarea ostilităților. Din punctul de vedere al Înaltului Comandament al Wehrmachtului (OKW), forțele germane din România (Armata a 11-a și Misiunile terestra, navala și aeriana), împreuna cu cele române (Armatele 2 și 3) alcătuiau grupul forțelor aliate, de sub comanda generala a lui Ion Antonescu, iar pentru acestea, Führerul stabilea misiunea inițială în război, care consta în:

"A apăra teritoriul român contra invaziei forțelor rusești. În aceasta ordine de idei, se acorda o importanta deosebita pazei contra atacurilor aeriene, contra acțiunilor parașutiștilor și a acțiunilor de sabotaj în regiunea petrolifera, vitala pentru conducerea comuna a războiului, asupra portului Constanta și asupra podului peste Dunăre".

Se avea în vedere crearea unor capete de pod, la est de Prut și, apoi, trecerea la ofensiva. În atare condiții, misiunea forțelor aeriene militare române era multipla, dar în primul rând se punea "problema asigurării securității României și în special a regiunii petrolifere (subl. ns. - Gh. B.)".

Evoluția evenimentelor și proceselor militare, politico-diplomatice și financiar-economice, până la 23 august 1944, când România a defectat din Axa fascista, a confirmat integral opinia cuprinsa în mesajul lui Hitler, din 18 iunie 1941:Problema petrolului românesc era și a rămas vitala pentru Reich-ul nazist, angajat într-un război general și total.

În cursul campaniei din Est, problema petrolului s-a aflat necontenit la ordinea zilei în cadrul raporturilor româno-germane.

Mihai Antonescu încearcă să nuanțeze, în negocieri, interesele României

În noile condiții, Berlinul și Bucureștii au ajuns la importante înțelegeri. Nu a fost întâmplator ca toate documentele romanești cunoscute înregistrează faptul ca toate acordurile bilaterale realizate erau avantajoase pentru Germania. Oficialii români, cel mai adesea Mihai Antonescu, titularul Externelor, în perioada 29 iunie 1941-23 august 1944, au negociat intens cu delegații Berlinului, în chip deosebit cu Manfred von Killinger, Hermann Neubacher, Carl Clodius, generalul Georg Thomas de la OKW s.a.

Ce anume pretindeau trimișii Reichului? Nu este greu de bănuit: în primul rând PETROL! La 10 noiembrie 1941, de exemplu, Manfred von Killinger, vorbind în numele feldmareșalului W. Keitel, a cerut ca România sa respecte înțelegerile economice și, în acest fel, "sa facă jertfele de colaborator strâns al Germaniei", pretențiile exprimate determinând replica liderului diplomației Bucureștilor, și anume ca Mareșalul Antonescu se angajase în război, dar ca el înțelegea "să apere și drepturile României".

Tot pe atunci, la 19 noiembrie 1941, von Killinger, organizând o conferință de presa la Legația Reichului cu ziariștii germani, nu a ascuns ca:

"Ne trebuiesc multe și în special petrol".

La finele lui noiembrie 1941, Mihai Antonescu, pentru a semna aderarea României la Pactul Anticomintern, s-a deplasat la Berlin, unde a fost primit pe rând de către Hermann Goering, Joachim von Ribbentrop, Adolf Hitler și Joseph Goebbels, iar între termenii cei mai uzitați s-au aflat război, jertfe, acorduri economice și, desigur, petrol.

Hitler nu poate renunța la petrol

Mihai Antonescu, de exemplu, i-a relevat ministrului Propagandei Reichului:

"Presupun ca nu va spun noutăți [...] când insist mai ales asupra contribuției noastre în petrol, grâne și vite, de la începutul războiului, în septembrie 1939, și până astăzi..."

În ceea ce-l privește, Adolf Hitler, apreciind pe conducătorul fanatic care era Mareșalul Antonescu, a punctat ca, pe Frontul de Răsărit, "poporul român a făcut jertfe nu numai de ordin economic, dar și jertfe de sânge" (subl. ns.-Gh. B.). Era și motivul pentru care Führerul agrea ca România, în Est, sa primească "drepturi și puteri fără limita"; "luați cât credeți" - a venit îndemnul.

Se știe, însa, ca Bucureștii nu aveau sa accepte nici un moment asa ceva. Fără îndoiala însa ca Mihai Antonescu s-a dovedit cât mai elocvent fata de Hermann Goering, căruia i-a relatat despre sacrificiile armatei române și despre bogatele aprovizionări cu petrol;la rândul sau, Hermann Goering a pledat cel mai bine în problema petrolului. Dintru început, Reichsmareșalul a observat - după cum deducem din minuta germana a întrevederii - ca problema căpătase "o importanta neașteptata".

Observând, cu temei, ca Germania lui Hitler și România lui Antonescu "pot câștiga împreuna ori pierde împreuna războiul", Reichsmareșalul a declarat fără ezitare:

"Imediat după sângele soldaților ei, cea mai importantă contribuție pe care România o poate avea la cauza comună era, în consecință, PETROLUL".

