Hitiţii şi binevoitorii lor zei
Lumea zeilor hitiţi ne apare bogatã şi deosebitã, ca de altfel tot ce ţine de aceastã prea puţin studiatã culturã. Spre deosebire de zeii babilonieni, zeii hitiţilor cunosc o dezvoltare ascendentã, devenind din fãpturi infernale adevãraţi eroi. Teama faţã de divinitate este uneori depãşitã de simpatie, raporturile dintre oameni şi zei fiind uneori ceva mai personale decât la alte popoare.
Dacã adoptã divinitãţi strãine, acestea nu sunt decât mãşti pentru fiinţele deja familiare. În texte, scribii folosesc fie ideograma sumerianã a zeului, fie numele sãu local, la care se adaugã denumirile dupã locurile cultului sau ale sanctuarelor, ca de pildã acelea ale zeiţei Wants, cunoascutã în Asia Micã drept “zeiţa Soarelui din Arinna”. În anumite tratate şi ritualuri divinitaţile prohitite nu sunt enumerate printre zeii garanţi, ci dupã funcţiile lor:zeii Soarelui, zeii Furtunii, ipostazele zeiţei Ishtar, zeii Norocului. Mai existã şi zeii vagabonzi, cei cu origini necunoscute dar care se pot rãzbuna dacã nu sunt cinstiţi. În panteonul hitit existã foarte multã confuzie. De ce? Pentru cã scribii se folosesc de nenumãrate limbi şi dialecte şi se poate ajunge la un caz încâlcit de tipul sanctuarului din apropierea Hattuşaş-ului. Yazili-Kaya. Cu toate acestea existã în ierarhia zeilor o transparenţã puerilã, unde gãsim fiinţele principale ascunse sub o pleiadã de nume.
Pe peretele posterior al sanctuarului, reliefurile ne reprezintã douã procesiuni, cuna cu personaje feminine şi una cu personaje masculine. Procesiunile sunt conduse de marele cuplu al zeilor. Zeiţa-mamã s-a pãstrat sub numele de Cibele în Asia Micã, iar partenerul ei este zeul Furtunii. În Babilon pertenerul era Ninurta, zeul-geamnã, cãruia în Asia Micã îi corespundea zeul-Cerb, Rundas. Zeiţa Soarelui simbolizeazã regalitatea masculinã şi femininã. Zeul Soarelui pare sã nu aibã vreo importanţã majorã. Marea Mamã Cibele corespunde Kupapei hitite, care trãia într-ocomunitate de cult cu zeul-Cerb, care va fuziona cu cel al furtunii în ipostaza lui Iupier Dolichenus la romani. Interesant este cã regele foloseşte epitetul “soarele meu”, bazat probabil pe o concepţie similarã cu cea a regelui eretic Amenofis. Zeul Soarelui nu este caracteristic pentru credinţa popularã hititã. Cel reprezentativ e zeul Furtunii, singurul zeu adus de indo-europenii din nord, denumit dupã numele hatti Taru sau numele luwit Dattasa sau Tarhund. În basoreliefurile de la Yazili-Kaya este urcat pe doi zei ai munţilor, Namni şi Hazzi. Taurii îi trag carul cãtre zeiţa-Mamã, iar lovindu-se de crestele munţilor se produc tunetele.
Mitologia hititã are şi un trickster simpatic. Zeul-copil Telipinu nu-i umbreşte doar o datã pe zeii supremi. La Yazili-Kaia poartã numele de Sarma, iar în Cilicia de Santas. Este un ştrengar incorigibil. Uneori e extrem de încãpãţânat, dezlãnţuind trãznete, alteori fuge de acasã şi adoarme în vie, de unde şi atribuţiile de zeu al vinului. Întreaga vegetaţie depinde de acest zeu, care atunci când dispare o face sã se opreascã din creştere. Pentru a-l potoli, zeii recurg la un vicleşug:când se întrunesc pentru a stabili destinul, se joacã un joc cu zaruri. Mânia lui Telipinu trece dincolo de tabla de joc, , dar în acelaşi timp nu trece în natura care l-ar putea ascunde iar, ci se îndreaptã spre infern. Telipinu se poate acum dedica rolului sãu de zeu al vegetaţiei.
Dupã cum am mai spus, pe lângã zeii principali mai avem şi o oaste întreagã de zei secundari:zeite ale Norocului, zei ai Râurilor, Munţilor, Grânelor, Vânturilor. Nu e vorba neapãrat de vreun sincretism religios, ci mai degrabã de sentimentul micimii umane şi de nevoia de a cere protecţie de la toate elementele naturale. Individualitatea zeilor nu este deloc pronunţatã.
Din povestea cu Telipinu aflãm cã hitiţii credeau într-un infern cu 7 porţi, ca şi babilonienii. Urna în care este închisã mânia lui Telipinu nu provine de departe. În Anatolia morţii se îngroapã în urne de lut ars, iar Zeiţa-Mamã însãşi e asimilatã cu urna mortuarã. Naşterea şi mormântul coincid. Zeul împãrãţiei morţilor poate fi considerat un zeu solar al pãmântului. Hitiţii, ca şi multe alte popoare, au creat şi un paradis, ţara zeilor din ceruri. Nu se poate spune dacã era vreo diferentã între zeii care locuiau în cer şi cei cãrora le erau rezervate templele. Hitiţii optau pentru libertatea zeilor, neavând cu ei raporturi strânse şi geloase ca în cazul evreilor cu Iahve. Libertatea zeilor explicã şi o altã concepţie hazlie:dacã sunt rugaţi frumos, zeii strãini se pot muta în ţara hitiţilor.
