Unul din episoadele mai puţin cunoscute ale istoriei se referă la faptul cum guvernul englez condus de conciliatoristul Neville Chamberlain a reuşit să-l ajute pe Hitler în elaborarea planurilor sale criminale. Exponent al curentului conciliatorist, care promova acceptarea oricăror compromisuri pentru a menţine pacea, premierul britanic era gata să-i acorde orice concesii lui Hitler, cu condiţia ca pacea să fie menţinută şi să nu se ajungă la o nouă conflagraţie mondială. Deşi bine intenţionată, politica conciliatoristă britanică a dus în fapt la declanşarea mult mai rapidă a crizei Sudete, la invadarea Cehoslovaciei şi la începerea celui de-al Doilea Război Mondial.           

 Guvernul Chamberlain

Neville Chamberlain era fiul cel mic al lui Joseph Chamberlain, o proeminentă figură a Partidului Liberal englez. În fapt, fratele său vitreg  Austen era cel destinat să poarte mai departe viaţa politică a familiei, având educaţia şi susţinerea s-o facă, lui Neville fiindu-i dată în grijă averea familiei, el având o pregătire ca şi contabil şi o carieră de om de afaceri în oraşul natal Birmingham. Dar, Neville Chamberlain devine interesat de politică, în 1914 devenind primarul Birmingham-ului. La sfârşitul Primului Război Mondial, trece în Partidul Conservator, câştigând alegerile pentru Parlament şi fiind numit câţiva ani mai târziu Ministru al Sănătăţii, ocupându-se cu probleme ca mortalitatea infantilă, pensii, reforme fiscale. Adevărata sa ascensiune începe în 1932, când devine şeful Trezoreriei. Având şi o formare economică, se preocupă atent de recuperarea economică a Imperiului, ţelurile sale fiind stabilitatea fiscală şi ajutorarea şomerilor. A reuşit să balanseze bugetul şi să producă un surplus care a şters deficitul moştenit de la predecesorii săi, inclusiv de la Winston Churchill. Până în 1936 devenise atât de influent încât toate deciziile privind rearmarea şi relaţiile Anglo-Germane le lua el în locul Ministrului de  externe. Astfel, Neville Chamberlain a ales să ignore  tradiţionalul ţel britanic de balanţă de putere a continentului european, considerând că adevărata securitate a Marii Britanii  stătea în refacerea ei economică, rearmării revenindu-i cei mai puţini bani.

La sfârşitul lui mai 1937, îşi vede încununate eforturile, fiind numit prim-ministru al  Marii Britanii.

Politica conciliatoristă a guvernului britanic

Problema guvernului britanic a fost că Chamberlain, un om cu o personalitate puternică şi cu o încredere în sine enormă, dublată de un oarecare dispreţ faţă de părerile celorlalţi, s-a înconjurat, în cadrul guvernului său, de oameni pe care îi putea domina şi care-i împărtăşeau opiniiile conciliatoriste. Exista un singur om cu păreri proprii bine conturate şi cu care Neville se consulta frecvent:Edward Wood, lord Halifax-ministul de externe. Dar din nefericire pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor, lordul Halifax, un om de o înălţime uluitoare, cu o faţă lungă şi puritană, anti-bolşevic convins, împărtăşea aproximativ aceleaşi idei ca şi prim-ministrul britanic. Halifax aborda politica cu un fel de obligaţie faţă de public, cu o detaşare  datorată atât capacităţilor sale intelectuale cât şi înălţimii şi cu o nevoie de a-şi justifica moral acţiunile. Diferenţa dintre el şi premier era aceea că el căuta şi dădea înţelesuri ascunse frazelor, pe când Chamberlain prefera stilul direct şi simplu, spunând exact ce gândea.

Dar aceasta era prea puţin pentru a putea spera la o altă abordare şi la un alt deznodământ al crizei ceho-germane, mai ales că Halifax cădea uneori prada unor atacuri de panică, având prostul obicei ca tocmai atunci să ia hotărârile cele mai importante. 

