Autor 12208 vizualizări


Ministru de Externe în perioada decembrie 1938-mai 1940, Grigore Gafencu a rămas în memoria posterității drept un diplomat de mare calibru, forță, inteligență, viziune, care a prevăzut pericolul uriaș ce plana asupra României odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Jurnalul său surprinde reacţiile politicienilor români în zilele destrămării României Mari, dar reprezintă, în egală măsură, şi o analiză pertinentă asupra pierderii Basarabiei.

„29 şi 30 iunie. Zile de amărăciune, de doliu şi de îngrijorare.

Ruşii pătrund în Basarabia şi în Nordul Bucovinei, trupele noastre se retrag, căutând să-şi salveze echipamentul şi muniţia. Se produc ciocniri, pe alocuri sângeroase. Ruşii sunt grăbiţi, în unele puncte coboară cu paraşutele. Evacuarea populaţiei româneşti – a funcţionarilor şi a proprietarilor care vor să ajungă în ţară – e anevoioasă. (...) Problema e:se vor opri ruşii la Prut? Şi, fireşte, nasc şi celelalte probleme. Ce vor face ungurii? Ce vor face bulgarii? Iar mai presus de toate se pune chinuitoare întrebare:Ce facem noi, pentru a opri pe ruşi şi pentru a stabili, în sfârşit, un contact politic cu ei? Ce facem pentru a împăca pe bulgari? Cum rezolvăm problema ungurească? În ce priveşte pe unguri şi bulgari, se pare că puterile Axei au intervenit pentru a opri o acţiune militară care ar pune în primejdie alimentarea cu petrol şi cu cereale a Germaniei şi a Italiei. (Acordul Wohlthat, înţelegerile cu Clodius şi Neubacher şi politica de apropiere de Italia ne-au dat, cel puţin, această «siguranţă»). În schimb, nimeni nu ne garantează din partea ruşilor. Germanii păstrează în această privinţă o tăcere jenantă şi aruncă vina pe... Anglia, care nu-şi împlineşte garanţia.

Păreri auzite:

Lugoşianue îngrijorat de atmosfera anticarlistă provocată de cedarea Basarabiei. Se întreabă dacă n-am fi putut face o politică rusească mai activă pentru a preveni demersul rusesc. Dezaprobă măsurile de politică internă.

Ghigi(seara, la Poss) îmi mărturiseşte admiraţia lui pentru Rege, care, în convorbirea avută cu el, a dovedit mult curaj, multă înţelegere şi mult sânge rece. El, Ghigi, a sfătuit să se accepte condiţiile ruseşti şi să nu se mobilizeze.

Hoffmann(vine să mă vadă) şi se întreabă unde se vor opri ruşii şi unde, dacă nu se opresc, vor putea fi opriţi. «Nu contaţi pe noi, nici acum, nici după pace. Va trebui să trăim în bună înţelegere cu ruşii, să le plătim preţul recunoştinţei». Pare să considere acţiunea împotriva Angliei ca foarte grea:«Englezii sunt oamenii cei mai încăpăţânaţi din lume, nu cedează chiar dacă îi tai în bucăţi». Convine cu mine că, dacă războiul cu Anglia se prelungeşte, tot Răsăritul e în primejdie de a fi bolşevizat. «De ce nu faceţi pace cu englezii?», îl întreb. «Am vrea. Dar nu vor englezii». «Dacă totuşi aţi încerca!». Hoffmann nu pare ostil unei asemenea idei.

