Griviţa ’33, o diversiune a lui Carol al II-lea

Autor 5052 vizualizări


Ani întregi Partidul Comunist Român a prezentat revolta de la Griviţa din 15-16 februarie 1933 drept rezultatul exclusiv al acţiunii sale. Prin asta, Partidul Comunist Român n-a făcut altceva decât să preia pentru propriul folos o teză a Guvernului PNŢ de la vremea respectivă:evenimentele de la Griviţa sunt rezultatul acţiunii subversive a comuniştilor la ordinele Moscovei. În evenimentele de la Griviţa s-au implicat însă şi alte forţe, pentru care revolta muncitorească a jucat rolul unei subtile diversiuni.
 

În şedinţa  din seara zilei de 17 ianuarie 1933, Guvernul PNŢ, condus de Alexandru Vaida Voevod, hotărăşte reducerea salariilor bugetarilor pe o perioadă de trei luni (ianuarie, februarie, martie) după cum urmează:în Capitală şi categoria I urbană, cu 10%, în categoria a II-a urbană şi zona rurală, cu 12, 5%. Salariile magistraţilor şi ale cadrelor militare rămân neatinse. O măsură de austeritate prevăzută de Planul de la Geneva, un fel de acord cu FMI de azi, pe care România îl va semna la 28 ianuarie 1933.

Măsura loveşte, printre alţii, pe salariaţii de la Atelierele Griviţa. Situaţia acestora era complicată şi de o administraţie pe cât de ineficientă, pe atât de coruptă. Dezastrul administrării Atelierelor e recunoscut, culmea! chiar de Gheorghe G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, în Raportul ­despre evenimentele de la Griviţa din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933:„Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.”

În editorialul din „Universul“, 19 februarie 1933, intitulat „Ordinea publică şi ordinea morală”, Stelian Popescu avertizează că infecţia se întinde dincolo de zidurile Griviţei:„Dar racila dată în vileag de d. ministru de Interne nu trebuie circumscrisă numai la administraţia atelierelor, ea trebuie extinsă şi la toată conducerea căilor ferate, culminând cu lefurile provocatoare ale Vidrighinului legendar, cu faimoasele contracte – panamale de furnituri şi reparaţiuni, cu milioanele – distribuite membrilor din consiliile de administraţie şi de direcţie, ca diurne şi tantieme, dintr-un Buget permanent deficitar”.

Cum i-a tras guvernul pe sfoară pe grevişti

Era de aşteptat ca muncitorii de la Griviţa să se revolte. După câteva zile de mici tulburări, joi, 2 februarie 1933, ei încetează lucrul. O delegaţie de muncitori, condusă de Traian Bogăţoiu, e primită la ora 18.00 de Eduard Mirto, ministrul Comunicaţiilor. Tratativele iau sfârşit la ora 21.00. Se anunţă că o parte din revendicările salariaţilor au fost acceptate. Delegaţia se întoarce la cei 8.000 de grevişti de la Ateliere. La ora 23.00, greva încetează.

Din partea guvernului e un simplu truc pentru a câştiga timpul necesar pregătirii măsurilor de forţă. În timp ce la sediul Ministerului se desfăşurau negocierile, o şedinţă a Consiliului de Miniştri, începută la ora 20.00, aprobă, la insistenţele lui Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne, un proiect de Lege care autoriza guvernul să proclame starea de asediu pe motiv că ţara se confruntă cu pericolul unei Revoluţii comuniste.

A doua zi, 3 februarie, proiectul de Lege privind starea de asediu ­parcurge toate etapele, de la asentimentul Regelui Carol al II-lea până la adoptarea  în Parlament. Astfel că votul din Camera Deputaţilor se încheie la 12 noaptea. Senatul ia în dezbatere proiectul de Lege la 12.30 şi-l votează la 2 noaptea.
Pentru ca Legea să intre în vigoare chiar de pe 4 februarie 1933, la „Monitorul oficial“ se lucrează până dimineaţa, când apare o ediţie specială cu Legea. Sâmbătă, 4 februarie, Guvernul se întruneşte în şedinţă de la 18.00 la 22.00 pentru a întocmi Decretul privind instituirea stării de asediu în Bucureşti, Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara, precum şi în zonele industriale din judeţul Prahova. Decretul e contrasemnat de Rege a doua zi, 5 februarie.

