Helsinki 1952-Rio 2016. De la olimpicii lui Gheorghiu-Dej la olimpicii zilelor noastre

Autor 2037 vizualizări


Comportarea dezamăgitoare a sportivilor noștri la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro – locul 47 pe națiuni, cu 5 medalii, dintre care una de aur, una de argint și trei de bronz – a obligat comentatorii sportivi să privească mult în urmă, la bilanțurile obținute de delegațiile României la precedentele ediții ale Olimpiadelor moderne. Și, aproape unanim, cronicarii au evocat ediția a XV-a a J.O. de la Helsinki 1952, unde „recolta” tricoloră a fost de 4 medalii (1-1-2), într-un moment în care lotul nu a putut cuprinde și un… cecen naturalizat, care să mai adauge o medalie de bronz, cum s-a reușit la Rio! În fața acestei priviri comparative, am avut curiozitatea de a mă întoarce la documentările mele legate de istoria olimpismului românesc, care și-a aniversat centenarul în urmă cu doi ani și, spre marea mea surprindere, am descoperit sau redescoperit lucruri vecine cu senzaționalul. 

Guvernul Petru Groza, de fapt, Consiliul de Miniștri, cum se numea atunci, a rămas la Palatul Victoria până la 2 iunie 1952, când conducerea cabinetului a fost preluată de Gh. Gheorghiu-Dej, care era și secretarul general al P.C.R. Pentru sportul românesc era un an olimpic, care venea după 15 ani de absență a reprezentanților noștri din arenele Jocurilor Olimpice de vară, iar una dintre primele decizii ale noului prim-ministru a fost participarea RPR la Olimpiada de la Helsinki, progamată între 19 iulie și 20 august. 

Și chiar dacă noul regim comunist interzisese profesionismul, desființând UFSR și transformând fosta OSR (Organizația Sportului Românesc) în OSP – Organizația Sportului Popular, Gheorghiu-Dej dădea un semnal clar că sportul devine o prioritate națională, anunțând că România va fi prezentă la J.O. de la Helsinki. Evident, era o decizie strict politică, menită şi să transmită „maselor largi, populare” că sportul e deschis tuturor. Așa se face că, surprinzător sau nu, liderul comunist venea exact pe urmele regilor Ferdinand I și Carol al II-lea, dar și ale generalului Ion Antonescu, care declarase în 1940, la momentul înființării OSR:

„Deși sunt chestiuni mai grave și urgente la ordinea zilei, totuși, pentru că de problema aceasta, a sportului și a educației în general, se leagă toate puterile statului și tot viitorul lui, am găsit de cuviință să nu las mai târziu soluționarea problemei. (…) Toate popoarele care au pus la baza educației lor sportul au reușit să se impună în această viață. Acestea sunt popoarele anglo-saxone, popoarele nordice, poporul german și altele. Popoarele care au neglijat această problemă, această chestiune de educație, cum suntem și noi, sunt condamnate să dispară!...” 

Gh. Gheorghiu-Dej trimite sportivii la Olimpiadă

Sigur că Gheorghiu-Dej vedea lucrurile din cu totul alt unghi și, în loc să prefere modelul anglo-saxon, a optat, vrând-nevrând, pentru sistemul sovietic, dar și acesta venea cu inovațiile sale. Așa s-a născut Complexul GMA (Gata pentru muncă și apărare!), așa a pătruns sportul la sate, cu întreceri populare la sporturi tradiționale de cros, oină, lupte etc. În același timp însă – și iată o idee care ar trebui reluată chiar de mâine! – a fost introdusă experimental prezența profesorului de educație fizică la clasele I-IV. Era o consecință directă a interesului arătat reevaluării rolului Institutului de Educaţie Fizică (din 1950, ICF), urmată și de înființarea Centrului de Cercetări Științifice și a Cabinetului de traumatologie sportivă ale Organizaţiei Sportului Popular.

Și încă un detaliu semnificativ privind viziunea (comunistă) a lui Gheorghiu-Dej față de Comitetul Olimpic Român:după ce l-a numit în fruntea COR pe Ion Gheorghe Maurer, care nu era fitecine în conducerea R.P.R., din 1951 l-a adus acolo, ca președinte, pe dr. Mihail Macavei, nimeni altul decât fostul ambasador al României la… Londra, nu la Moscova! 

Să ne întoarcem, însă, la momentul Jocurilor Olimpice de la Helsinki, în vederea cărora Gheorghiu-Dej a decis să fie trimisă o delegație complexă, puternică și valoroasă. Și așa a și fost!

