Autor 5497 vizualizări


Coloniile ioniene întemeiate de către milesieni la jumătatea secolului al VII-lea şi începutul secolului al VI-lea a.Hr. pe ţărmul de vest şi de nord al Mării Negre (Apollonia Pontica, Histria, Tyras, Olbia) dispun de o particularitate extrem de interesantă. Doar aici întâlnim cultul lui Apollo în ipostaza de Iatros (Ietros în dialect ionian), Tămăduitorul. Acesta joacă rolul principal în panteonul cetăţilor, foarte neobişnuit fiind faptul că avem un cult care nu este atestat în cetatea-mamă, de unde se împrumută de obicei coloniile în materie religioasă.

De ce? Multe cercetări sugerează că venerarea lui Apollo Iatros îşi are originile tot în Ionia. O perspectivă inovatoare ne oferă însă Yulia Ustinova într-un articol publicat în 2010 la Műnster, intitulat « Apollo Iatros :A Greek God of Pontic Origin », în care asociază epicleza zeului cu credinţele indigene ale popoarelor din Thracia şi Scythia, preocupate de altfel de problema nemuririi şi a vindecărilor. Calitatea de vindecător pe care Apollo o are deja în Ionia se combină cu aceste credinte pentru a da naştere unui cult care devine emblema cultică a coloniilor nord-pontice.

Apollo tămăduitorul

Să ne oprim asupra câtorva mărturii care îl atestă în zonă. La Apollonia de pildă, se presupune că sanctuarul zeităţii supreme era localizat undeva în insula Cyricus, la 150 de metri de coastă, adăpostind faimoasa sculptură din secolul al V-lea a.Hr. a lui Calamis. Sanctuarul este menţionat într-un decret din secolul al II-lea a.Hr. în onoarea unui cetătean histrian care conduce forţele trimise în ajutorul Apolloniei contra Mesembriei. Inscripţia afrimă că stela onorifică trebuie aşezată în templul lui Apollo Iatros. Monedele din acelaşi secol reprezintă pe avers capul zeului, iar pe revers un nud al acestuia cu arc, săgeţi şi o ramură de laur.

La Histria, o bază de statuie datând din secolul al IV-lea a.Hr. are inscripţionată o dedicaţie către Apollo Ietros din partea lui Theoxenos, fiul lui Hippolochos, în vremea când cultul se afla sub oblăduirea preotului Hippolochos, fiul lui Theodocos. Statuia de bronz nu a supravieţuit, dar tăieturile de la bază sugerează că înfăţişa un personaj în mişcare ţinând un obiect în mâna stângă. Este posibil ca monedele de secol I în care Apollo are o liră şi se sprijină de o coloană ar reproduce statuia pierdută. La o generaţie după Thoxenos, în timpul unui alt Hippolochos, fiul lui Hegesandros, din aceeaşi familie, fiii săi Xenocles şi Theoxenos îi dedică lui Apollo un monument impunător, probabil un templu de la care ne-a mai rămas o arhitravă cu o inscripţie care îl pomeneşte pe Apollo. Zeul apare în mai multe inscripţii în perioada secolelor IV-I a.Hr. La Histria, preotul lui Apollo Iatros era totodată şi eponimul cetăţii, o magistratură dominată în secolul al V-lea de o familie foarte influentă care a ridicat mai multe monumente scumpe.

Cea mai veche inscripţie lapidară care îl menţionează o întâlnim însă la Olbia, pe un altar rotund datat în a doua jumătate a secolului al V-lea, fiind vorba despre o dedicaţie a unui locuitor al Olbiei, Xantos, făcută stăpânului Histriei, Apollo. Se pare că un secol mai târziu Stratonides din Athena sculptează o statuie a zeului de la care avem tot baza ce sugerează o postură similară cu cea de la statuia histriană. O altă dedicaţie care aparţine unui cetăţean din Ceos surprinde fragmentar epicleza Iatros. Cea mai veche dovadă clară despre Ietros se gaseşte într-un graffito pe o placă de os din insula Berezan, care îmbină simbolismul cifrei şapte cu mai multe epitete ale zeului. Conform lui Walter Burkert, textul ar face referire la oracolul din Didyma, pornind de la conceptul marelui an şi al perioadelor sale. Se prezice că tămăduitorul va veghea asupra Olbiei vreme de 700 de ani. Un sanctuar a existat şi aici cel puţin din secolul al VI-lea, după cum se observă în situl cu o mică platformă rituală, urme de construcţii de lemn şi fragmente de ceramică din această epocă.

Mai mulţi graffiti ce conţin epicleza Ietros apar pe fragmente de terracotta, detalii arhitecturale ce atestă un mic templu din cărămidă înlocuit de unul din piatră în secolul al V-lea a.Hr.Un graffito de pe un vas de tip scyphos listează lunile calendarului olbian şi este dedicat lui Apollo Delphinios Iatros Thargelios Lykeios, iar o inscripţie pe un cylix găsit la Kiev menţionează atât epicleza de Delphinios, cât şi pe cea de Iatros, ceea ce arată că la Olbia s-a păstrat şi aspectul tradiţional sub care era venerat în cetatea-mamă (Delphinios). Thargelios sau Boreas sunt însă epitete neonişnuite, cu specific local. Existenţa lor infirmă ipoteza unei imitaţii totale a religiei de la Milet.

