Autor 4220 vizualizări


Anul 1917 a adus pe scena istoriei un nou regim politic, conducătorii promiţând că vor revoluţiona relaţiile cu oamenii de jos şi vor asigura o fericire ideală. Cum situaţia internaţională n-a permis extinderea revoluţiei mondiale în 1919, liderii bolşevici au trecut la o politică sistematică de dezvoltare a economiei ruse cu accent pe ridicarea unor uriaşe fabrici constructoare de maşini.

Propaganda susţinea că totul se face pentru bunăstarea cetăţenilor, dar în realitate se contura un uriaş complex industrialo-militar pentru susţinerea Armatei Roşii. După experimentele legate de colectivizare şi epurare, Iosif Vissarionovici Stalin era pregătit în 1939 să înceapă exportul de revoluţie. Forţa armelor şi a aparatului represiv a fost pe larg testată în timpul războiului civil din Spania (Petre Otu, O corrida a oamenilor, în Dosarele Istoriei, nr. 3/2000, p. 24).

Distrugerea unei armate nipone în august 1939 a fost o nouă dovadă a potenţialului sovietic. Semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop la 23 august 1939 a însemnat o declanşare a furiei ideologice asupra ţărilor considerate de toţi experţii militari drept state-tampon în calea poftelor lui Hitler.

Iunie 1940 a adus invadarea României de către trupele motorizate şi aeropurtate ale Moscovei. Trupele NKVD au dovedit că atrocităţile de care erau acuzate autorităţile vechiului regim au fost simple glume. Femei, bătrâni şi copii au fost torturaţi şi executaţi fără scrupule. Călăii aveau o singură grijă:să ascundă cadavrele din ce în ce mai numeroase. Dacă lipseau execuţiile, populaţia românească a fost supusă deportărilor în masă. Familii întregi au fost urcate în trenurile groazei şi trimise spre destinaţii necunoscute, un sistem Nacht und Nebel în variantă comunistă. Comunismul, fiind definit de specialişti ca un curent politic utopic, nu se putea menţine la putere decât prin teroare.

Preluarea controlului asupra serviciilor secrete era o primă ţintă. Recrutarea de agenţi informatori a fost metodă specifică de penetrare în comunităţi restrânse şi în cel mai tainic mod. Autorităţile instalate de tancurile sovietice au depăşit toate barierele şi au început să caute delatori şi printre elevi, uşor de influenţat în urma primirii unor note mici sau a micilor invidii cotidiene. Ceea ce copiii vorbeau în casă, era prelucrat de părinţi şi ofiţeri astfel încât efectele asupra celui vizat să fie maxime. Cazul unui singur profesor din Piteşti este mai mult decât concludent. Să lăsăm documentul să vorbească despre modul în care serviciile secrete manipulează şi sunt manipulate.

Într-o orã de educaţie moralã, domnia sa le-a explicat la elevi cã sistemul practicat de unii de a înşela profesorul prin copiat cu ocazia lucrãrilor scrise, nu este frumos, iar în ţãrile cu o civilizaţie mai înaintatã se traduce cu furtul. În Franţa de exemplu, cel prins copiind este eliminat din şcoalã, fiind socotit un element imoral. În aceeaşi ordine de idei, a vorbit despre modul de organizare al Penitenciarelor în alte ţãri ca Rusia, America etc unde pe lângã fiecare penitenciar se aflã personal de specialitate ca:pedagogi, profesori, mari psihiatri care se îngrijesc de reeducarea infractorilor, în scopul de a-i reda societãţii fãrã vicii, împuţinându-se numãrul infracţiunilor. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea cã şi în România ar trebui astfel de închisori model, înzestrate cu personal de reeducare a infractorilor.

Nu s-au adus nici un fel de critici formei de guvernãmânt existente în România şi nici nu s-a vorbit despre Domnul administrator al Penitenciarului Argeş ceva. (AN, DJ Ag, fond Prefectura Judeţului Argeş, dos. 5/1946, f. 21). Se observă deja că în 1946 numai o presupusă referire jignitoare la adresa administratorului închisorii Piteşti putea să atragă dispariţia după gratii a celui bănuit. Este evident că un elev a contorsionat informaţiile oferite de cadrul didactic de la Colegiul I. C. Brătianu şi ofiţerii din serviciul de poliţie au fost obligaţi să facă o anchetă inutilă. Din fericire pentru cel incriminat, care nu desfăşurase o luptă politică în perioada interbelică şi în timpul regimului antonescian, nu s-au găsit probe concludente pentru arestare, dar era abia 1946. Mai târziu se aresta şi fără motiv.