Publicat pe 6 februarie 1933, „Manifestul guvernului către ţară” sună goarna de alarmă:
„Români,
O primejdie mare pândeşte ţara noastră.
Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă.
Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea ordinei de stat.
În executarea acelui plan, unele turburări au început în unele regiuni. ”

Manifestul cere tuturor linişte, inclusiv presei:„Linişte cerem şi presei”. Aceasta, deoarece, „în timpul din urmă, o atmosferă de violenţă se degajează şi din unele ziare.”

Guvernul se pune pe treabă. Se anunţă anularea înţelegerilor din 2 februarie. Sunt rechemate sub arme două contingente. În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă. Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern, cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate. Mai mult, în noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări, operate în rândurile delegaţilor care au negociat cu guvernul în 2 februarie. Atelierele explodează de mânie. Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii.

Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment un balamuc de proporţii pune stăpânire pe Bucureştiul de dincolo de Podul Grant. Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul. Vin la faţa locului:miniştri, comisari regali, agenţi ai Siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori. În jurul atelierelor sunt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, elemente rămase neidentificate devastează prăvăliile de pe Calea Griviţei. Sirena Atelierelor sporeşte la maximum atmosfera de tensiune aţâţătoare.

La Prefectura de Poliţie a Bucureştiului celula operativă, condusă direct de Armand Călinescu, e într-o confuzie totală. Sunt prezenţi Ministrul Apărării Naţionale, Şeful Marelui Stat Major, Prefectul de Poliţie a Capitalei, verosul Gavrilă Marinescu. De la Palat, Puiu Dumitrescu telefonează în numele Regelui să se treacă de urgenţă la reprimare. „Să fim calmi– răspunde Armand Călinescu – pentru împuşcare este vreme oricând.” La un moment dat, Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era în faţa Atelierelor:„Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul!”Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10.000 de oameni:rude, locuitori ai cartierului, femei, copii, bătrâni.

La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6.30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, ­mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor. Cei 2.000 de muncitori aflaţi în grevă „sunt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sunt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison.

Teza conspiraţiei regizate de Moscova

În aceste condiţii, era de aşteptat ca evenimentele să facă subiectul unei dezbateri furtunoase în şedinţa Camerei Deputaţilor din 16 februarie 1933, dezbatere impusă, până la urmă, de Opoziţie. Punctul de vedere al Guvernului e prezentat de Gh. Gh. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne.

Evenimentele de la Griviţa sunt văzute ca un prim-moment dintr-un plan mai vast al comuniştilor, în spatele cărora se află Moscova, de a face Revoluţie bolşevică în România:„Acţiunea aceasta, care tinde la provocarea unei revoluţii în ţară, nu durează de o zi sau două, ci este pregătită de mai multă vreme în mod metodic, după un plan, pe care suntem pe cale a-l constata. Avem unele documente, confiscate într-o ţară străină, din care, la timpul oportun şi cât mai curând, se vor putea deduce contururile acestui plan şi posibilităţile pe care, cei ce le-au conceput, le-au sperat.”

Pe scena politică românească, Gh. Gh. Mironescu e genul de păpuşă plantată în posturi înalte de şmecherii zilei pentru ca, la adăpostul lui, să-şi facă mendrele. La 8 iunie 1930, ca să nu fie acuzat că l-a adus pe Carol al II-lea în fruntea ţării, Iuliu Maniu demisionează pentru câteva zile din postul de premier. Misiunea de a forţa Constituţia, ba chiar şi de a participa la lovitura de stat carlistă, e asumată de Gh. Gh. Mironescu. El acceptă să-l înlocuiască pe Iuliu Maniu. Astfel, la adăpostul unui premier de mucava, Carol al II-lea îşi face jocurile.

Pentru acelaşi scop e ales G.G. Mironescu să fie desemnat ditamai vicepremierul, ministru de Interne şi ministru de Externe ad-interim în guvernul Alexandru Vaida-Voevod. În plan oficial, G.G. Mironescu e ministru de Interne. În plan real, adevăratul ministru e tânărul şi ambiţiosul Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne.

