Autor 27032 vizualizări


Adesea tindem să ne închipuim că oamenii din antichitate trăiau în perfectă armonie cu natura. Realitatea istorică ne spune însă o altă poveste. Grecii şi romanii exploatau mediul într-un mod complet necugetat, afectând pentru totdeauna viaţa plantelor şi animalelor, dar şi relieful.

Animale ucise în zadar

Măcelărirea a mii de animale sălbatice în arenele romane a avut repercusiuni de lungă durată în regiunea mediteraneeană. Primele lupte cu animale – venationes – au fost organizate în 186 a.Hr., atunci când generalul Marcus Nobilior a permis vânătorilor profesionişti să vâneze lei şi pantere. Spectacolul sângeros a avut un succes rasunător. În 169 a.Hr. a fost organizată o reprezentaţie şi mai impresionantă, unde au fost ucişi 63 de leoparzi si 40 de urşi sub aplauzele publicului. Liderii se vedeau mereu obligaţi să ofere plăceri din ce în ce mai sângeroase pentru a mulţumi poporul. În 55 a.Hr. generalul Pompei a dat undă verde pentru masacrarea a 600 de lei şi 20 de elefanţi în arenă, provocându-i repulsie lui Cicero care se întreba ce plăcere ar putea resimţi un om cult când vede animale zvâcnind cu suliţele în inimă. Luptele cu animale sălbatice au cauzat o adevărată extincţie în masă în zonele vecine Romei. Cicero, guvernator al Ciliciei în Turcia de azi, a ezitat să mai permită oamenilor să prindă leoparzi pentru că abia se mai zăreau. În schimb, Africa de Nord a devenit cel mai mare teren de vânătoare, iar când a fost inaugurat Colosseum-ul în 80, au fost puse în joc vieţile a 9000 de animale. Recordul l-a atins însă Traian, 27 de ani mai târziu, când au fost masacrate 11.000. experţii estimează că în 700 de ani de lupte în arene, au fost ucise în jur de 2, 5 milioane de animale.

Venationes nu au fost singura cauză a extincţiilor unor specii din anumite regiuni. Grecii şi romanii practicau vânătoarea de plăcere, şi ţinteau mai ales exemplarele mari care dispăruseră din vecinătate. În secolul al IV-lea, scriitorii se plângeau că au dispărut elefanţii din Africa de Nord, leii din Grecia şi rinocerii din Nil.

Păduri rase complet

Pe lângă depopularea regnului animal, anticii au păgubit şi pădurile. Cel mai mare poluant din antichitate îl reprezenta industria metalelor. De exemplu, pentru a extrage fier sau argint, grecii şi romanii au construit cuptoare verticale care se încălzeau la peste 1000 de grade. Căldura venea de la cărbunele în cantităţi imense. Pentru a produce o tonă de carbune era nevoie de şapte tone de lemn. Faimoasele mine argintifere din Laurion produceau cam 2, 6 tone de argint pe an, ceea ce înseamnă că a fost nevoie de aproape 5000 de tone de lemn. Oraşul Populonia de la nord de Roma, cunoscut pentru industria fierului, sacrifica în fiecare an o cantitate de pădure corespunzătoare creşterii anuale de pe o suprafaţă de 4000 de km2. Arheologii estimează că prelucrarea metalelor din perioada greco-romană ar fi fost însoţită de defrişarea a nu mai puţin de 280.000 de km2 de pădure din zona mediteraneeană. În plus, topirea metalelor a eliberat gaze extrem de toxice. Minereul de argint de pildă conţine cantităţi importante de plumb care se evaporă parţial la topire. Numai prelucrarea de la mina Rio Tinto din Spania a eliberat atât de mult plumb în atmosferă încât oamenii de ştiinţă au putut să-i măsoare nivelul în calota glaciară a Groenlandei.

Peisaje modificate iremediabil

Industriile miniere ale grecilor şi mai ales romanilor erau impresionante dar şi extrem de poluante. În secolul dinaintea erei noastre romanii au recoltat 50 de tone de argint pe an. Pentru fiecare tonă s-au prăbuşit 100.000 de tone de munte. Cele mai mari pagube le-a provocat mineritul hidraulic, unde romanii au curătat muntele de nisip şi pietre. Chiar şi azi se mai pot observa vechi zone miniere cu un peisaj aproape selenar, din Iordania până în Anglia. Şi grecii şi romanii creau puţuri prin care săpau în adâncime. Nimiceau roca prin încălzire excesivă şi apoi turnare de oţet rece. Unele mine aveau 245 de metri adâncime. Când minereul se vedea la suprafaţă, romanii se mulţumeau să se folosească de mii de sclavi care săpau pământul şi apoi extrăgeau minereul. Printre altele, în Las Medulas în Spania pietrele preţioase erau încastrate în argilă dură şi pietriş, asa că romanii au sfărâmat muntele pompând milioane de litri de apă prin puţuri.

Şi grecii şi romanii au nimicit munţi întregi de calcar şi marmură pentru ridicarea templelor şi a altor construcţii majore. Doar pentru Parthenon grecii au excavat 20.000 de tone de marmură de la nord de Atena. Se estimează că la o exploatare de calcar din apropiere de Syracuza s-ar fi obţinut pe parcursul antichităţii aproape 112 de tone de material. Vânătoarea după roci preţioase a lasat însă urme adânci în natura acum puternic antropizată.

În jurul anului 360 a.Hr., filosoful Platon deplângea starea munţilor din Grecia, care şi-au pierdut veşmântul forestier, comparându-i cu un om ajuns la bătrâneţe care şi-a pierdut toate formele. Regiuni vaste de pădure au fost defrişate pentru a face loc terenurilor agricole şi păşunilor. Când au dispărut copacii, ploile de iarnă au spălat pământul pe care râurile l-au dus spre mare, rămânând în urmă doar piatra unde puteau creşte doar arbuşti. Romanii au procedat la fel, au tăiat codri întinsi de pe teritoriul Italiei, Spaniei, Portugaliei, cu rezultate similare. Mai rău a fost în Africa de nord, care se bucura pe atunci de vegetaţie luxuriantă. Poetul Lucan deplângea dispariţia pădurilor marocane, menţionând că lemnul doborât cu securile a ajuns peste tot în lume ca mese pentru bancheturi. În locul pădurilor, romanii au plantat grâu, dar fără copaci solurile s-au erodat. Şi animalele domestice au avut un impact nefast asupra naturii:pentru vaci ţăranii tăiau crengile sau copaci întregi, porcii mâncau multe fructe, ca ghindele sau castanele, oile mâncau iarba pånă la rădăcină şi oierii dădeau foc vegetaţiei mari pentru a crea noi păşuni, caprele se hrăneau cu aproape orice, în special copacii mici, împiedicând reîmpădurirea.

Astfel, expansiunea agriculturii s-a soldat cu o catastrofă pentru multe regiuni, pentru că despăduririle au provocat erodarea, iar pământul rămas nu avea fertilitate ridicată. Problemele s-au agravat până la finele antichităţii, când mulţi ţărani şi-au abandonat ogoarele. Eroziunea solului şi invaziile au depopulat sudul Africii de Nord, odinioară grânarul Romei, care a început să sufere un proces de deşertificare. Confruntată cu natura, civilizaţia a triumfat…dar numai în aparenţă. 

Sursa:varldenshistoria.se