Anul 1947 a reprezentat perioada de timp în care s-au resimţit efectele lipsurilor din 1946. Cifrele reci ale statisticilor amintesc cã s-au înregistrat la nivelul ţãrii doar 23, 4 naşteri la mia de locuitori în comparaţie cu 24, 8 în 1946 şi 34, 1 în 1930, an al marii crize economice. Epuizarea organismelor prin alimentaţia-şoc a dus firesc la o creştere a mortalitãţii la 22 la mie, comparativ cu 18, 8 în 1946 şi 18, 2 în 1939. Sporul demografic a fost la nivelul ţãrii foarte redus, de 1, 4 la mia de locuitori. Anul 1947 mai deţine douã recorduri triste. S-au consemnat cei mai mulţi nãscuţi morţi la suta de nãscuţi vii (2, 7 la sută) şi cei mai mulţi decedaţi sub un an (19, 9 la suta de nãscuţi vii), doar 1932, an de recesiune economicã, putând sã fie comparabil prin 18, 2. Şi la divorţuri şi-a pãstrat întâietatea pânã în 1952 cu 12, 6% (Anuarul statistic al R. P. R. 1957, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1957, p. 67).

Guvernul Groza a fost incapabil să rezolve problemele alimentare, dar declaraţiile privind realizările erau impresionante. Se murea de foame pe capete în timp ce carnea şi grâul se scurgeau spre Uniunea Sovietică. Ţara înregistra un adevărat dezastru demografic. Mortalitatea infantilă atingea valori incredibile pentru epoca modernă în timp de pace. Cifrele reci aduc la lumină crudul adevăr. Anul 1947 a adus în comuna Prundu 27 de decese, mortalitatea infantilă (copiii morţi sub un an) ajungând la 10 cazuri (37, 03 %). Poate că totuşi nu pare suficient pentru a acuza autorităţile, poate este doar un caz local provocat de lipsa medicamentelor şi de neglijenţa medicilor.

Situaţia era identică în ambele judeţe (Argeş şi Muscel), sporul natural fiind cel mai mic şi doar natalitatea ridicată a compensat mortalitatea uriaşă. Trebuie spus că toţi cei 10 copii au avut diagnosticul debilitate, adică mamele sufereau de o foamete cronică. Istoria se scrie, teoretic, doar prin comparaţii şi un astfel de studiu oferă surprize deosebite. Epoca bronzului înregistra o mortalitate a copiilor sub 14 ani de cel mult 68, 96%, dar condiţiile de viaţă acum circa 3000 de ani erau cu totul altele. Se observă că nu sunt datele despre mortalitatea infantilă şi atunci se înregistra cel mai mare procent la categoria 7-14 ani (Laurenţia Georgescu, Necropola din epoca bronzului de la Pietroasa Mică Studiu antropologic comparativ, în Cercetări arheologice, IX, Iaşi, 1992, p. 74). Nici pe la 1500-1700 nu se înregistrau valori atât de mari. Mortalitatea infantilă se menţinea sub 13, 66% şi doar mortalitatea copiilor sub 14 ani se ridica la 46, 20% (Laurenţia Georgescu, Necropolele medievale din Câmpia Română secolele XIV-XVI I.-Populaţia rurală, în Cercetări arheologice, IX, Iaşi, p. 93).

Situaţia era asemănătoare în multe aşezări din judeţ. La Valea Ursului mortalitatea infantilă era de 36, 36%, foametea omorând şase copii, adică în proporţie de 75%. Se poate afirma cu siguranţă că regimul comunist a reuşit performanţa să ameninţe cu exterminarea prin inaniţie poporul român şi nu facem referire aici la regimul din celebrele închisori cum a fost şi cea din Piteşti. Se poate spune fără teama de a greşi că lucrările de istorie au omis cel mai mare lagăr din trecutul poporului român:România. Condamnarea comunismului rămâne însă o literă moartă dacă vinovaţii sunt tot la putere sau profită fără ruşine de pensii din cele mai mari. Viaţa în libertate nu se mai deosebea prin nimic de cea din închisori. Astfel, directorul D. Bãzãlan, constata la 2 februarie 1947 cã „deţinuţii minori de la Penitenciarul Piteşti sunt complet debilitaţi din cauza subalimentării”.

Se cereau 5000 kg de porumb din judeţele excedentare pentru supravieţuirea până la noua recoltã. Popoarele latine au fost caracterizate şi de o acerbă luptă pentru putere, singura metodă de ascensiune socială fiind acapararea de funcţii publice de unde să se acumuleze într-un timp scurt averi colosale. Scopul a scuzat întotdeauna mijloacele folosite de parveniţii gen Dinu Păturică.

Secolul trecut a intensificat lupta până la nivelul călcării peste cadavre şi, în mod paradoxal, comuniştii, adversari înverşunaţi ai proprietăţii private, au acaparat cu orice preţ locuinţele celor lichidaţi prin lagăre sau închisori. Preocuparea pentru acapararea puterii era prea mare pentru ca guvernanţii să se ocupe şi de dezvoltarea mijloacelor de producţie în agricultura ce asigura traiul majorităţii populaţiei. Regimul comunist a avut în permanenţă probleme cu asigurarea hranei şi seceta din anii 1945-1947 a demonstrat incapacitatea noilor guvernanţi de a rezolva adevăratele probleme ale poporului.