Helsinki 1952, mai bine decât la Rio 2016

Delegația Republicii Populare Române pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki a cuprins 128 de persoane, dintre care 83 erau efectiv sportivii, care au luat startul în 14 discipline, ocupând locul 23 în clasamentul final pe națiuni. La Rio 2016 am deplasat 96 de olimpici (și cam tot atâția oficiali!), care au concurat în 15 discipline sportive, România situându-se pe locul 47 în clasamentul pe națiuni! Probabil că numai această comparație ar fi suficientă pentru a ne edifica în privința eficienței delegațiilor noastre sportive dintr-un moment și altul. Dar, să nu uităm, între aceste două momente s-au scurs nu mai puțin de 64 de ani, interval în care sportul românesc a reușit să strălucească în arenele olimpice, ajungând ca la Jocurile Olimpice din 1984 (boicotate, e drept, de blocul țărilor socialiste) să ocupe locul 2 în clasamentul pe națiuni! Din păcate, poziția 47 de acum, absolut incredibilă și de neînțeles, rămâne înscrisă și ea, ca atare, în istoria Olimpiadelor, acoperind de rușine, pentru totdeauna, o lume a sportului tricolor care nu merita o asemenea umilință. 

Desigur, se cuvine întreaga noastră recunoștință campionilor și medaliaților olimpici de la Helsinki și Rio, dar cum evocăm aici exemplul și… modelul lansat în 1952 de Gheorghiu-Dej, să zăbovim asupra acelei ediții a Jocurilor Olimpice.

Primul lucru care trebuie observat privește paleta largă a disciplinelor alese de liderul PMR pentru ilustrarea potențialului sportiv al Republicii Populare Române! Subliniez acest lucru pentru că, în mod evident, Gheorghiu-Dej folosea (și) Olimpiada de la Helsinki pentru a demonstra, nu-i așa, „superioritatea sistemului socialist față de cel capitalist”, cu atât mai mult cu cât atunci, în 1952, Uniunea Sovietică, proaspăt afiliată la Comitetul Internațional Olimpic, debuta în arena J.O. ca o forță reală a sportului internaţional. Deci, disciplinele alese pentru participarea românilor la această Olimpiadă au fost:atletism, box, baschet, fotbal, gimnastică (fete și băieți), călărie (obstacole), ciclism, canotaj, caiac-canoe, lupte greco-romane, haltere, tir, scrimă și polo. Interesant mi se pare că, la box, spre exemplu, a fost aliniată o garnitură completă, care acoperea toate categoriile și care va și aduce medalii, cum nu trebuie omisă nici trimiterea la Helsinki a naționalei de fotbal. E vorba de două sporturi de tradiție, cu mare priză la publicul românesc. Reprezentativa olimpică de fotbal – din care făceau parte atunci, printre alții, celebrii în epocă Voinescu, Petchovschi și Ozon – a avut ghinionul să întâlnească în chiar primul joc naționala Ungariei, care a câștigat cu 2-1(1-0), eliminându-ne, pentru a se încorona la final drept noua campioană olimpică! Cum tot ghinionist a fost și pugilistul Vasile Tiță, care, deşi a dominat întregul meci cu celebrul american Floyd Patterson, în finala categoriei mijlocie, a trebuit să se mulțumească doar cu medalia de argint. Americanul va deveni însă ulterior campionul mondial la categoria grea al profesioniștilor. Iar cealaltă medalie a boxului, bronz la cat. 60kg, a venit de la Gheorghe Fiat, viitorul mare antrenor. De asemenea, în lotul care ne-a reprezentat atunci la J.O. de la Helsinki regăsim și multe alte nume de rezonanță ale sportului românesc de mai târziu:Lia Manoliu, Ioan Soter, Victor Firea, Carol Bedo, Mircea Anastasescu, Nicolae Linca, Dumitru Pârvulescu ș.a. 

