Autor 11967 vizualizări


HANNIBAL(Darul lui Baal) sau cel pe care Napoleon îl numea cel mai de seamă conducător de oști a lumii, a fost fiul cel mai mare al generalului cartaginez Hamilcar Barcas (Fulgerul), pe care de la vârsta fragedă de 9 ani, l-a însoțit în campania din Spania.

În vremea în care armata cartagineză trecea în Peninsula Iberică, încercând o compensație pentru pierderile suferite mai ales în Sicilia, în cadrul Primului Război Punic, ura neînfrânată măcina ambele tabere iar pacea, nu era considerată decât un răgaz în vederea unei viitoare confruntări. Prezența cartaginezilor în Peninsula Iberică, deci adolescența și tinerețea lui Hannibal, fu presărată de nenumărate lupte. Sub comanda tatălui său a comandat cavaleria (celebra cavalerie) punică, în luptele cu populațiile  iberice (229-223 î.e.n). Tatăl său  și apoi Hasdrubal, cumnatul său, numit în anul morții tatălui său (229 î.e.n), strateg al Hispaniei, îi transmiseră lui Hannibal, odată cu ura contra Romei, și toate cunoștiințele militare pe care le aveau, deprinzându-l de mic cu servituțile vieții aspre de campanile, mânuirea armelor, pregătirea luptelor, tehnica conducerii bătăliilor, doborârea fortificațiilor.

Hannibal reprezenta ca om de arme conceptul antic de perfecțiune, însoțit de o popularitate pe care puțini comandanți au reușit sa o obțină. Părea că sensul numelui său corespundea de minune cu calitățile sale. În 221 î.e.n, când Hasdrubal este asasinat, nu a surprins pe nimeni alegerea sa în funcția de  de comandant șef al armatelor din Hispania, în ciuda opoziției lui Hannon (șeful partidei aristocratice, zisă și a “păcii” – cu Roma) din Senatul cartaginez.

Avea 26 de ani și comanda o armată relative numeroasă, bine antrenată, dispunea de o baza ideală de operațiuni (cetatea Carthago Nova, întemeiată în 227 î.e.n de Hasdrubal) și de o aparentă pasivitate a Romei în regiune față de teritoriul de dincolo de râul Ebru. Prima sa victorie  a fost  cucerirea (după 8 luni de asediu), a bogatului oraș Saguntum, aliat al Romei, care stârnește reacția promptă a Romei, declanșând cel care va fi cunoscut în istorie drept cel de-al doilea Război Punic (219-202 î.e.n).

Nu așteaptă reacția Romei și  mizând pe factorul surpriză în vederea câștigării inițiativei strategice, cu o armată de aproximativ 50.000 de pedeștri, 9.000 de călăreți  și 37 de elefanți de luptă, renunță la déjà clasicele planuri de invadare a Penisnulei Italice pe mare, cum au făcut predecesorii săi și execută o temerară  acțiune:invadarea Penisnulei Italice. Atât de luați prin surprindere sunt romanii, încât armata romană comandată de Publius Corneliu Scipio, nu reușește să ajungă la vreme la malurile Rhodamusului (Ronul de azi), spre a-l împiedica pe Hannibal să-și continue marșul. Hannibal traversează Pirineii și apoi Alpii (15 zile).

Cu toate că în acest temerar marș își pierde jumate din armată, reușește să pătrundă în Lombardia, unde își unește restul trupelor cu cele ale populațiilor celte, căzând în spatele armatei romane conduse de consulul Publius Cornelius Scipio pe care-l înfrânge în bătălia de la Ticinus (nov. 218 î.e.n). Dupa acestă fulgerătoare victorie, își îndreaptă trupele spre legiunile celuilalt consul Tiberius Sempronius Longus, pe care-l înfrînge lângă Trebbia (dec. 218 î.e.n), lovindu-I flancurile și spatele cu detașamente mobile. 

