Autor 6084 vizualizări


Pe locurile ocupate azi de Ateneul Român și de scuarul din fața acestuia se afla odinioară Livedea Văcăreștilor, numită așa după stăpânii locului. 

Aflate, în veacul al XVII-lea și începutul celui următor, spre marginea de nord a Bucureștilor, pământurile aparținuseră lui Ianache Văcărescu, cel omorât de turci în 1714 la Constantinopol, odată cu Constantin Brâncoveanu, al cărui sfetnic credincios fusese. 

Averea lui Ianache a fost moștenită de cei patru fii ai săi, livada, mult mai mare decât Grădina Episcopiei de mai târziu, revenindu-le copiilor mai mari, Constantin și Radu. La căsătoria fetei sale, Ilinca, cu Mihai Cantacuzino, vel-logofătul Constantin o înzestrează cu partea lui de loc din livada familiei. După moartea Ilincăi (prin 1763 sau 1764), proprietatea rămâne în stăpânirea soțului acesteia. Pe la 1766, Mihai Cantacuzino începe să cumpere și alte terenuri, în jurul celui de zestre al soției, cu intenția de a construi aici o biserică și o școală pentru copii nevoiași. Va prelua și partea de loc a lui Radu, unchiul Ilincăi, dându-i la schimb o proprietate similară în mahalaua Fântâna Boului (zona Ştirbei Vodă, Popa Tatu de azi). 

Biserica a și apucat să o construiască până în 1768, căci, pe 30 noiembrie 1769, vel-vistierul Mihai Cantacuzino este trimis în solie la ruși, împreună cu Nicolae Brâncoveanu și cu mitropolitul Grigorie, spre a le cere ajutor în conflictele cu turcii. Cantacuzinul va rămâne în Rusia, unde va primi gradul de general și va scrie o Istorie a Ţării Românești și o Genealogie a Cantacuzinilor, care avea și scopul, nemărturisit, de a-i dovedi stirpea aleasă. De la această scriere i se trage cognomenul de „genealogistul“, spre a fi deosebit de Cantacuzinii omonimi. Se va întoarce totuși în București în toamna lui 1775, ca general rus, pentru a-și rezolva treburile legate de avere. Cu acest prilej închină biserica pe care o ctitorise Episcopiei Râmnicului, ca metoc al acesteia, spre a-i spori veniturile. 

Grădina Episcopiei, între casele marilor boieri ai timpului

Biserica va fi cunoscută după hram ca „Sfinții Patruzeci de Mucenici“, dar și după numele Episcopiei, iar acest nume se va transmite și grădinii din jur. Era o grădină destul de întinsă pentru acele vremuri și acele locuri, înțesate de proprietăți ale marilor familii boierești:măsura cca 5000 mp. Este și motivul pentru care domnitorii de la sfârșitul veacului al XVIII-lea încep să-i acorde atenție. 

Un document din 14 martie 1796, emis de cancelaria lui Alexandru Moruzi, poruncește marelui vistier să-i scoată „din catastihul Vistierii i al Vornicii“ pe patru „din dajnicii mahalalilor din orașul domnii meale“, cei patru „lude“ (scutiți de biruri) urmând să se îngrijească de „cea da pururea curățire și înfrumusețarea grădinii ce iaste la acest metoh“ (grădina Episcopiei). Că împlinirea poruncii se afla în atenția domniei o dovedește și reluarea ei, aproape în aceiași termeni, la 8 septembrie 1797, sub Alexandru Ipsilanti, care „înnoiește și întărește“ mila predecesorului. Celor patru scutelnici urma „să li se dea pecetluirile domnii mele la mâini, spre a fi cunoscuți și apărați de rândul dăjdiilor Vistierii, i de alte podvezi, ca să poată a căuta de treaba și poslușaniia acei grădini“. Aici, în metocul Episcopiei Râmnicului, a tras în toamna lui 1788 prințul Friedrich de Saxa-Coburg, în timpul războiului cu turcii. Se pare că porunca lui Ipsilanti a avut efect și pe mai departe, chiar dacă n-a mai fost reînnoită de domnitorii care i-au urmat, căci grădina a continuat să existe de-a lungul secolului al XIX-lea, într-o zonă din ce în ce mai încărcată de construcții, îngrijită când mai bine, când mai rău, fără să fie lăsată în paragină, asemenea numeroaselor maidane risipite în tot orașul. 

Societatea Ecvestră Română vrea să construiască un manej

Semn că locului i se dădea în continuare atenție și că era căutat de bucureșteni este și faptul că, la 6 decembrie 1830, „în curtea acestui metoh de episcopie s-a sfințit întâiul drapel al Oștirei românești“;sfințirea s-a făcut „cu toată boierimea țărei și cu toți deputații Camerei Legiuitoare“ (Obșteasca Adunare). Biserica, în schimb, lipsită de venituri sigure (nu avea nici moșii, nici vie, nici alte proprietăți), s-a ruinat treptat, devenind o primejdie pentru cei care se apropiau de zidurile ei, astfel încât a fost dărâmată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, între 1861 și 1864. Pe locul altarului bisericii a fost instalată o coloană de piatră având în vârf un vultur cu aripile desfăcute și o cruce pe cap. 

