„Haiducii Muscelului”, mişcarea de rezistenţă a colonelului Gheorghe Arsenescu

Autor 10270 vizualizări


Duminică 9 septembrie 1934, pe stadionul Regimentului 30 Muscel se desfăşoară un meci de fotbal din „Cupa României“ între echipele Venus din Câmpulung Muscel şi Tenis Club Târgovişte. Viu disputată, partida se încheie cu un scor egal:2-2. În echipa gazdă, cei mai buni jucători sunt doi fundaşi:Vasile Săndescu şi locotenentul Gheorghe Arsenescu. Drumurile celor doi tineri se despart pentru o vreme;15 ani mai târziu îi regăsim însă în rândurile uneia dintre cele mai importante grupări de rezistenţă anticomunistă din România, „Haiducii Muscelului“.

Ofiţer de carieră, avansat şef de stat-major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât şi de germani (inclusiv pentru succesele înregistrate în lupta împotriva partizanilor sovietici), colonelul Gheorghe Arsenescu înţelege rapid că regimul totalitar sprijinit de tancurile şi avioanele Armatei Roşii nu va tolera nicio opoziţie iar vremurile senine de dinainte de război nu se vor repeta curând.

 

Condamnat pentru sabotaj economic

Eliminat din armată la nici 39 de ani (deblocat, conform terminologiei acelor vremuri), Arsenescu se înscrie în vara anului1946 în P.N.L.-Tătărescu;la 17 mai 1946, disidenţa liberală intrase în alianţa electorală cunoscută sub numele de Blocul Partidelor Democratice, alături de P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică, P.S.D., P.N.P., P.N.Ţ.-Anton Alexandrescu şi P.S.D.R.-Ştefan Voitec şi Lotar Rădăceanu. Intră în conducerea organizaţiei tătărăsciene orăşeneşti şi participă la campania electorală, fiind ales preşedinte al comisiei de supraveghere a alegerilor din circumscripţia Mărcuş.

În paralel, colonelul încearcă să înfiinţeze o mică fermă zootehnică pentru alimentarea cu lapte a pieţei Câmpulungului, dar se trezeşte rapid condamnat pentru sabotaj economic, fiind obligat să se ascundă într-un teritoriu în care s-a născut şi a crescut, unde avea mulţi prieteni şi unde spera să poată supravieţui în războiul de uzură pe care intuia că va trebui să-l ducă împotriva noului regim.

 

Începuturile grupării de rezistenţă „Haiducii Muscelului“

În ianuarie-februarie 1948, colonelul Gheorghe Arsenescu reuşeşte să iniţieze în nordul judeţului Muscel (zona Bran-Rucăr-Dragoslavele-Stoeneşti-Cetăţeni-Măţău-Câmpulung) o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani.

Structura socio-profesională extrem de eterogenă arată cât de mult se generalizase nemulţumirea faţă de regimul instaurat prin forţă la 6 martie 1945;un regim apărat de trupele de ocupaţie şi sutele de consilieri sovietici, consacrat prin fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi debarasat de orice legătură simbolică cu Dumnezeu prin alungarea familiei regale imediat după 30 decembrie 1947.

Pe lângă oamenii din munţi, gruparea cuprindea şi o sumedenie de „elemente nedispersate”, aşa cum erau numite, în jargonul Securităţii, persoanele rămase în localităţile de reşedinţă pentru a acorda sprijin logistic membrilor rezistenţei. Gruparea era eterogenă şi din punct de vedere politic – membri acesteia făcuseră parte în trecut din diversele partide antebelice, de la P.N.L.-Brătianu la P.N.Ţ.-Maniu, de la P.N.D.-Iorga la P.N.L.-Tătărescu, de la legionari la comunişti (inclusiv comunişti tineri, dar şi adepţi ai partidelor-satelit controlate de comunişti, cum ar fi Frontul Plugarilor-Petru Groza ori ai Partidului Naţional-Popular-Mitiţă Constantinescu şi George Călinescu). „Haiducii Muscelului” cuprindea însă şi cetăţeni neafiliaţi vreunui partid politic, uniţi însă de convingerea că trebuie să ia atitudine faţă de ceea ce se întâmpla în ţară.