Manfred von Killinger și Hermann Neubacher au abordat adesea cu Mareșalul Antonescu dosarul schimburilor economice germano-române, pe primul loc aflându-se, la începutul anului 1942, problema petrolului. În august 1943, Joachim von Ribbentrop a expediat din Berlin mai multe telegrame lui Hermann Neubacher, sa abordeze cu Mareșalul Antonescu, personal, problemele sporirii livrărilor de țiței la export, refacerii rafinăriilor din zona Ploiești, în urma bombardamentelor aliate etc., având în vedere importanta "hotărâtoare" a combustibilului lichid pentru purtarea războiului.

În desfășurarea operațiunilor militare, tot mai profunde, în teritoriul URSS, în ultimele luni ale anului 1941, Hitler i-a comunicat lui Antonescu ca rațiunea lor consta, între altele, și în lichidarea bazelor aeriene sovietice ce ar fi putut amenința zona petroliferă Ploiești.

"Va mai rog încă o dată"

Un nou mesaj, probabil cel mai semnificativ din toată istoria războiului, a pornit din Berlin spre București, la 29 decembrie 1941: Führerul îl înștiința pe Mareșalul Antonescu despre stadiul operațiunilor militare în ansamblu și despre modificările pe care le operase, la nivelul conducerii forțelor terestre, după primele eșecuri în Rusia, invitându-l sa participe cu noi unități la ofensiva din Est, planificata pentru primăvara anului 1942. În partea finala a scrisorii Führerului se afla un pasaj care, posibil, explica însăși rațiunea expedierii documentului:

"În sfârșit, Vă mai rog înca o dată, Domnule Mareșal, de a face tot posibilul pentru a pune la dispoziția războiului nostru comun lucrul cu care România poate contribui cel mai mult [la izbândă]: petrol și benzină".

Din mesajul de răspuns, din 5 ianuarie 1942, nu putem sa desprindem decât ca Mareșalul Antonescu a fost încântat de atenția Führerului, reafirmând, o data în plus, hotărârea de lupta în tabăra germană pentru zdrobirea "slavismului comunist". În urma solicitărilor Führerului, Mareșalul a impulsionat exportul a 33.380 tone benzina și derivate petroliere în afara angajamentelor, în domeniul cerealelor dictând măsuri similare. Un angajament concret era binevenit:

"Cel mai larg efort va fi făcut pentru viitor, reducând consumația [de produse petroliere] și înlocuind-o cu cărbuni".

Mareșalul este convins să mai facă un sacrificiu

Anul 1942 a fost anul marii ofensive de vara a trupelor germane și aliate (române, ungare etc.) în sud-estul U.R.S.S., pe direcțiile Stalingrad și Caucaz. Operațiunea declanșata la 28 iunie 1942 (denumirea-cod Blau-Braunschweig) a presupus o serie de acțiuni concertate pe planurile militar și politico-diplomatic la București.

Nu a fost neglijat, bineînțeles, sectorul economic, domeniu în care grija pentru asigurarea resurselor petroliere necesare războiului a predominat. Au intervenit, în acele condiții, Hitler, Keitel, Joachim von Ribbentrop. Răspunzând unei scrisori din 6 mai 1942, a lui Hermann Goering, I. Antonescu a dat noi asigurări ca România va exporta "fără menajamente" produsele petroliere în direcția Reichului, iar aceasta cu sacrificarea consumului intern. Mareșalul era încântat ca Hermann Goering aprecia eforturile de război ale României, în termeni măgulitori, ceea ce, în compensație, smulgea asigurările Conducătorului Statului român, în sensul ca "vom continua cu eforturi înmulțite până la totala dobândire a victoriei".

În septembrie 1942, în toiul ofensivelor trupelor Axei spre Stalingrad, ori în Africa de Nord, Mareșalul Antonescu l-a asigurat pe feldmareșalul W. Keitel în privința eforturilor făcute pentru a asigura produsele petroliere necesare Germaniei și Italiei, cărora le expediase în anii 1940-1942 peste 6, 4 milioane tone.

Eșecul de proporții al forțelor Axei la Stalingrad și în Caucaz, din iarna 1942-1943, soldat cu catastrofa Armatelor 3 și 4 române, a provocat serioase tensiuni politico-diplomatice și militare între București și Berlin. Mareșalul Antonescu s-a adresat personal lui Adolf Hitler, ca și feldmareșalului Erich von Manstein, comandantul armatelor Axei din zona de vest la Stalingrad (Grupul de Armate "B").

O nouă rundă de negocieri Antonescu-Hitler s-a desfășurat tot la Wolfschanze, la 10-12 ianuarie 1943, sub presiunea evenimentelor militare de pe frontul de Est, ca și după evadarea temporara a lui Horia Sima din lagărul de concentrare de la Berkenbruck. Cu toate acestea, aspectele cu caracter economic și financiar nu au fost ignorate. Dimpotrivă, ele s-au aflat, adesea, în centrul atenției.

Berlinul continuă să apeleze la București

Desfășurarea în continuare a ostilităților generale și dificultățile tot mai mari ale Axei au determinat ca Berlinul sa intervină într-una la București, cu insistente ca România să-și intensifice eforturile pe toate planurile, inclusiv economic (în domeniul petrolului ce prezintă interes pentru noi aici).