La hitiţi întâlnim vechea concepţie indo-europeanã, dispãrutã la alte popoare din orient, dupã care un om nu poate trãi mai departe decât atunci când cadavrul sãu a fost devorat de flãcãarile purificatoare. Asa el poate deveni luminã. La Bogaz-Köi s-au gãsit urne cu cenuşã şi morminte cu cadavre chircite. Cadavrele regilor hitiţi erau incinerate parţial, osemintele adunate şi învelite în pânze preţioase înainte de a fi îngropate în pãmânt. De ce forma mixtã? Se prea poate cã hitiţii nu voiau sã renunte la ideea renaşterii din pântecele mamei, dar se bizuiau şi pe puterea focului de a deschide calea spiritelor. În legendele mai noi din Asia Micã întâlnim rugul ca motiv ce se repetã. Zeul Santas şi apoi Dionysos se nasc din flãcãri. Dacã renunţã la rug, hitiţii pot totuşi dobândi viaţa veşnicã prin moartea liber consimţitã. Mitul şarpelui Illujankas este grãitor. Acesta îi furã zeului Furtunii inima şi ochii. Zeul zãmisleşte un fiu care se va însura cu fiica şarpelui, soţia restituind socrului sãu cele furate. Zeul ucide şarpele, dar şi fiul, ca sã-l poatã lua înapoi în cer. Avem aici concepţia morţii grãbite pentru a câştiga eternitatea.
Diferitele divinitãţi sunt recunoscute dupã atributele lor. Zeul Furtunii e mereu însoţit de un zuluf spiralat. Zeii Norocului sunt recunoscuţi dupã aripile verticale. Dar aripile nu sunt obligatorii. Zeul masculin din Bogaz-Köi nu poartã aripi, dar gestul cu mâna ridicatã şi degetele îndoite vrea sã spunã “noroc şi sãnãtate”. Unii zei ai Norocului poartã veşminte ostãşeşti, pentru cã la antici rãzboiul este în funcţoe de noroc şi de capriciile zeilor. Zabab, vechiul zeu la jocului la babilonieni, devine zeul rãzboinic.
La serviciul divin, regele se îmbrãca cât mai asemãnãtor cu divinitatea. Rareori se ofereau libaţii unui singur zeu. Regele purta de regulã mantie, cercei şi încãlţãminte. Cerceii par a cinsti zeiţa-Mamã (urechea era privitã drept centrul raţiunii), încãlţãmintea pe zeul Furtunii. Mantia este semn de respect pentru zei. În majoritatea cazurilor, regele purta aceeaşi tichie cu zeul, doar cã nu era prevãzutã cu insignele divinitãţii:scuturi duble pe care le gãsim şi la cretani ca simboluri de cult. Când se numea “Soarele meu”, regele purta o calotã rotundã. Dacã zeul poartã barbã, şi regele ţine seama de aceasta. Spre deosebire de omologii egipteni, hitiţii n-au purtat niciodatã peruci, ci pãrul lung. Pieptãnat neted în jos. Cea mai însemnaţa insignã a rangului regesc este cârja, lituus prin analogie cu bastonul augurilor romani, care se apucã de extremitatea inferioarã şi se ţine peste umãr. Cârja nu e doar o insignã, ci şi o armã, o ghioagã. Este instrumentul lui Rundas, zeul-Cerb. Un alt simbol important, frecvent pe sigilii, este vulturul, şi el armã a aceluiaşi zeu. Treptat locul vulturului bicefal a fost luat de soare, asa cum denumirea de “labarnas” (omul iepurelui) pentru rege a fost înlocuitã cu cea de “soare”.
Un alt aspect demn de menţionat cu privire la religia hititã etse prezenţa jocului-oracol. La baza oracolului KIN stã un vechi joc de rãzboi, asemãnãtor cu jocurile noastre de societate. Figurile jocului, care îi simbolizeazã pe rege şi oastea sa, dominate de zeitãţi, ajung în locuri bune sau rele, ceea ce înseamnã prevestiri bune sau rele. Textele KIN (cuvânt sumerian, verbul “a face”) menţioneazã rezultatele şi dacã sunt favorabile. Procesul acestea cultic, care la vechii germani de pildã avea o aurã de mister, ajunge la hititţi o activitate de toate zilele. Oracolul este consultat în permanenţã. Tabla de joc este atributul zeiţei-Mamã, tab;ã similata uneori cu o tamburinã sau oglindã. Zeiţa cu oglinda va deveni tovarãşa lui Iupiter Dolihenus, şi el zeu al oracolului. Zeiţa Jocului poate apãrea cu tiarã şi vãl sau înarmatã. Zeiţa huritã Sausga şi cea hititã Kupapa sunt ambele posibile ipostaze ale divinitãţii oraculare. S-ar putea chiar presupune cã zeiţa Tablei de Joc şi zeul-Cerb aveau legãturi de rege-reginãîntre ei şi oameni se sãvârşeşte un schimb:omul oferã zeilor pâine, iar zeul îi oferã un semn al aprobãrii prin figura de pe tablã. Preferabil sãnãtate şi prosperitate.
Referinţe:Margarete Riemschneider, “Lumea Hitiţilor”, Bucureşti, 1967.
