Autor 5960 vizualizări


Secolul fanariot a fost în dese rânduri catalogat drept cea mai neagră perioadă a istoriei naționale. Toate relele pământului și toate nenorocirile sunt prezente în acest interval de timp. O analiză mai atentă ne face să ridicăm o serie de întrebări asupra acestor clișee, născute în febra Revoluției de la 1848 și perpetuate în toate discursurile istorice care au urmat. 

Într-adevăr, dominația otomană a fost mai puternică în această epocă, dar fanarioții, cel puțin o parte din ei, nu au fost doar niște hoți care au prădat Țările Române. Majoritatea au fost funcționari de rang înalt în Imperiul otoman, unii s-au dovedit a fi oameni de cultură, în vreme ce alții au avut adevărate proiecte de țară (e drept, puse în practică în scurtele domnii pe care le aveau), incluzând reforme juridice, adminstrative, de infrastructură sau de reorganizare a armatei. Totodată, au fost fanarioți care s-au comportat ca niște pungași și au fugit cu banii visteriei, dar au fost și domnitori care au murit pentru că s-au împotrivit rapturilor teritoriale la care au fost supuse Țările Române.

Vom încerca, așadar, să privim cu atenție secolul fanariot – cu bune și cu rele – și să deslușim adevărata poveste a celor mai huliți conducători ai Țărilor Române. Vom găsi, poate, răspuns la această întrebare:nu cumva datorăm unora dintre fanarioți și ceva bun din identitatea noastră românească?

Număr coordonat de Andreea Lupșor și Ciprian Plăiașu