În zilele premergătoare formării noului guvern, numele lui Armand Călinescu e vehiculat pentru postul de ministru de Interne. Carol al II-lea, unul dintre cei mai mari şmecheri din Istoria României, optează pentru o mişcare mult mai subtilă. Îl pune pe Gh. Gh. Mironescu în fruntea Ministerului de Interne. Fiind vorba de un moş Tăgârţă al politicii, dar mai ales de un ins ocupând alte două funcţii în Guvern, se înţelege că adevăratul ministru e Armand Călinescu. Om al Regelui, junele ţărănist, Cal Troian al Camarilei în PNŢ, Armand Călinescu lucrează perfect cu alţi oameni ai Regelui din Poliţie şi Siguranţa Generală, între care se detaşează Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei.

Teza Pericolului comunist sau mai bine zis, a Mâinii Moscovei, deşi susţinută public de Gh. Gh. Mironescu şi de alţi membri ai Guvernului, îi aparţine lui Armand Călinescu. Potrivit ziarului „Adevărul” din 5 februarie 1933, la Consfătuirea majorităţii parlamentare din după-amiaza lui 3 februarie 1933, Armand Călinescu a lansat teza Complotului de la Moscova privind declanşarea Revoluţiei bolşevice în România:„D. Armand Călinescu arată că anul trecut în Ianuarie, comuniştii români au ţinut un congres în străinătate în care au hotărât să se infiltreze în instituţiile de stat şi în sindicate şi să organizeze greve şi mişcări în fabrici. Toate acestea în vederea răsturnării ordinei de astăzi.”

Era, într-adevăr, Regatul valah ameninţat de Revoluţia bolşevică? Un posibil răspuns ni-l dă discuţia dintre Armand Călinescu şi Ion Mihalache, care-i reproşează că s-a pripit cu starea de asediu. O notează Armand Călinescu pe 5 februarie 1933, seara:„Îi explic pe larg care era situaţia şi spun că sunt convins că am făcut un mare serviciu ţării. Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpâni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării.”

Aşadar, prin starea de asediu, preludiu al represiunii, se asigura atmosfera antidemocratică pentru măsurile de austeritate cerute de Planul de la Geneva. Mult mai important, se crea cadrul pentru a pune capăt acţiunilor organizate de profesorul Grigore Forţu împotriva Elenei Lupescu. Lui Carol al II-lea nu amărâţii de comunişti îi dădeau insomnii, ci o mişcare tot mai populară, vizându-i metresa. Era unul dintre aspectele lucrăturilor lui Armand Călinescu din interiorul propriului partid în favoarea Regelui.

De altfel, în acelaşi joc perfid pot fi înscrise starea de asediu, reprimarea mişcărilor muncitoreşti şi, în general, măsurile antidemocratice. Toate acestea dădeau o lovitură fatală Partidului Naţional-Ţărănesc care şedea în calea ambiţiilor dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Guvernul Alexandru Vaida Voevod va fi, de altfel, ultimul guvern ţărănist din anii interbelici. Cu un bilanţ sinistru în plan economic, formaţiunii lui Iuliu Maniu îi mai rămăsese doar argumentele democratismului programatic. Diversiunea meşterită de Armand Călinescu împreună cu oamenii Regelui văduveşte partidul şi de acest ultim atu electoral.

Zelea Codreanu spulberă teza pericolului bolşevic

La şedinţa din Camera Deputaţilor, reprezentanţii altor formaţiuni nu sunt dispuşi să înghită găluşca pericolului care ameninţa „neamul nostru”. Ion. I. Mirescu, de la Partidul Social Democrat, pune punctul pe i:„La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate”.Justeţea revendicărilor e recunoscută până şi de cei care acceptă teza conspiraţiei comuniste. La dezbaterea proiectului de Lege privind starea de asediu, din noaptea de 3 februarie 1933, Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, după ce parcurge lauda obligatorie că el a mai semnalat disoluţia autorităţii, ajunge să nuanţeze:„Informaţiunile pe care le am îmi arată că în foarte multe puncte, şi în foarte multe ramuri cererile acestor mase sunt îndreptăţite. Este un prea mare dezechilibru între retribuţia muncii pe seama celui sărac şi obijduit şi între marile câştiguri nemuncite care se pun la dispoziţia elementelor exploatatoare.”Marea surpriză vine însă dintr-altă parte. Luând cuvântul  în furtunoasa dezbatere din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933, Corneliu Zelea Codreanu pune la îndoială teza Complotului de la Moscova, dezvăluind cauzele revoltei de la Griviţa:foamea şi nedreptatea.

Parlamentarii îi denunţă pe agitatorii Siguranţei

Unii deputaţi merg însă mai departe cu dezvăluirile. Ei arată că Siguranţa îşi infiltrează în mişcările de protest agenţii provocatori sub titulatura de comunişti. E ceea ce se va întâmpla, cum arată Ion I. Mirescu de la Partidul Social Democrat, în şedinţa Camerei, la Atelierele Griviţa:„V-am semnalat pe acel Bogăţoiu Panait, care este cel care a provocat, acum doi ani, conflictul, şi apoi ciocnirea cu armata. A fost prins cu manifeste, prin care lucrătorii au fost scoşi afară de la lucru şi puşi în faţa armatei. Acest Bogăţoiu este acel care a fost arestat ieri noapte, apoi eliberat şi trimis înapoi în mijlocul lucrătorilor, unde tot timpul a agitat, iar seara împingea muncitorimea de pe acoperişurile atelierelor la luptă cu armata.” Sunt date şi alte exemple. Tudor Alexandru, „care face pe comunistul printre lucrătorii de la căile ferate”, „a fost prins cu manifeste clandestine, arestat şi eliberat şi el înainte de prima grevă şi invitat prin Siguranţa generală să se prezinte la serviciu”.

Ion I. Mirescu denunţă şi un şiretlic mai subtil al Siguranţei:eliberarea din închisori, înaintea grevei, a unor comunişti notorii pentru a le da posibilitatea să acţioneze nestingheriţi. Printre cei citaţi apar şi nume de faimă în viitorul regim comunist:Constantin Doncea, Gheorghiu-Dej. Dacă ar fi să-l credem pe Ion I. Mirescu, liderul de mâine al României a fost folosit pentru a rezolva interesele dubioase ale Siguranţei şi ale Administraţiei C.F.R. A fost „trimis sau mutat confidenţial la Dej”, pentru ca incidentele provocate la atelierele de acolo să poată justifica închiderea lor, apoi „a umblat în toată ţara, pe la toate atelierele, cu ştirea Direcţiei generale a C.F.R., cu ştirea ei, pentru că a fost ţinut prezent şi nu a fost în concediu.”

Despre seara zilei de 15 februarie 1933, „Universul“ din 17 februarie 1933 scrie:„Numeroşi derbedei însă, risipiţi pe Calea Griviţei şi profitând de situaţia încordată, s-au dedat la acte nepermise, spărgând geamurile automobilelor şi ale tramvaielor de pe linia 6”. În intervenţia sa din Parlament, dr. Nicolae Lupu are multe semne de întrebare în legătură cu acest moment:
„Aceste incidente de pe Calea Griviţei au fost provocate timp de 10 ore de o bandă nu mai numeroasă decât 200 de derbedei, care nu erau muncitori la calea ferată şi care au devastat toată Calea Griviţei. Credeţi d-voastră că, cu toată masarea de forţe armate şi poliţieneşti în jurul atelierelor, nu se dispunea la poliţia Capitalei de suficienţi oameni pentru ca aceşti 200 de derbedei să fie împiedicaţi ca, timp de 10 ore, să spargă geamurile la toate automobilele militare şi civile? Aceasta puteţi să o credeţi d-voastră!”

Cine era în fruntea Prefecturii de Poliţie? Nimeni altul decât omul de casă al lui Carol al II-lea şi al Lupeascăi, celebrul Gabriel Marinescu. Semnificativă dezvăluire pentru noi, cei de azi, care n-am aflat nici până acum cine a devastat centrul Timişoarei în decembrie 1989. Cum semnificativă tot pentru noi trece informaţia potrivit căreia sergentul mort, transformat de autorităţi într-o victimă a rebeliunii comuniste, „a fost împuşcat de un individ din stradă, iar nu dinăuntru”.

Arestările abuzive

Detonatorul revoltei trebuie căutat în arestările nitam-nisam din noaptea de 14 spre 15 februarie. Sesizează asta dr. Nicolae Lupu în intervenţia sa din Parlament:„Alaltăieri, trebuia să se prezinte, pentru ziua de 15 Februarie, situaţia de plată. Li s-a afirmat că sporul de 20 la sută nu mai era trecut. Şi atunci, pentru a se preveni oarecari mişcări de protestare din partea muncitorilor – protestări legitime, din moment ce li s-a acordat odată – pentru că un guvern nu trebuie să-şi calce cuvântul – s-a procedat (…) la arestarea, nu a capilor comunişti, ci a tuturor acelor muncitori, care, cu ocazia grevei precedente, au stat de vorbă cu d. ministru al comunicaţiilor, în numele muncitorilor. Alaltăieri, în toiul nopţii, s-a dus la locuinţa lui, un locotenent, cu 35 de soldaţi şi, fără nici o somaţiune, au început să tragă focuri de armă în jurul casei, l-au ridicat din pat şi l-au arestat. Aşa s-a făcut cu alţi cinci din ­aceşti lucrători, care nu sunt alţii decât capii lucrătorilor de acolo, care au pertractat cu guvernul. Ieri dimineaţa, familiile lor, femei şi copii, s-au dus la ateliere şi s-au plâns masei muncitorilor, amintindu-le că aceşti oameni i-au apărat, au fost exponenţii lor şi i-au îndemnat să ceară să fie liberaţi.”

În interviul acordat lui Nicolae Crevedia, din „Calendarul”, 23 februarie 1933, directorul Atelierelor, Victor Nicolau, recunoaşte rolul provocator al arestărilor:„Între timp(după rezolvarea conflictului de muncă la negocierile cu Eduard Mirto – n.n.)a survenit starea de asediu, care a dus la închiderea localurilor sindicatelor muncitoreşti din Calea Griviţei. În noaptea de 14 februarie, au fost arestaţi câţiva muncitori care formau comitetul de direcţie care să reprezinte mişcarea, între aceştia erau şi Bogăţoiu Panait şi alţii. În dimineaţa de 15 februarie, au venit la ateliere nevestele celor arestaţi şi au început să ţipe şi să strige la muncitori peste gard, aşa cum au relatat la timp ziarele. Lucrătorii – asta era între 8-9 dimineaţa – au început să se vărzăluiască, au părăsit Atelierele şi s-au strâns în curte”.

Directorul recunoaşte că protestatarii cereau eliberarea celor arestaţi şi redeschiderea localurilor sindicale. Altfel spus, lucruri nu chiar imposibil de îndeplinit, dacă s-ar fi vrut, într-adevăr, rezolvarea crizei. Aceste măsuri, luate în baza Stării de asediu, aparţineau în exclusivitate organelor de Poliţie şi militare. Exact celor care depindeau de Carol al II-lea!

Posibile concluzii

Punând cap la cap dezvăluirile senzaţionale din Parlament şi din presă, dialogul dintre Armand Călinescu şi Ion Mihalache, s-ar putea să descoperim în afacerea Griviţa o uriaşă diversiune a lui Carol al II-lea.
La începutul lui 1933, se ivesc şi înfloresc mai multe scandaluri legate de Elena Lupescu:un interviu incendiar al lui Iuliu Maniu, demonstraţiile în favoarea profesorului Gheorghe Forţu, bombănelile legionarilor.

Prin intermediul omului său în guvern, Armand Călinescu, Regele impune Starea de asediu. Se puteau interzice astfel adunările publice împotriva Duduii şi se puteau cenzura articole incomode, în favoarea Reginei Elena, precum cele ale lui Gheorghe Forţu. Prin reprimarea muncitorilor protestatari se împuşcau doi iepuri deodată. Mai întâi, se dădea un exemplu de duritate faţă de orice încercare a salariaţilor nemulţumiţi de măsurile de austeritate ale regimului pentru a răspunde Planului de la Geneva.

Apoi, se creau premisele pentru ca Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care deranja tot mai tare pe Rege prin campania împotriva Lupeascăi, să iasă definitiv compromis. Oricum, sigur e că mişcările de protest ale muncitorilor erau întemeiate şi că ele nu erau rodul direct al acţiunii comuniştilor. Din nefericire, argumentul invocat de guvern pentru a justifica reprimarea sângeroasă a unor oameni care protestau în chip justificat le-a picat de minune comuniştilor.

Pe moment, Partidul Comunist, incapabil de altceva decât să lanseze manifeste, apărea în ochii românilor ca o forţă de temut, în stare să determine o măsură antidemocratică precum Starea de asediu, şi să coordoneze o mişcare revoluţionară ce n-a putut fi stăvilită decât prin intervenţia Armatei. Pe termen lung, teza conspiraţiei comuniste, avansată şi susţinută de Armand Călinescu, a dat PCR ceea ce nu avusese:legitimitatea de luptător împotriva statului burghez.