 

Reţea de susţinători printre militarii din Muscel

Folosindu-şi cu abilitate contactele în mediul militar din timpul războiului şi din perioada funcţiei deţinute la Cercul Teritorial Muscel, Gheorghe Arsenescu îşi creează o reţea de susţinători inclusiv în fostul său Regiment 30 Muscel, transformat în Batalionul 27 Vânători de Munte, condus de maiorul Dumitrache Ioan, vechi colaborator. Această reţea îl ajută să obţină o parte din armamentul şi logistica vitală supravieţuirii în munţi, indiferent de anotimp. De asemenea, concepe împreună cu maiorul Dumitrache un plan de acţiune care, dacă ar fi reuşit, ar fi transformat Muscelul în principala zonă de rezistenţă anticomunistă din ţară, prin blocarea uneia dintre arterele vitale de comunicaţii între Muntenia şi Ardeal.

 

Tratative cu familia lui Toma Arnăuţoiu

În paralel, urmărind extinderea focarelor mobile de rezistenţă pe sistemul răscoalelor din 1907, Arsenescu ia legătura cu o altă organizaţie anticomunistă mai mică din Argeş (profesorul Dumitru-Mitu Apostol, care acţiona pe valea Topologului, la nord de Sălăturc). Lipsa armamentului şi a experienţei militare a acestei din urmă grupări se soldează rapid cu anihilarea ei de către Securitate şi Miliţie în toamna anului 1948, urmată de executarea demonstrativă a liderului în comuna natală Şuici, fără condamnare.

În aceste condiţii, în decembrie 1948, Gheorghe Arsenescu demarează tratative la Bucureşti cu membrii familiei unui tânăr militar trecut în rezervă în 1947, locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu (născut în 1921), pentru formarea unui nucleu similar în zona Nucşoara din judeţul Muscel (perimetrul Râul Doamnei).

Aceste tratative trenează până când colonelul Arsenescu este informat de omul său de legătură, fostul plutonier-major Grigore Miron, alt vechi subordonat, că propria sa organizaţie a fost compromisă iremediabil, ca urmare a greşelii fatale comise de un membru dispersat. Acesta nu respectase ordinul de „a se da la fund” şi a rămâne inactiv pe perioada iernii, până la primirea ordinului expres de a se aduna cu toţii în munţi, la un loc prestabilit.

 

Gruparea lui Arsenescu e compromisă

Vina aparţinea tânărului ţărănist Traian Marinescu-Geagu din comuna Izvoarele, judeţul Dâmboviţa, dat de vechea Siguranţă în urmărire generală încă din 19 noiembrie 1946, pentru distrugerea prin incendiere a urnelor măsluite de comunişti. 

Izvoarele fusese una dintre puţinele localităţi din ţară în care alegerile au trebuit repetate, spre marea „ruşine” a prefectului Gogu Popescu, viitorul colonel de securitate care va conduce Direcţia Contrasabotaj, legendat ulterior ca ambasador M.A.E.

Primit de colonelul Arsenescu în organizaţie la stăruinţele preotului Gheorghe Cotenescu din Stoeneşti (unchiul tânărului), lui Traian Marinescu-Geagu (foto), ascuns la un prieten din Dragoslavele, i s-a făcut dor de casa părintească, aşa că s-a dus la Izvoarele, nerespectând indicaţiile primite. A fost rapid identificat şi capturat pe 19 martie 1949 de agenţii Securităţii dâmboviţene.

Predat Regionalei Securităţii din Piteşti şi torturat sălbatic fără întrerupere de oamenii căpitanului Cârnu, Traian Marinescu-Geagu îi deconspiră atât pe găzduitorii săi (inclusiv pe propriul unchi, preotul Cotenescu), cât şi întreaga reţea clandestină creată cu mare trudă de colonelul Arsenescu.

Stors de informaţii şi zdrobit psihic, devenit de-acum inutil Securităţii, este dus din nou la Izvoarele şi executat pe 4 februarie 1950, la marginea şoselei Câmpulung-Târgovişte, de o echipă trimisă de căpitanul Cârnu;aceasta nu a permis timp de două zile îngroparea cadavrului, ca exemplu al soartei pe care o merită „bandiţii”.

Dată fiind moartea sa „naturală”, tânărul Marinescu-Geagu nu a mai putut fi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti cu sentinţa nr. 478/11 mai 1950 în cadrul primului lot de musceleni;au fost emise 37 de condamnări, o parte fiind persoane condamnate în contumacie, inclusiv fraţii Purnichescu, industriaşi, co-fondatori în 1948 ai grupării împreună cu colonelul Arsenescu, fugari capturaţi şi condamnaţi în 1951.