         Manevrând pe liniile interioare, între alte două alte armate romane în Ariminum și Aritium, iese în Etruria, pe căile de acces către Roma. Romanii îl așteaptă pe Haniibal la trecătorile Apenninilor, pe care concentrați în Arminia și Aretium, le-ar fi apărat cu ușurință. Hannibal, cu riscul de a pierde o parte însemnată din efective (ceea ce se ți întâmplă), traversează cu armata câmpia mlăștinoasă a râului Arno. După patru zile și trei nopți de marș cu apa până la brâu, trupele lui Hannibal apar cu efectivul redus de greutățile marșului prin mlaștină (chiar Hannibal se îmbolnăvi și orbi parțial), la drumul spre Aretium-Roma, ce trecea pe malul Nordic al lacului Trasimenus. Apariția deosebit de periculoasă a cartagineyilor în acel loc precum și dorința consululului Caius Flaminius de a cuceri singur laurii victoriei, îl îndeamnă pe acesta să accepte lupta, fără a mai aștepta întăriri. Își pune în mișcare legiunile (30.000 soldați) spre lacul Trasimenus. Hannibal, excellent informat despre deplasările armatei romane, de către serviciile sale de recunoaștere, execută în timpul nopții traversarea văii înguste dintre lac și munți și se acoperi de relieful colinar.

A doua zi, când legiunile lui Flaminius încep să debușeze din îngusta vale în nordul lacului, Hannibal trimite două corpuri de armată să închidă, în față și în spate, drumul romanilor, în timp ce cu grosul oștirii izbi năprasnic șirurile legionarilor. Surpriza totală duse la derută, amplificată și de moartea lui Caius Flaminius chiar la începutul luptei. Hannibal nu slăbi presiunea nici un moment mai ales pe flancuri unde temuta cavalerie numidă avu effect de iocan, zdrobind centurie după centurie și ceea ce cartaginezul prevăzuse se și întâmplase:cine nu se predă se înecă în apele lacului.

Pierderile romanilor se cifreayă în jurul numărului de 15.000 de morți și câteva mii de prizonieri. Se spune că un singur detașament roman, datorită curajului cu care s-a luptat fu lăsat să părăsească câmpul de luptă. Pe la

 În mod surprinzător, nu încercuiește și asediază Roma, considerând că armata sa nu este suficient de pregătită pentru a asedia o metropolă de talia Romei. 

     Nici tactica eficientă a lui Fabius Maximus (zis și  Cunctator sau  Șovăielnicul), de hărțuială a micilor detașamente cartagineze, mai ales a celor însărcinate cu aproviyionarea, care se opunea unei înfruntări în câmp deschis cu armata cartagineză, nu reuși să împiedice evoluția lucrurilor. Hannibal, trecu prin Umbria și Picenum, în Apulia, de aici în Samnium și în Campania, de unde cu reyervele completate se reîntoarce în Apulia pentru iernare și reorganizare. În primul popas mai lung pe care-l face, Hannibal observând superioritatea sistemului roman de organizare a luptei infanteriei, trecu la reorganizarea propriei infanterii după model roman. Astfel că la ieșirea din iarnă, Hannibal avea pregătite trupele pentru marea confruntare ce se prefigura. Spre această stare de fapt se ajunse datorită modificării scenei politice romane:nemulțumiți de efectele aparent modeste ale tacticii lui Fabius Maximus, senatorii aleg in funcțiile de consuli pe Lucius Aemilius Paulus și pe Caius Terentius Varro. Cel din urmă reușește să triumfe în fața taberea conservatoare, adeptă a tacticii lul Maximus, obligându-l și pe Aemilius Paulus, să accepte lupta deschisă și decisivă, care a avut loc la 2 august 216 î.e.n. la Cannae, pe malul micului râu Aufidus. Forțele romane erau mult superioare celor cartagineze:86.000 de soldați față de 54.000 de cartaginezi.  Conștient fiind de inferioritatea sa numerică, Hannibal execută o manevră genială. Folosește superioritatea corpului său de cavalerie (14.000 de excelenți călăreți numizi), pe care-l dispune în flancurile poziției sale, ce conturau o semilună cu curbura mică spre cele 70 de rânduri ale oștirii romane. Hannibal preluă personal comanda centrului armatei sale (20.000 de infanteriști ușori), care cedă atacului impetuos al romanilor. Izbirea acestora, adânci ca o pungă armata cartagineză. A fost momentul așteptat de Hannibal, care-și trimise cavaleria asupra flancurilor și spatelui armatei romane, care se opri prea târziu din înaintare. Cu rândurile dezorganizate, având de a face față unor izbiri succesive date de cavalerie și infanteria numidă de elită, oștirea romană începu să se clatine. A fost clipa în care victoria plutea ezitant peste cele două tabere. Comandând chiar atunci închiderea cercului, Hannibal și-a atras victoria de partea sa, într-o bătălie care va devenui un model al bătăliei de învăluire în istoria artei militare. Cannae a rămas sinonim cu distrugerea totală prin încercuire a inamicului. Eficiența cartagineză a depășit orice previziune, pierzând doar 6000 de oameni, au cauzat romanilor un dezastru nemaiîntâlnit în toate războaiele purtate până atunci:54.000 de morți, 18.000 de prizonieri. Victoria a avut un asemenea răsunet, arată Napoleon, încat „dacă el ar fi mărșăluit 6 zile mai târziu asupra Romei, Cartagina ar fi ajuns stăpâna lumii”. Din nou Hannibal ezita sa duca pana la capat actiunea si sa valorifice integral izbanda. Isi indreapta grosul fortelor spre Campania (216-215 i.e.n), cucereste Capua (216) si atrage Macedonia de partea Cartaginei (215). Totuși sudul Peninsulei trecu aproape în întregime de partea sa. Trecerea Syracuzei de partea sa aproape îi asigură controlul Siciliei.  Ca un paradox, in ciuda victorie zdrobitoare Hannibal se afla intr-o pozitie deloc avantajoasa, dispunand doar de 27.000 de pedestrasi si de 13.400 de cavaleristi in imprejurimile Nolei, fata de 80.000 militari cat inarmeaza acum romanii (fara rezerva din Roma, care se ridica la 21.800 de soldati). Hannibal este nevoit sa se apere in Italia peninsulara in fata lui Fabius Maximus si in Sicilia si Campania, contra lui Claudius Marcellus. La 215 i.e.n se vede chiar incercuit de trei armate romane si este nevoit sa se replieze prin Lucania, spre Locri si Crotona, aliindu-se cu bruttienii. Dupa ce primeste un ajutor, total insuficient din metropola (4000 de mercenari condusi de Bomilcar si 48 de elefanti de lupta), reia ofensiva (213i.e.n.). si cucereste Tarentul (iarnas lui 213-212 i.e.n), Heracleea, Metapontum, Thourioi (primavara lui 212 i.e.n) si disperseaza langa Beneventum, trupele de sclavi conduse de consulul Sempronius Gracchus, puterea lui atingand apogeul, dupa cum bine evidentia A. Piganiol. Prabusirea lui va veni la fel de repede. Primele insuccese ale cartaginezilor se contabilizeaza in Sicilia, unde trupele lui Claudius Marcellus cuceresc Siracuza (212 i.e.n), puternicul aliat a lui Hannibal (atunci este ucis de catre un soldat roman celebrul matematician Arhimede). Dupa tradarea generalului libian Mutina, roamanii reusesc sa cucereasca si Agrigentum (210 i.e.n), luptele in Sicilia prelungindu-se pana in 205 i.e.n, Cartagina nemaiavand insa puncte strategige ramase pe insula.  Hannibal reuseste sa obtina ultima sa victorie, impotriva trupelor consulilor Fulvius Flaccus si Claudius Pulcher, la Capua (212 i.e.n). Pentru a salva orasul Capua, care era incercuit de armatele celor doi consuli, Hannibal inainteaza prin surprindere, prin Samnium, spre Roma, ramasa fara aparare teoretic. Acesta actiune, ce punea sub semnul intrebarii insa existenta Republicii („Hannibal ad portas”), esueaza datorita ritmului lent de deplasare al armatei cartagineze. Ca si o actiune imediata, Capua inceteaza rezistenta, conducatorii, locuitorii care pactizasera cu Hannibal, fiind vanduti ca scalvi (210 i.e.n). Romanii, , obilizandu-si intreg potentialul material si uman, concertandu-si operatiunile din Italia cu cele din Spania si de pe mare, incep sa incline balanta inspre republica.  In 207 i.e.n, Hasdrubal, fratele lui Hannibal, trece din Spania in Gallia si N peninsulei italice, inainteaza spre Picenum, cu intentia de a opera jonctiunea cu grosul fortelor cartagineze in Umbria. Profitand de acalmia care se instaleaza in tabara cartagineza, armatele consulilor Livius Salinator si Claudius Nero, surprind si zdrobesc armata lui Hasdrubal in batalia de pe raul Metaurus (iun-iul 207 i.e.n). Hannibal, stiindu-se lipsit de rezerve se refugiaza in Bruttium, văzându-se treptat părăsit de aliații italici și redus la situația de străin pe care o trăise la inceputul campaniei. După un șir aproape continuu de victorii, de-a lungul unei perioade de 15 ani de stat în mijlocul teritoriului inamicm fapt unic în analele războaielor, obține o ultimă victorie la Crotona (204 î.e.n.). Intre timp o armata romana de 7.000 de voluntari si legionari din doua mari unitati scapate in urma infrangeriii de la Cannae, sub conducerea lui P. Cornelius Scipio, debarca in Africa de Nord si inscauneaza in Numidia (regat clientelar al Cartaginei), pe protejatul acestora, Massinissa. Hannibal, in aceasta situatie critica, este chemat de urgenta in patrie, abandoneaza Italia si restul cuceririlor si accepta infruntrea decisiva  (29 oct 202 i.e.n), pe terenul ales de inamic, la Zama. Superioritatea cavaleriei numide condusă de Masinissa și un atac impetuos dat pe celălalt flanc, cel drept, cu două legiuni sub comanda chestorului Cnaeus Laelius, desăvârșesc dezorganizarea armatei lui Hannibal, care fu încercuită și silită să capituleze. A fost prima și ultima lui înfrângere. 