Dovezi în privinţa acestor particularităţi (urme de temple, dedicaţii, graffiti) sunt atestate şi în zona Bosforului, la Panticapaeum, Phanagoria, Hermonassa şi Myrmecaeum. Preoţii din Bosfor aveau origini nobile. Unul dintre ei a fost chiar un prinţ :o bază de statuie de marmură îl pomeneşte pe preotul Leucon, viitorul rege Leucon al II-lea (~240-220). Posibil este ca Apollo Iatros să fi fost venerat şi în alte zone, cum ar fi la Sinope unde este atestat un cetăţean cu numele de Ietrocles.

Apollo este descris ca tămăduitor şi în câteva texte literare, dar Iatros apare mai mult ca un atribut decât ca epicleză, cum se întâmplă la Aristophan în « Păsările » şi « Plutus ». apollo este comparat cu un medic obişnuit, dar care îşi primeşte salariul sub formă de sacrificii. Si la pseudo-Lycophron, în « Alexandra » apare oracolul lui Iatros Lepsios Termintheos, dar caracterul obscur al poemului împiedică explicaţii exacte cu privire la culte. Singurul text în care Iatros apare ca epicleză este fraza de început a jurământului hippocratic, numai că deşi exista încă din secolul al V-lea, textul a suferit modificări cu timpul, epicleza putând fi inserată în epoca romană sub influenţa lui Apollo Medicus.

Oricum, ceea ce este cert este că zeul era venerat în această ipostază numai în coloniile ioniene de la Marea Neagră, iar calitatea de tamăduire includea şi protecţia generală a cetăţii. Unicitatea cultului ar putea fi explicată printr-o sinteză a calităţii de medic deja prezentă în religia greacă cu elemente din cultura locală. In aria Mării Negre zeităţile olimpiene au împrumutat într-adevăr anumite trăsături şi epicleze de la popoarele cu care au venit în contact coloniile. Aphrodita Ourania Apatouros îşi ia numele de la un centru local important unde era venerată, Apaturum. Apollo insuşi este venerat în Abdera ca Apollo Derainos, epicleza derivând din numele unui trib tracic.

Nemuritorii traci

Tracii au jucat de altfel un rol considerabil în miturile greceşti. Prezenţa etnică tracică este perceptibilă încă din momentul fondării cetăţilor, când membri ai aristocraţiei locale sunt incorporaţi în societăţile nou formate. Doar trei colonii de pe coasta tracică poartă nume greceşti :Dionysopolis, Apollonia şi Anchialos, restul fiind de origine autohtonă. In elaborarea unui nou cult care să păstreze nucleul personalităţii zeului dar care să cuprindă totodată şi aspecte noi care să particularizeze coloniile, este posibil ca grecii, prin utilizarea epiclezei de Iatros, sa se fi inspirat din credinţele locale. Dintre toate neamurile cu care au venit în contact, tracii şi geţii se pare că aveau cel mai mare interes legat de nemurire şi modul de o obţine, subiect iubit şi de greci după cum se observă din mituri precum cel al lui Asclepios.

Platon discută despre metodele de vindecare şi despre puterile lui Zalmoxis în dialogul « Charmides », când Socrate spune că a aflat despre tratamente pentru dobândirea nemuririi, iar cum interlocutorul său nu se arată foarte surprins, am putea considera că athenienii ştiau câte ceva despre priceperea medicilor traci şi cum aceştia pot manipula legătura dintre trup şi suflet pentru a aplica tratamente eficiente. Zalmoxis era privit ca vindecător divin, având la dispoziţie acoliţi-medici.

Povestea lui Zalmoxis relatată de Herodot surprinde elemente importante ale credintei în nemurire. Revenirea zeului în cel de-al patrulea an după coborârea în grota rituală şi trimiterea mesagerului la el sunt interconectate :Zalmoxis este invocat într-un ritual care îi ‘face’ pe credincioşi nemuritori. Alte obiceiuri probează şi ele imortalismul trac :tribul trausilor se bucură la moartea cuiva pentru că este o eliberare şi o dobândire a fericirii supreme. Triburile de geţi, teretizoi sau krobyzoi cred că morţii se vor întoarce ca Zalmoxis. O versiune a transformării în zeu a lui Zalmoxis ne oferă şi Strabon, care spune că a devenit chiar co-regentul regelui, iar după retragerea în grotă geţii aleg mereu un om divin care să-l imite pe zeu.