Criza Sudeta

În condiţiile în care intimidările Germaniei la adresa Cehoslovaciei se intensificau, Hitler fiind dispus să folosească forţa pentru a anexa regiunea Sudetă, Marea Britanie şi Franţa erau nevoite să-şi specifice şi clarifice politicile privind criza din Europa Centrală. Fervent apărător al păcii, susţinător înfocat al conciliatorismului şi dorind să joace rolul de mediator al Europei, Neville Chamberlain ajunge să zboare la 69 de ani pentru a se întâlni “face to face “ şi a vorbi cinstit şi direct cu Hitler.

Întâlnirea de la Berchtesgaden

Trebuie amintit şi subliniat faptul că premierul Chamberlain trece peste afrontul stabilirii întâlnirii tocmai la Berchtesgaden, localitatea aflată geografic la cea mai mare distanţă de Anglia şi în care, implicit, se ajungea cel mai greu, şi pe 15 septembrie 1938 se va întâlni cu Adolf Hitler.

Studiind documentele referitoare la această primă întâlnire, ajungem la concluzia că, într-adevăr, Neville Chamberlain era un pic naiv şi neobişnuit cu culisele politicii. Ne dăm seama de aceasta studiind documentele britanice, de unde aflăm că primul lucru pe care premierul l-a făcut a fost să-i ceară lui Hitler să aibă o conversaţie cinstită şi directă, pentru a-şi afla reciproc punctele de vedere.

Concret, Hitler cerea separarea regiunii Sudete de Cehoslovacia şi anexarea ei la Germania, în baza respectării principiului autodeterminării şi cu transferul populaţiei cehoslovace şi germane dincolo de graniţă, respectiv în regiunea Sudetă, asupra restului Cehoslovaciei Hitler neridicând nicio cerere.

Spirit hotărât, Chamberlain accepta:“în principiu n-am nimic împotriva separării germanilor sudeţi de restul Cehoslovaciei, considerând că dificultăţile practice pot fi depăşite“.Tenace şi ambitios, Neville Chamberlain va convinge atât guvernul francez, cât şi pe cel cehoslovac de necesitatea încheierii acestei înţelegeri, în forma descrisă mai sus .

Întrunirea de la Godesberg

Ajuns mult prea departe pentru a mai putea da înapoi, şi de altfel convins de justeţea acţiunilor sale, premierul britanic se reîntoarce să discute cu Fuhrerul german termenii înţelegerii, pe 22 septembrie, la Godesberg. Dar până acum, Hitler, care dorea războiul cu orice preţ, îşi reînnoise lista de cereri, dorind acum, pe lângă anexarea regiunii Sudete şi retragerea trupelor militare cehoslovace şi ocuparea imediată a teritoriului de către trupele germane. Mai mult, Hitler era de acord şi cu un plebiscit:“…germanii care părăsiseră teritoriul începând cu 1918 să poată vota, iar cehii care fuseseră implantaţi acolo să nu aibă dreptul să voteze“. Fire pragmatică, obişnuit să-şi ducă sarcinile la bun sfârşit, Neville Chamberlain le cere nemţilor un memorandum pe care îl primeşte în seara de 23-24 septembrie şi pe care îşi ia angajamentul să-l prezinte părţii cehoslovace.

Este de admirat luciditatea premierului britanic, care realizează că cererile lui Hitler sunt irealizabile şi, în consecinţă el, deşi a încercat din răsputeri, nu-şi poate îndeplini misiunea mult râvnită:  realizarea unei păci juste şi echitabile.

Într-adevăr,  pe  24  septembrie  1938, Cehoslovacia îşi mobilizează armata şi se pregăteşte de război.

Premierul Chamberlain nu poate fi acuzat de rea-voinţă sau de sprijinire a nazismului, căci acum, în ceasul al 12-lea, după consfătuirea cu liderii francezi din 25 septembrie, Marea Britanie decide să-şi respecte angajamentele făcute aliaţilor săi şi se pregăteşte de război, anunţând mobilizarea flotei sale pe 27 septembrie.