Câteva exemple se impun. La 30 martie 1943, Mihai Antonescu l-a primit la Președinția Consiliului de Miniștri din București pe faimosul "ambasador al petrolului" Hermann Neubacher, însoțit de mai multi consilieri germane. Nemții veniseră, va relata Antonescu în nota asupra convorbirii, sa ceara din nou bani pentru misiunile terestra și aeriana din România, dar îndeosebi "a formulat noi cereri de petrol, solicitând ca sa dam din rezervele de petrol ale aviației și armatei".

Iată răspunsul demnitarului român, în varianta dictata de acesta:

"I-am spus d-lui ministru Neubacher ca acest lucru [sacrificiul unor noi cantități pentru export] devine imposibil, mai ales sub amenințarea bombardamentului rafinăriilor, care ar ajunge sa paralizeze complet producția noastră de petrol și, o dată cu ea, nu numai activitatea întreprinderilor legate de combustibilul lichid, dar și apărarea națională".

Următoarea rundă de negocieri, Hitler-Antonescu, din 12-13 aprilie 1943, a intervenit în momentul în care, după eșecurile de proporții ale Axei la Stalingrad și Caucaz, România însăși și-a intensificat demersurile secrete pentru posibila abandonare a taberei germane. În ceea ce privește problema petrolului, aceasta nu a fost ignorată. Dimpotrivă, ea s-a dezbătut cu prioritate, la 13 aprilie 1943, în întrevederea Antonescu-von Ribbentrop.

În perioada care a urmat, problema petrolului avea sa revină adesea la ordinea zilei în evoluția raporturilor dintre Berlin și București. Mai întâi, Mareșalul Antonescu însuși s-a adresat, în repetate rânduri, lui Hitler.

Anterior noului protocol economic și financiar româno-german, din 17 iulie 1943, ample negocieri s-au derulat la Berlin, iar Carl Clodius a reapărut la București. La 15 iulie 1943, el a fost primit de Mihai Antonescu și miniștrii români de resort. Au fost evocate plățile comenzilor făcute în Germania (jumătate pentru comenzile de material de război), efectuate prin convențiile de credit din 27 ianuarie 1942 și 17 august 1942 ori după semnarea protocolului din 11 ianuarie 1943, iar Clodius s-a interesat de apărarea petrolului românesc-"o problema națională".

Hitler recunoaște ca soarta războiului depinde de petrolul românesc

În 1943-1944, aspectele economice (iar, în context, dacă nu în principal, problema petrolului) au persistat pe agenda fiecăreia dintre întrevederile Hitler-Antonescu. În acest timp, la 15 decembrie 1943, a intervenit un mesaj trimis de Adolf Hitler Mareșalului Ion Antonescu și care reamintea, fără nici o îndoială, de celebra cablogramă a lui Georges Clemenceau, din 15 decembrie 1917, către președintele de atunci al SUA, în privința necesitații absolute de combustibil lichid în război, ca și de sângele ostașilor.

Evident, pledoaria lui Hitler pentru petrol, pentru cât mai mult petrol, își avea rostul ei, dar, probabil ca pentru Antonescu a constituit o mare surpriză știrea ce-i comunicase Führerul, în sensul ca soarta războiului Axei ajunsese sa stea în sarcina petrolului românesc!

Orice comentariu îl apreciem, ca atare, de prisos!

Ce a declarat mareșalul Antonescu la interogatoriul de la Moscova

Până în ultimul moment al defecțiunii României din tabăra Axei, acordurile economice cu Germania și aplicarea lor s-au aflat în atenția guvernanților de la București. Vom retine interogatoriul luat la Moscova Mareșalului Ion Antonescu de reprezentanții NKVD-ului, în 4 aprilie 1946, când el a declarat între altele că:

"În perioada războiului Germaniei și României împotriva Uniunii Sovietice, petrolul extras de România era transportat în principal în Germania și parțial în Italia, Turcia și Bulgaria. În total, în România în aceasta perioada se extrăgeau anual 4.400.000 tone de petrol, din care se trimiteau în Germania 3.000.000 tone... Livrările de petrol românesc Germaniei s-au efectuat în conformitate cu convenția economică, încă înainte de venirea mea la putere.

În noiembrie 1940, la prima mea întâlnire cu Hitler, între noi a fost încheiata o noua convenție economică, conform căreia nemții livrau României avioane marca Messerschmidt-109, tancuri, tractoare, artilerie anti-aeriana și antitanc, automate și alt armament, primind din România - petrol, benzina și pâine. În afara de aceasta, în primăvara anului 1941 la întâlnirea, de la Viena, cu Goering am convenit verbal cu el ca România să se străduiască să mărească livrărilor de petrol și, în locul acestuia, va primi de la nemți echipament petrolier. Aceasta convenție purta un caracter general și ulterior a fost dezvoltata și concretizata prin tratative..."

Descoperă istoria fascinantă a petrolului românesc în numărul 30 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 30 martie - 20 iunie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum