Autor 12818 vizualizări


Istoria handbalului românesc a început cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu, care a asistat, în februarie 1920, la primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece, pe un teren de fotbal din Germania. Mai târziu, comuniştii au încercat să întipărească în mentalul colectiv ideea că „leagănul” handbalului românesc postbelic s-ar afla la Băbici, în judeţul Romanaţi, unde activa o echipă de „ţărănci-muncitoare”.

În primăvara anului 1990, profesorii şcolii generale în care învăţam au constatat cu surprindere că elevii se străduiau să imite un joc cu mingea pe care îl vedeau la televizor. Handbalul nu ne era, fireşte, necunoscut, dar echipa masculină a României făcea minuni la Campionatul Mondial. Reacţia a fost extraordinară:în curtea şcolii au apărut două porţi, mingile mici au luat locul celor de fotbal, iar regulile ne-au fost explicate temeinic. Aveam apoi să aflăm că România fusese de patru ori campioană mondială la masculin şi de trei ori la feminin, titluri care încununau zeci de alte performanţe internaţionale remarcabile. Ceea ce nu ştiam pe atunci era lungul drum parcurs de handbalul românesc de la „în acest sport nu avem viitor” (aşa cum s-a spus în 1958 despre echipa naţională masculină...) până la emoţionantele finale feminine de la Sankt Petersburg, din 2005 sau cea de Ligă a Campionilor de la Bucureşti, din 2010.

Handbalul, un sport „inventat”

La fel ca şi baschetul sau voleiul, jocul de handbal a fost inventat de un profesor de gimnastică. Doar că acesta nu preda la un colegiu nord-american, ci în Germania. Carl Schellenz (1890-1956) a adaptat, de fapt, jocul de fotbal. Primele echipe de „handbal” erau formate din câte unsprezece jucători, iar terenul era de dimensiunile celui de fotbal, ceea ce explică şi scorurile destul de asemănătoare. Însă ideea lui Carl Schellenz nu era cu totul originală. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea existau deja mai multe variante, practicate în Boemia, Danemarca sau Germania.

Fost campion de atletism, Carl Schellenz a gândit handbalul în unsprezece special pentru femei, cărora fotbalul le era mai degrabă interzis. Succesul noii discipline s-a datorat şi poziţiei de profesor la Şcoala Superioară de Sport din Berlin, deţinută de Carl Schellenz. Astfel, viitorii profesori de educaţie fizică îşi începeau cariera ştiind deja regulile şi cu gustul pentru acest joc. Devenit foarte popular în Germania, handbalul în unsprezece a fost inclus în 1936 în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, turneu la care a participat şi România. Dar abia în 1972 (la München, pentru bărbaţi) şi în 1976 (la Montreal, pentru femei) avea să devină handbalul un sport olimpic autentic.

În 1937, Carl Schellenz a vizitat România, păstrând nu doar o frumoasă amintire, ci şi o corespondenţă interesantă cu Marianne Wonner, antrenoare născută la Agnita. „Hazena” a apărut în Boemia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Gândit tot pentru echipele feminine, mult mai accesibil acelora care nu aveau posibilitatea de a juca pe un teren de fotbal, handbalul în şapte a fost rapid adoptat de echipele evreieşti, care evitau astfel expunerea pe stadioane, fapt ce putea genera reacţii negative la adresa jucătorilor. Mult mai spectaculos, presupunând un număr mai mare de goluri, despărţit de arbitrariul climatic, handbalul în şapte s-a impus treptat, astfel încât spre sfârşitul anilor 1960 cel în unsprezece rămăsese o amintire.

Handbalul interbelic:un sport săsesc?

Istoria handbalului românesc începe cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu. În Transilvania, în şcolile săseşti organizate şi administrate de Biserica Evanghelică, educaţia fizică era o tradiţie veche. Profesorii erau adesea trimişi în Germania sau Austria pentru a învăţa metodele de predare a gimnasticii şi a jocurilor sportive. Întâmplarea a făcut ca în februarie 1920, când Carl Schellenz a organizat primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece pe un teren de fotbal, un astfel de profesor să se afle printre spectatori. Aşadar, locul de naştere al handbalului românesc au fost şcolile din Sibiu la care Wilhelm Binder activa ca profesor.

Primele partide s-au jucat în 1921. Şi celelalte comunităţi de saşi transilvăneni sau şvabi bănăţeni au adoptat noua disciplină sportivă. În perioada interbelică, handbalul se juca mai ales la Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa sau Braşov, dar şi la Lugoj, Periam, Timişoara, mai puţin însă la Bucureşti.