În 1872, sub antreprenoriatul lui A. Godillot, a început reamenajarea grădinii, aceasta căpătând un aspect modern (furnizor al armatei în vremea lui Cuza, întreprinzătorul Godillot mai condusese și alte lucrări importante:abatorul, fântâna din Filaret, halele centrale din Piața Unirii). Coloana de piatră a rămas o vreme pe locul ei din marginea de răsărit a Grădinii Episcopiei. O parte de loc, în fundul Grădinii Episcopiei, a fost preluată de Societatea Ecvestră Română, care începe în 1874 construirea unui manej, destinat școlii de călăreți, dar și reprezentațiilor de circ. Construcția înaintează greu, din lipsă de fonduri, și se oprește cu totul la puțin timp după terminarea fundației. Societatea „Ateneul Român“, care încă din noiembrie 1886 își stabilise ca obiectiv construirea unui palat corespunzător rolului cultural pe care și-l asumase, în care să-și poată desfășura activitățile – conferințe, expoziții, spectacole muzicale etc. –, primește de la Primărie, în urma stăruințelor doctorului Constantin Esarcu, terenul din Grădina Episcopiei părăsit de Societatea Ecvestră, căreia i se plătesc despăgubiri. 

Nici Societatea „Ateneul Român“ nu o ducea mai bine cu banii, fiind nevoită să facă chetă publică pentru a completa fondurile. Mare lucru nu s-a strâns din mila publică, dar împrejurarea a avut meritul că ne-a lăsat formula „Dați un leu pentru Ateneu“. [...] 

Istoria grădinii, istoria modernizării oraşului

Construcția manejului, mai apoi a Ateneului Român a schimbat înfățișarea Grădinii Episcopiei. Şi-a pierdut în primul rând numele și grădina a început tot mai mult să fie cunoscută sub acela al noului și impunătorului edificiu, o adevărată emblemă a Capitalei;iar în al doilea rând și-a redus drastic suprafața, iar după intervențiile ulterioare s-a micșorat și mai mult. 

Multe dintre transformările pe care le-a cunoscut grădina țin de procesul firesc al modernizării întregii zone, a orașului în general. Aflată în centrul acestuia, în preajma Palatului Regal, a unor case aparținând protipendadei (familiile Constantin Boerescu, Cretzeanu, Nicu Cesianu, Slătineanu, Filipescu, Lahovari, Iancu Manu și altele), ca și a unor magazine cu mare căutare în „lumea bună“ a Capitalei (o celebră galanterie se numea chiar „La High Life“, iar Jockey Clubul funcționa în casele lui Barbu Slătineanu, din fața Ateneului), grădina s-a aflat mai tot timpul în atenția gospodarilor oraşului, ca și zona din jur. De-a lungul timpului, au fost amplasate aici busturile unor oameni de cultură (C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia, Constantin Esarcu, Ienăchiță Văcărescu, Traian Demetrescu, Gh. Dem. Teodorescu, Th. Şerbănescu), monumentul alegoric al generalului I.Em. Florescu, statuia „Alergătorii“ (sau „Spre ideal“) a fost așezată aici în 1913. 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, peste drum de grădină, își construiește o casă spațioasă Constantin Boerescu, fratele marelui jurist și om politic Vasile Boerescu. De la acesta, casa va trece curând în posesia familiei Cesianu, pentru a adăposti, din 1922, restaurantul „Cina“. Între anii 1912-1914, în partea cealaltă, spre nord, pe locurile care aparținuseră unui mare proprietar funciar, Nicolae Niculescu, a fost construit hotelul „Athénée Palace“, unul dintre hotelurile de lux ale orașului (pe locul acela fusese înainte un han, al lui Gherasim). În 1950, Grădina Ateneului, cum începuse să i se spună tot mai frecvent, suferă ultimele transformări importante:sunt îndepărtate toate statuile, sunt reamenajate aleile și rondurile de flori, grădina devenind acum un mic spațiu verde în fața Ateneului. Suprafața ei va fi și mai mult micșorată, prin crearea unui loc de parcare în partea dinspre Palat. Statuia „Alergătorii“, realizată de Alfred de Boucher, amplasată la început la intersecția Căii Victoriei cu strada Biserica Amzei, a fost mutată pentru o vreme în fața stadionului Dinamo, dar a fost adusă înapoi. În 1965 a fost așezată în locul ei, în fața Ateneului, statuia lui Mihai Eminescu, realizată în bronz de Gheorghe Anghel. În prezent, doar numele unei străzi învecinate mai amintește de vechiul metoc al Episcopiei Râmnicului. Deși nu mai păstrează nimic din farmecul grădinii de altădată a Episcopiei, scuarul din fața Ateneului rămâne și astăzi o oază de liniște și verdeață într-o zonă copleșită de asfalt.

(Text preluat din broşura Marea refacere a Ateneului Român. 1990-2003, Caietele Filarmonicii „George Enescu“;coordonator de colecţie:Cristina Sârbu, editura Anima, Bucureşti, 2010;intertitlurile aparţin redacţiei)