Acordul de la Munchen

E dincolo de orice dubiu că prim-ministrul britanic a încercat, înainte de orice să-şi protejeze naţia şi să nu-şi atragă patria într-un război costisitor şi mistuitor, război din care Marea Britanie nu avea nimic de câştigat. În aceste condiţii, Neville Chamberlain va decide grăbirea rearmării şi pregătirea de război şi, concomitent, face o ultimă încercare de stabilire a păcii. Prim-ministrul britanic, în disperare de cauză, dându-şi seama că a mers prea departe cu ideea păcii, neglijând aspectele militare, îl convinge pe Mussolini să intervină pe lângă Hitler pentru o ultimă întâlnire în care să caute o soluţie pentru evitarea războiului.

Poate că Chamberlain sperase la o renegociere a condiţiilor, dar se înşela. Prins în propria capcană şi nemaiputând da înapoi, se vede pus în faţa faptului împlinit şi obligat să semneze acest acord care avea aceleaşi clauze ca şi cel de la Godesberg. Astfel, acordul de la Munchen, semnat pe 30 septembrie 1938 de Germania, Italia, Franta şi Marea Britanie,   în lipsa Cehoslovaciei şi a aliatei Rusia care nu fuseseră primite în Conferinţă, prevedea evacuarea forţelor militare cehoslovace din regiunea Sudeta între 1 şi 10 octombrie şi ocuparea ei de forţele germane în 4 etape, iar Cehoslovacia rămasă se bucura de garanţia Angliei şi Franţei în faţa agresiunii neprovocate, Italia şi Gemania promiţând acelaşi lucru odată ce cererile teritoriale poloneze şi ungare ar fi fost satisfăcute.                      

Paradoxal, Acordul de la Munchen a însemnat pentru guvernul Neville Chamberlain apogeul, încununarea plină de lauri a carierei şi totodată marea greşeală a vieţii premierului britanic, greşeală pentru care a ajuns să fie atât de blamat şi contestat .

Într-adevăr, obţinând această pace atât de mult dorită de toţi, Chamberlain şi-a asigurat o primire triumfală în Londra, beneficiind de gratitudinea euforică a tuturor concetăţenilor şi nu numai.

Invadarea Cehoslovaciei

Cum am spus mai sus, acordul de la Munchen a însemnat pentru Chamberlain, ba chiar pentru toată Europa, începutul sfârşitului. Aceasta pentru că Acordul n-a dus la respectarea securităţii teritoriale, ci a însemnat, în fapt, o adevărata deschidere a cutiei Pandorei, căci el a dus la o accelerare a procesului de dezintegrare, înclinând balanţa de putere în Europa Răsăriteană în favoarea Germaniei.

În acest context şi fiindu-i clar că evolutia lucrurilor nu poate duce decât la un conflict, prim-ministrul britanic grăbeşte procesul rearmării şi încearcă intensificarea relaţiilor diplomatice atât cu Franţa, cât şi cu statele est-europene.

Începand cu 15 martie 1939 se văd mai mult decât clar efectele dezastruoase ale Acordului de la Munchen. În această zi, armata germană invadează Cehoslovacia, având ca pretext nemulţumirile minorităţii slovace împotriva clasei conducătoare cehe. Germania hitleristă îşi impune hegemonia în zona  est-europeană, căci partea vestică a Cehiei devine protectorat german, Slovacia devine satelit german, la fel, practic, şi Lituania după ocuparea portului Memel, iar, intimidate de forţa Germaniei, Romania şi Iugoslavia vor duce o politică de aservire economică şi diplomatică faţă de Germania hitleristă.

Drumul spre al II-lea Război Mondial

Singura excepţie o reprezintă Polonia, care, din motive de mândrie naţională, nu dorea să accepte o soartă ca a cehilor sau să tolereze instaurarea hegemoniei germane în Europa răsăriteană.