Argetoianu. E îngrijorat de înaintarea ruşilor, mulţumit însă că prin nemţi a oprit pe unguri şi pe bulgari. Vrea să renunţe la garanţiile anglo-franceze? «De ce? Ţi-a cerut cineva? Ţi s-a făgăduit altă garanţie în loc? Nu e nevoie de renunţare – act inelegant şi nefolositor –, e suficientă o constatare că aceste garanţii sunt, în împrejurările de azi, inoperante. O renunţare are înţelesul unei repudieri, şi nu e abil să repudiem un act unilateral ca şi cum am recunoaşte că acest act ne-a legat şi pe noi. Ştergem astfel, chiar faţă de Germania, tot meritul nostru că nu am încheiat anul trecut un pact bilateral, cum ni s-a cerut, ci că din îndemnul nostru aliaţii s-au mulţumit să ne dea o garanţie «spontană şi unilaterală». «Toate-s bune. Dar l-am anunţat deja pe Fabricius, care a fost încântat!». «Cred şi eu. L-ai scutit, pomenind din nou povestea cu garanţiile, de îndreptăţitele regrete şi remuşcări pentru felul cum nemţii au deschis ruşilor porţile bazinului dunărean». (Argetoianu îmi pare obosit, mai uşuratic ca oricând şi gata să facă cele mai «energice»boroboaţe). Primesc de la Biky Kostaki o scrisoare de injurii şi ofense, fiindcă «am pierdut Basarabia». Un buboi purulent de invidie care crapă. Stilul «Invaro-Docănesc»:trei grame de mojicie şi un gram de nebunie.

Alexandru Cretzianu(la Externe) era pentru rezistenţă. Am fi «forţat»astfel ajutorul germano-italian. Axa nu poate îngădui bolşevizarea Basarabiei.

1 iunie 1940(luni).

Iorga, la el acasă. Foarte gentil şi prietenos. «De ce te-au schimbat? Asta le trebuia?». Îmi vorbeşte în termeni foarte măgulitori despre felul cum am dus politica externă. (Dr. Anghelescu, care soseşte între timp, se asociază cu multă căldură la aceste laude). Iorga îmi istoriseşte despre Consiliul de Coroană, în care a susţinut cu toată hotărârea rezistenţa, fiind susţinut de foarte puţini şi prost. Urdăreanu a fost bine. Regele foarte bine (a avut cuvinte de laudă pentru «idealul în care a crescut»şi creşterea pe care a primit-o, în parte, de la Iorga). În schimb, militarii au fost lamentabili, miniştrii tineri – «pe care am fost condamnaţi să-i ascultăm pe rând»– şi mai lamentabili, iar Tătărescu, «pelicanul sonor», şi Argetoianu, «odioşi». Demni au fost reprezentanţii Ardealului şi Basarabiei. Iorga condamnă politica germanofilă fără consimţământ şi sprijin german şi e convins că Anglia nu va pierde războiul. La cererea «ţărăniştilor»a făcut un frumos protest împotriva răpirii Basarabiei şi a Bucovinei, pe care l-au semnat toţi membrii opoziţiei.

Urdăreanu(la Palat). La intrare întâlnesc pe Malaxa, foarte «sumbru». «Plătim, îmi spune el, pentru prieteniile noastre. Simţămintele costă scump». Înţeleg aluzia şi răspund liniştit:«Dacă ne ating nenorocirile după ce se prăbuşesc unii prieteni încercaţi, asta dovedeşte cine ne-a sprijinit şi cine nu ne sprijină». (Îmi amintesc că acelaşi Malaxa se plângea când am încheiat acordul Wohlthat că am dat ţara pe mâna nemţilor!) Urdăreanu e nervos, agitat şi îngrijorat. A vrut sincer rezistenţa (acelaşi motiv ca Cretzianu). Îşi dă seama de consecinţele de politică internă. (În timp ce stăm de vorbă, primeşte un telefon de la Fabricius. Aflu astfel că am oferit Reichului o alianţă politică şi că aşteptăm un răspuns care nu a venit. Colaboratorii lui Fabricius ar fi pretins că răspunsul e negativ). Atrag atenţia asupra primejdiei de a face o politică tot mai germanofilă, fără consimţământul german. E o umilire care nu slujeşte la nimic. Trebuie să pregătim calea pentru o colaborare, nu pentru o slugărnicie. Cât timp dăinuieşte războiul în Occident, trebuie să ne ajutăm singuri şi deoarece nu am vrut să ne batem cu ruşii, trebuie să ne hotărâm să încercăm să facem pace. Contact politic, deci, cu Moscova. Urdăreanu reţine ideea. Insist, de asemenea, asupra necesităţii de a păstra ordinea în ţară şi de a nu da vecinilor pretextul de a ne invada. Orice greşeală, internă sau externă, ne poate fi, în împrejurările de azi, fatală. (...)