 

Prigoana şi trădarea

Securitatea şi Miliţia declanşează prompt un val de arestări în întregul judeţ Muscel, majoritatea membrilor care urmau să plece în munţi şi a elementelor nedispersate fiind arestate în mai puţin de 2 săptămâni, adică până la 31 martie 1949. Sunt capturate, de asemenea, toate depozitele clandestine de armament, muniţie şi logistică ale partizanilor.

Organizaţia colonelului Arsenescu suferă astfel o lovitură din care nu-şi mai revine, iar acestuia i se ia urma la Bucureşti, identificându-se locuinţa unde se ascundea pe timpul iernii. Printr-un miracol, Gheorghe Arsenescu fuge la timp, ajunge pe 1 aprilie 1949 la Nucşoara împreună cu Toma Arnăuţoiu şi activează acest nou focar de rezistenţă. Îl părăseşte după ce se convinge că poate funcţiona, mulţumită prestigiului de care se bucură întreaga familie Arnăuţoiu în respectiva zonă.

„Păunaşul codrilor” – numele cu care a intrat în legendă colonelul Arsenescu – reuşeşte să scape cu viaţă din mai multe capcane întinse de Securitate cu ajutorul unor informatori, mai întâi la Nucşoara (19 iunie 1949), apoi la Bughea (21 septembrie 1949) şi la Câmpulung, iar din septembrie 1949 se ascunde în mai multe locuri, devenind practic invizibil pentru organele de Securitate.

Doar o mare neşansă face ca urmăritorii resemnaţi să îl captureze, prin trădarea comisă în 1961 de vecinul (Croitoru, fost subaltern) ultimei sale gazde (Poştoacă), fiind executat la 29 februarie 1962. Spre meritul său, Gheorghe Arsenescu nu a tras după sine şi alte persoane, pentru că a păstrat regulile conspirativităţii, neţinând vreun jurnal sau evidenţe. Aceasta, spre deosebire de neglijenţele comise de membri ai grupării conduse de fraţii Arnăuţoiu;în acest caz au fost condamnate inclusiv persoane care au dat fugarilor o ţigară, pentru că gestul fusese trecut în caiet!

 

Deznodământ:peste 100 de condamnări

Organizaţia creată de colonelul Gheorghe Arsenescu în nordul judeţului Muscel a numărat peste 100 de persoane condamnate, iar câteva cadre militare de rang superior au fost executate:colonelul deblocat Gheorghe Arsenescu şi cadre active din Batalionul 27 Vânători de Munte, maiorul Ioan Dumitrache şi maiorul Niculae Mihăilescu.

Numai din comuna Stoeneşti au fost condamnate 10 persoane, după cum urmează:preotul-profesor Gheorghe Cotenescu (al doilea arestat, pe 24 martie 1949), Constantin Banu, fraţii Iosif Cotenescu şi Traian Cotenescu, Ion şi Ion I. Muşetescu (tată şi fiu), Romu Luca, Ioan Vasilescu şi Sever Vasilescu (fraţi), Maria Vasilescu (soţia lui Sever). Dintre aceştia, preotul Gheorghe Cotenescu (element nedispersat) şi Constantin Banu (element dispersat, fugit pe munte, arestat pe 17 ianuarie 1950) au fost condamnaţi primii, cu sentinţa nr. 478/11 mai 1950.

 

Preoţii colonelului Arsenescu

 

Deşi gruparea „Haiducii Muscelului” a funcţionat efectiv mai puţin de un an (ianuarie 1948-21 septembrie 1948), se cunosc biografiile a trei clerici care au sprijinit-o, în funcţie de posibilităţile şi vârsta lor:stareţul Pimen Bărbieru, preotul-profesor Gheorghe Cotenescu şi preotul Iosif Muşetescu.


Stareţul Pimen Bărbieru, condamnat de 25 de ani de muncă silnică

Fără îndoială, clericul cu rolul cel mai important rol în cadrul grupării a fost ieromonahul Pimen Bărbieru, stareţul schitului Cetăţuia-Negru Vodă din Cetăţeni, care străjuieşte semeţ Valea Dâmboviţei, de la înălţime, la sud de Stoeneşti.