În condiţiile prezentate mai sus, iese la iveală spiritul de luptător al lui Neville Chamberlain care se agaţă cu disperare de această mică şansă şi încearcă obţinerea unei alianţe cu Polonia care era văzută ca o putere, singura alternativă viabila în afara Rusiei. Fiind un anti-bolşevic convins, cooperararea cu Polonia îl scăpa şi de nedorita asociere cu Rusia bolşevică. Aşa că pe 31 martie, Marea Britanie acorda garanţia de securitate Poloniei. Mai mult, pe 13 aprilie 1939, Chamberlain semnează acorduri asemănătoare cu România şi Grecia. În acelaşi timp, Chamberlain a rămas fidel ideii de conciliatorism, având mai multe încercări de a ajunge la un acord economic cu Germania.

 

Ajunşi la acest punct, trebuie spus că cea de-a doua mare greşeala a guvernului britanic  a fost că nu dorea o asociere cu Rusia bolşevică, Rusia fiind singura mare putere estică care ar fi putut înclina balanţa de putere în favoarea ţărilor occidentale. Dar, în apărarea lui, trebuie menţionat că nici cele două aliate estice nu doreau asocierea cu Rusia, Polonia dorind să nu depindă politic nici de Berlin, nici de Moscova, iar România temându-se pentru integritatea ei teritorială.

Aceste lucruri au dus la tergiversarea discuţiilor, discuţii începute încă din aprilie. Totuşi, nevoit să ţină cont de opinia clasei politice şi a populaţiei britanice, pe 24 mai 1939, Chamberlain e dispus să poarte discuţii oficiale cu Moscova. Dar tergiversarea şi lentoarea cu care se purtau aceste discuţii îi dau posibilitatea lui Stalin să joace la 2 capete şi să poarte negocieri şi cu Hitler, prin intermediul comisarului de afaceri externe Molotov, mâna dreapta a lui Stalin, care-l înlocuise încă de pe 3 mai pe Litvinov, care avea unele origini evreieşti şi o orientare pro-occidentală.

 

Neputinţa lui Chamberlain de a trece peste convingerile personale a dus la încheierea unei înţelegeri între Stalin şi Hitler în august 1939 şi la izbucnirea celui de-al II–lea Razboi Mondial în septembrie 1939.

 

 

                                              Bibliografie

                 Surse primare:

 

1Woodward, E.L.(ed), Butler Rohan(ed), Lambert Margaret(ed), Documents on Foreign British Policy  1919-1939, third series, volume II-V 1938, London, His Majesty’s Stationery Office, 1949-1952

                Surse secundare:

                   Articole:

1 Carley, Michael Jabara , The end of the ‘low, dishonest decade’:Failure of the anglo-franco-soviet alliance in  1939,  Europe-Asia Studies, 09668136, 1993, Vol. 45, Issue 2

2 Lellenberg, Jon L, Neville Chamberlain and the Policy of Appeasement, Foundations of national security strategy, seminar I, core course 1 essay, 1996

3 Schroeder, Paul W, Munichand the British tradition, The Historical Journal, Vol 19, No 1(Mar 1976), pp223-243

                  Carti:

1 Keylor, William R. , The Twentieth Century World .An International History, Oxford,   Oxford University Press, 2001

2 Kissinger, Henry, Diplomatia,   Bucuresti, All, 2003

3 Parker, R.A.C, Chamberlain and appeasement .British Policy and The Coming of The 2nd  World War, New York, Palgrave, 1993

4 Prazmowska, Anita J., Eastern Europe and the Origins of the Second World War, London, MacMillan, 2000

5 Taylor, A.J.P ., Originile celui de-al doilea razboi mondial, Bucuresti, Editura Polirom,   1996

6 Watt, Donald Cameron:The Immediate Origins of the Second World War, 1938-1939London, Heinemann, 1989