3 şi 4 iulie.

(...) Am citit cu băgare de seamă schimbul de note telegrafice dintre ruşi şi noi. Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti, referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic:nici o punere la punct, nici un contraargument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem – «pentru a câştiga timp», pretinde ministrul de Externe – că suntem gata să stăm de vorbă. Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne la cunoştinţă «programul de evacuare». (Se pare că germanii au informat guvernul sovietic că răspunsul nostru, dilatoriu în formă, înseamnă totuşi o acceptare). Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Şi fără să respingem justificarea sovietică, ci, dimpotrivă, declarându-ne gata, după ce am luat la cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă. (...)

Garanţiile anglo-franceze, pe care ne-am străduit să le extindem la toate hotarele noastre, ne-au ajutat să întărim poziţia noastră faţă de Rusia. Sovietele au atacat, rând pe rând, pe toţi prietenii Germaniei de la Nord:statele baltice şi Finlanda, şi nu s-au legat de noi decât mult mai târziu după ce frontul anglo-francez s-a prăbuşit şi după ce Franţa a cerut pace.

Cum am pierdut Basarabia:

1. Fiindcă Rusia nu a renunţat niciodatăla această provincie şi era hotărâtă să se folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită de uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre (politica geneveză de neagresiune ne-a apropiat numai de formă de Rusia, dar nu a izbutit niciodatăsă înlăture «diferendul»dintre noi).

2. Fiindcă oricare ar fi fost politica pe care am fi făcut-o faţă de Germania, Reichul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunăre, care sunt şi ale sale, pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia, într-un război european. D. Ribbentrop a urmat fără şovăire această politică – firească pentru Germania – la Moscova, la Roma, la Berlin. El a fost silit s-o urmeze cu aceeaşi hotărâre în timpul crizei basarabene şi în zilele din urmă. (Şi aceasta cu toate nenumăratele declaraţii ale mareşalului Göring, cu privire la politica orientală a Germaniei;vezi convorbirile cu George Brătianu, Argetoianu şi apoi cu mine. E evident că teoria războiului pe un singur front, atât de clar formulată de Hitler în Mein Kampf, trece în caz de război înaintea tuturor teoriilor de Drang nach Osten, formulate din nou, pentru noul nazist, de Rosenberg şi sprijinite cu căldură de Göring).

3. Fiindcă Italia, de care am izbutit să ne apropiem în timpul din urmă, obţinând făgăduieli verbale dar totuşi precise cu privire la un ajutor în caz de atac rusesc, a intrat în război şi a aşezat hotărârea ei de a-şi realiza interesele mediteraneene înaintea interesului pe care l-a manifestat pentru Balcani.

4. Fiindcă singurul nostru sprijin real, forţa anglo-franceză, gata de a pătrunde în Marea Neagră cu consimţământul prietenesc al Turciei, s-a prăbuşit. Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit «singuri». Ei uită că, puţine zile înainte, se prăbuşise o lume întreagă. Toate acestea nu îndreptăţesc greşelile din ultima oră:greşeli de tact diplomatic şi de cuminţenie politică. Ele dovedesc însă cât de deşarte sunt repudierile de ultimă oră. Am fost «singuri»fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres, acum sau înainte). Şi fiindcă cei care ar fi avut interese să ne sprijine nu mai erau în viaţă”.

 


(Grigorie Gafencu, Jurnal, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012)