În încercarea sa de fidelizare a membrilor grupării şi de solidarizare în jurul unor idealuri comune, în bună înţelegere prealabilă cu monahul, colonelul Arsenescu a primit împreună cu acesta jurământul aspru depus pe Evanghelie, pe Cruce şi pe armă, vizând loialitate totală faţă de Patrie, Rege, Guvernul liber al Patriei, şefii organizaţiei şi camarazii haiduci:

„În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe Sfânta Cruce, eu, ..., jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

Jur credinţă Majestăţii Sale Regele Mihai I, regele tuturor românilor.

Jur credinţă Guvernului liber al Patriei.

Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefilor haiducilor.

Jur să ucid fără milă şi fără cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării.

Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis atât eu cât şi întreaga mea familie.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Arestat la 31 martie 1949, Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă pe stareţul Pimen Bărbieru (născut în 1905, stareţ al schitului Cetăţuia din 1943), prin sentinţa nr. 478 din 11 mai 1950, la 25 de ani de muncă silnică pentru că luase jurământul colonelului Arsenescu şi al camarazilor săi, le oferise adăpost şi ascunsese armament. Avea să fie eliberat abia în anul 1964, după stagii îndelungate petrecute în închisorile Jilava, Tg. Ocna, Baia Sprie şi Aiud. După eliberare va trece prin mai multe mânăstiri şi se va regrage la mănăstirea Pasărea, unde va muri în 1982.

 

Preotul Iosif Muşetescu, condamnat că a dat mâncare, adăpost şi pături

La rândul său, preotul Iosif Muşetescu, cu parohie în satul Suslăneşti, comuna Măţău, de pe Valea Argeşelului, vărul dramaturgului Tudor Muşatescu, primeşte o condamnare identică:1 an de închisoare cu suspendare, pentru favorizarea infractorului, prin oferire de adăpost, mâncare şi pături pentru vreme rea colonelului Arsenescu şi colaboratorilor acestuia.

În beciurile Securităţii din Câmpulung, condusă de maiorul Chicoş, iar apoi în cele de la Piteşti, sub palma grea a căpitanului Cârnu şi a brutelor acestuia, le-a fost dat apoi tuturor să fie martori în „depozitele” Securităţii (n.a. – celule separate de restul arestaţilor pe timpul anchetelor) din penitenciarul Piteşti ai reeducării studenţilor declanşate de echipele lui Eugen Ţurcanu.

Torturile fizice şi psihice, foamea permanentă şi-au impus amprenta asupra tuturor, slăbindu-le organismul şi degradându-le ireversibil sănătatea. Şi totuşi, bunul Dumnezeu le-a întărit credinţa şi i-a ajutat pe toţi trei să treacă cu bine de această nouă Golgotă.

Preotul Gheorghe Cotenescu, primul cleric din grup arestat

Preotul-profesor Gheorghe Cotenescu (născut în 1886) din comuna Stoeneşti-Muscel – fostul secretar particular al istoricului Nicolae Iorga, fost deputat, publicist, compozitor şi conferenţiar de nenumărate ori la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte în perioada 1931-1943, ctitor al bisericii noi din Stoeneşti, modelator al destinelor a mii de elevi de şcoli săteşti şi seminarii teologice şi monahale (printre care şi doi patriarhi:Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, numeroşi episcopi, mari duhovnici şi profesori universitari) – va fi primul cleric din grup arestat, la 24 martie 1949. Avea 63 de ani. După 14 luni de arest preventiv la Câmpulung şi Piteşti, va fi condamnat prin aceeaşi sentinţă la 1 an de închisoare cu suspendare prin luarea parţială în calcul a perioadei anchetei preliminare. Mărturia sa scrisă este elocventă:„Cât am suferit eu şi mai ales cât a suferit biata soţie în urma acestei fapte(n.a. – găzduirea nepotului Traian Marinescu-Geagu şi sprijinul logistic acordat altor membri ai grupării, cunoscându-se personal cu viitorul colonel Arsenescu încă din anii ’30)s-a văzut şi i-am văzut urmările prin ostracizarea socială-politică a CHIABURULUI necruţat şi mereu bruscat în demnitate cu impozite grele, cu cote mari (...). Şi aşa mi-a fost dat mie, supusul şi bruscatul, să sufăr umilinţele unor localnici recrutaţi drept conducători din mandalâcul şi periferia lipsiţilor de conştiinţă (...)”.


""