Tot în anii 1930, un ziarist sportiv avea să relateze despre o partidă demonstrativă de „hazena”, un sport pe atunci nou. Foarte potrivit pentru cluburile feminine, handbalul în şapte a fost repede adoptat de asociaţiile sportive membre ale mişcării gimnastice evreieşti Maccabi, destul de răspândite în Moldova şi Bucovina. Dar „hazena” se practica şi la Petroşani, în mediile muncitoreşti.

Totuşi, centrul handbalului românesc a rămas în Ardeal şi Banat iar primii mari jucători au fost saşi şi şvabi. Sighişoara, unde a fost creat în urmă cu câţiva ani un centru olimpic de pregătire, dădea una dintre cele mai puternice echipe. De altfel, în cetatea de pe Târnavă handbalul era preferat fotbalului de către profesorii de educaţie fizică.

Deşi în 1936 a apărut şi o federaţie naţională de specialitate, handbalul era considerat un sport minor. Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-au jucat totuşi şaptesprezece meciuri internaţionale, în special contra Germaniei, Austriei şi Suediei.  

1949:de la Sibiu la Băbici-Romanaţi

La 2 august 1949, „Scînteia” anunţa – printre ştirile telegrafice ale unei minuscule rubrici „Duminica sportivă” – că noua campioană naţională la handbal masculin era C.F.R. Sighişoara. Ştirea ajunsese însă pe dos la Bucureşti, deoarece nu organizatorii finalei, ci oaspeţii, Derubau Sibiu, câştigaseră cu 5-3.
Mult mai mult spaţiu (şi chiar o fotografie) era acordat echipei de „ţărănci-muncitoare” din Băbici, pe atunci în judeţul Romanaţi, ale cărei performanţe în „Cupa Tineretului Muncitor” uimiseră lumea sportivă.

De altfel, această competiţie avea să fie socotită, peste ani, drept „leagănul” handbalului românesc postbelic, întrecerea care a stârnit interesul pentru practicarea acestui sport. Pe structura vechilor cluburi interbelice a fost creat un campionat naţional. Handbalul a fost popularizat şi în Bucureşti, unde noile cluburi afiliate diverselor ministere l-au inclus printre disciplinele practicate. Treptat, el a fost extins şi în Moldova, unde au luat naştere veritabile şcoli, precum cea de la Bacău.

În 1953, România s-a clasat a doua la Festivalul Mondial al Tineretului, atât la masculin, cât şi la feminin. Totuşi, meciurile s-au jucat în deschiderea finalei de fotbal, strategie veche, menită să atragă atenţia spectatorilor.

Foarte repede, în 1956, avea să vină şi primul titlu mondial, la feminin, câştigat chiar în faţa echipei Germaniei (pe vremea când handbalul se juca încă în unsprezece, în aer liber). Următorul succes al româncelor a fost în 1962, când au câştigat din nou titlul mondial, de data aceasta  în sală, în echipe de câte şapte.

Drumul la masculin avea să fie mai greu, dar, în cele din urmă, mai fructuos. Hulite astăzi, metodele „sovietice” de antrenament şi organizare şi-au spus cuvântul. Concentrarea valorilor în câteva echipe, cantonamentele prelungite şi îmbinarea pregătirii fizice cu una intelectuală şi ideologică, inclusiv înainte de Campionatul Mondial din 1990, au făcut din România prima cvadruplă campioană mondială masculină din istorie (1961, 1964, 1970 şi 1974).

 

 

 

1964 –  Echipa de handbal masculin a României, campioană mondială a doua oară. Din echipă făceau parte Mihai Redl, Virgil Tale, Ion Bogolea, Petre Ivănescu, Ion Mozer, Virgil Hnat;rândul doi:Andrei Oţelea, Iosif Iacob, Olimpiu Nodea, Mircea Costache II, Gheorghe Gruia, Ion Popescu;rândul trei:Aurel Bulgaru, Cezar Nica, Mircea Costache I. Antrenori:Ion Kunst-Ghermănescu şi prof. Nicolae Nedef. Băieţii au cucerit 4 trofee mondiale, în 1961, 1964, 1970, 1974, şi au ocupat locul 2 la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal

 

1962 –  Echipa de handbal a României cucereşte singurul titlu mondial la feminin la handbal în 7 în sală. Echipa era alcătuită din Iosefina Ştefănescu (căpitan), Irina Hector, Ana Boţan, Aurora Leonte, Maria Constantinescu, Antoaneta Oţelea, Iuliana Naco, Liliana Borcea;rândul de jos:Victoriţa Dumitrescu, Elena Hedeşiu, Constanţa Dumitrescu, Edeltraut Franz, Aurelia Szöke, Ana Nemetz, Felicia Gheorghiţa, Cornelia Constantinescu