Până în secolul al V-lea a.H.r. misticismul, doctrina ascetică şi imortalismul zalmoxian i-au determinat pe greci sa-l asocieze pe zeul trac lui Pitagora, ale cărui aptitudini vindecătoare şi şamanice au facilitat considerabil comparaţia. Asocierea celor doi pare a fi inspirată şi din asemănarea dintre activităţile acoliţilor pitagoreici care organizează adunări şi iniţieiri în sunedrion, şi nobilii geţi care se adună la banchete în andreon. După ce mai intâi se spune că Zalmoxis este sclavul lui Pitagora, rolurile se inversează ulterior. Oricum, este destul de dificil de făcut diferenţa intre cultul tracic şi interpretarea sa de către greci.

Preoţii lui Zalmoxis erau bincunoscuţi ca medici-iatroi, având capacitatea de a-l imita pe zeu în ceea ce priveşte acordarea de tratamente miraculoase care ar ajuta chiar la dobândirea nemuririi. Nu numai Zalmoxis este tămăduitor mitic. Regel trac Rhesus, ucis la Troia, se spune că a trăit în continuare tot într-o peşteră şi că a eliminat molimele din jurul muntelui unde zăbovea ca spirit. Miturile greceşti despre mari muzicanţi, aproape toţi traci, cum ar fi faimosul rebel, profet si vindecător Orfeu, iarăşi contribuie la o apropiere a zeului grec de neamurile autohtone. Si Orfeu este mag, cea mai importantă abilitate a sa fiind cea de medic.

Infrăţirea zeilor

Grecii ştiau că tracii deţin cunoştinţe bogate în materie de medicină, lucru pomenit de Euripide, Platon sau Pausanias. In epoca romana circulau numeroase tratate medicale cu numele lui Orfeu. Apreciat alături de acesta era şi Musaeus, care vindeca prin muzică.

Vindecările fac parte şi din cultura scitică, atestate de pildă pe decorul ceramic din tumulii din vecinătatea oraşului Penticapaeum. Originea grecească a ceramicii arată şi că grecii erau familiarizaţi cu obiceiurile scite. Experienţele şamanice, ilustrate în legende precum cele ale lui Abaris sau Aristeas. Abaris, preot al lui Apollo Hyperboreeanul, cunoscut lui Herodot şi Pindar, se spune că ar fi calătorit pe o săgeată şi că ar fi săvârşit minuni sau purificat oraşe de molimă. La fel se spunea despre sciţii Anarcharsis sau Toxaris. Herodot menţionează că enareis, preoţii sciţi androgini consideraţi şi samani, erau chemaţi de rege când acesta cădea la pat, pentru a li se cere să ghicească din cauza cărui supus s-a îmbolnăvit. Practicile tămăduitoare ale medicinei şamanice îi impresionează pe greci. Mulţi nu făceau distincţia între sciţi şi traci, aduşi laolaltă prin practicile religioase relativ similare.

In Tracia Apollo este o zeitate familiară. Herodot ne spune că unii consultă oracolul din Delphi. Apoi, în “Odiseea”, Kikones are un preot al lui Apollo, pe Maron. Comoara de la Rogozen cuprinde veselă care îl pomeneşte pe Apollo, iar inscripţiile îl atestă pe regele Cotyso din secolul al V-lea a.Hr. Cea mai timpurie fuziunii dintre o zeitate tracică şi Apollo este cea din Abdera, unde epicleza Derainos derivă din tribul omonim. Incepând cu secolul al II-lea a.Hr. Thracia este invadată de dedicaţii pentru zeul grec care adoptă epitete trace şi este reprezentat pe reliefuri alături de cavaleri. Epicleza Iatros apare în două inscripţii din Thracia, dintre care una, descoperita aproape de Philippopolis, este întreagă. Un exemplu concludent de identificare a lui Apollo Iatros cu cavalerul trac avem din satul Kiril-Metodievo, tot în zona oraşului Philippopolis :o inscripţie cu un călăreţ şi o legendă care cel mai probabil face referire la zeul grec. De altfel cele mai multe dedicaţii făcute de cetăţeni cu nume fie greceşti, fie trace, fie latine, sunt acompaniate de reprezentări în relief ale cavalerilor traci. Doar Asclepios putea concura cât de cât cu imensa popularitate a tămăduitorului-arcaş.

Concluzionând, Apollo Iatros este o ipostază a zeului pe care nu o regăsim altundeva decât în coloniile ioniene din Pont. Este zeitatea tutelară, beneficiază de temple şi de preoţi din mari familii aristocrate. Epicleza denotă încercarea de delimitare faţă de cultul din metropolă prin accentuarea unei calităţi împărtăşite din plin de zeităţile locale. Preocupările tracilor şi sciţilor faţă de vindecare şi nemurire au condus la scoaterea în evidenţă a aspectului de medic al zeului grec. Sinteza cultică mai sugerează şi că noile colonii greceşti erau spaţii culturale deschise, dornice de a incorpora elemente straine, şi nu doar simple imitaţii ale cetăţilor-mamă.