     Conditiile de pace, au fost deosebit de grele pentru Cartagine, care trebuie sa cedeze Romei toate posesiunile din Spania, Sicilia si Africa de Nord, distrugerea flotei, despagubiri de razboi in valoare de 10.000 de talanti, interdicita de a declara razboi fara acordul Romei, ajunsa prima putere a Mediteranei Centrale si de Vest. 

    Restras din viata publica, Hannibal va pregati totusi pe ascuns renasterea economica a Cartaginei. Este ales „sufet” afirmandu-se ca un lider al „popularilor” si militarilor. Dusmanit de aristocratie si de romani, este nevoit sa i-a drumul exilului in Asia (196 i.e.n).  Aici el incearca sa croiasca o alianta cu Regatul Seleucid contra Romei. Dupa infrangerea regelui seleucid Antiochos III de catre romani (188 i.e.n), se refugiaza in Bithinia, conducand flota avestuia in luptele cu Pergamul. Dar prezența lui încă neliniștea, romanii obținând permisiunea de a-l aresta. Nu a acceptat să fie prizonierul Romei și înainte de a fi capturat de romani, a înghițit otravă (Libyssa).Se spune că centurionul roman care-l găsi, îl auzi murmurând „Mor pentru a-I scăpa pe romani de teribila frică ce-I chinuie, și nu-i lasă să aștepte ca un sărman moșneag să se stingă de moarte bună”. Era anul 183 î.e.n an în care muri și singurul general roman care-l învinse pe câmpul de bătălie. 

    A înrâurit profund dezvoltarea artei militare. A conceput planuri de campanie care prevedeau angajarea de operațiuni militare pe mai multe fronturi, pe uscat și pe mare;a înțeles importanța manevrei și valoarea concentrării forțelor pe direcții și obiective principale;a urmărit în permanență să-și pună inamicul în inferioritate, luându-i inițiativa și surprinzându-l prin alegerea unor direcții neațteptate de luptă;pregătirea și executarea de atacuri înșelătoare, prin învăluire simplă sau dublă;marșuri de maximă dificultate pe distanțe apreciabile, în mare viteză și regiuni greu accesibile. În majoritatea bătăliilor a ales cu grijă și corect terenul viitoarei conflgrații. 

Inventiv și adaptabil se numără printre puținii comandanți din istoria militară care au reușit să schimbe radical structura marilor unități de luptă și să-și modifice tactica de luptă chiar în cursul campaniei. La pătrunderea în Italia, armata punică era formată în cea mai mare parte din mercenari și era dotată cu echipament ușor. Treptat a adoptat armura romană, scutul și lăncile. A întărit infanteria care era constituită din pedestrime ușoară recrutată din Baleare și Hispania și luptători celți. Cavaleria, desfășurată pe flancuri, repreyenta elementul de bază al armatei, incadrată cu hispanici, numizi și gali. Alături, elefanții de luptă contribuiau la forța de izbire și punerea în derută a liniilor de apărare adverse. A renunțat parțial la falangă, și a preluat dispozitivele de luptă liniare de tipul legiunii, mai mobile și mai flexibile, permițându-i un îndelungat război de mișcare și asediu. În ceea ce privețte logistica, a creat coloane de aprovizionare, capabile să-i asigure libertatea de mișcare pe spații largi. Revendicările economice ale ostașilor săi de profesie și pretențiile de control ale Senatului cartaginez, i-au restrâns considerabil autonomia și i-a stânjenit mersul operațiunilor.