Rio 2016 (festivitatea de deschidere)

Rio 2016 (festivitatea de deschidere)

Iosif Sîrbu, primul campion olimpic al României

Să obţinem un titlu olimpic la Jocurile Olimpice de la Helsinki nu cred că a visat nici chiar Gh. Gheorghiu-Dej! Și totuși, miracolul s-a produs şi s-a numit Iosif Sîrbu. Era un intelectual al sportului, profesor la Institutul de Educație Fizică (ICF) și, mai ales, un perfecţionist. Venise de copil la București, din comuna Sibut (Mureș), practicând tirul de la 12 ani, antrenat de tatăl său, care era armurier la ANEF. Cucerise numeroase titluri și medalii la întreceri interne și internaționale și plecase la Helsinki cu speranța cuceririi unei medalii, dar acolo și-a depășit propriile așteptări. Doar doi concurenți din proba de armă liberă calibru redus reușiseră, incredibil, 400 puncte din 400 posibile:românul Iosif Sîrbu și sovieticul Boris Andreev! Câştigătorul nu putea fi desemnat decât prin inventarierea „muștelor”, şi cum Iosif Sîrbu avusese 33, față de 28 ale lui Andreev, reprezentantul nostru a devenit campion olimpic și, cu siguranță, primul român care a învins un sovietic într-o finală olimpică! Iar alături de el a venit și Gheorghe Lichiardopol, care a cucerit a doua medalie de bronz a delegației, după un baraj dramatic la pistol viteză.

Iosif Sîrbu își va continua cariera la luptă cu un destin de-a dreptul dramatic pentru că, după atâția ani de concentrare în standurile de tir din poligoanele lumii, ochiul drept l-a trădat, iar medicii l-au avertizat că își poate pierde definitiv vederea exact la ochiul care ochea! Credeți cumva că a abandonat? Nici vorbă, ci a inventat el însuși un sistem de ochire pentru ochiul stâng – sistem brevetat ulterior de americani! –, cu care s-a prezentat și a câștigat competiții din anii următori, fiind prezent și la Jocurile Olimpice de la Melbourne, în 1956, unde a ocupat locul VI.

Din păcate, Iosif Sîrbu s-a stins prematur, în 1964, sinucigându-se chiar pe un stand din poligonul unde trăise din copilărie. Se spune că gestul său a fost provocat de prea marea presiune psihologică, dar există și varianta unei decepții suferită în căsnicie...

Semnalul lui Gheorghiu-Dej, punctul de pornire

Nu încape îndoială că participarea sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Helsinki a fost punctul real de pornire al olimpismului românesc în cursa pentru prețioasele medalii. De reținut că tot în 1952, o Plenară a CC al UTM adoptase „Hotărârea privind dezvoltarea educației fizice și sportului în rândurile tineretului de la orașe și sate”, că în același an Bucureștiul găzduia și Campionatul Mondial de tenis de masă (unde am cucerit două titluri supreme), pentru ca, în 1953, România să fie gazdă a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Prilej cu care, la 2 august 1953, este inaugurat și Stadionul 23 August, bineînțeles, în prezența lui Gheorghiu-Dej, cel care decisese și amenajarea celei mai mari arene a României, cum avea să rămână, până dincolo de 1989.

Alergătorul Paavo Nurmi,  supranumit şi „Finlandezul zburător”,  aprinde flacăra olimpică la Helsinki,  în 1952

Alergătorul Paavo Nurmi, supranumit şi „Finlandezul zburător”, aprinde flacăra olimpică la Helsinki, în 1952

Acestea sunt adevăruri istorice care nu pot fi nici uitate și nici falsificate în vreun fel, iar pentru sportul românesc, oricât ar fi fost el de comunist, Gh. Gheorghiu-Dej a reprezentat un deschizător de drumuri. Nu știu dacă a și dispus la vremea aceea ca marilor campioni să li se acorde premii, pe lângă ordinele și medaliile RPR. Îmi amintesc, însă, că fotbaliștii valoroși primeau mai degrabă aprobări pentru… butelie de aragaz. Și, apropo de fotbaliști, îmi mai amintesc ceva, povestit chiar de marele jucător care a fost Titus Ozon.

La un moment dat, anunțând că vrea să plece de la Dinamo la Progresul, acesta și-a pus în cap toată Securitatea. Urmarea a fost previzibilă, fiind deportat la tăiat de stuf în Deltă. Disperat, a fost sfătuit de un prieten că singurul care l-ar putea salva ar fi Gheorghiu-Dej, așa că, evadând de la stuf, s-a ascuns câteva zile în București, pândind momentul în care secretarul general al PMR ieșea la plimbare în week-end, pe Calea Victoriei. Și, povestea Ozon, „M-am aruncat la picioarele lui și l-am rugat să fiu iertat. Și mi-a spus:Bine, dar te duci nu la Progresul, ci la Rapid!” Așa a ajuns și Ozon în Giulești. Trimis tot de Gheorghiu-Dej, în 1959.

" "