Gladiatorul: istoria din spatele filmului

Autor 76108 vizualizări


După o absenţă destul de îndelungată a istoriei romane de pe scena marilor producţii cinematografice, ultimul exemplu notabil datând din 1964 (The Fall of the Roman Empire), filmul lui Ridley Scott din anul 2000 aduce un nou suflu şi o intensitate aparte în materie de naraţiune şi spectacol. Un astfel de film istoric poate constitui un punct de plecare interesant pentru studiul epocii în care este situat, şi nu numai.

Să ne amintim puţin povestea. În anul de graţie 180, armata romană se pregăteşte să-i înfrunte pe barbarii germani la frontiera de nord. Generalul Maximus (Russell Crowe) se luptă cu vitejie pentru siguranţa statului roman şi este invidiat de Commodus (Joaquin Phoenix), fiul împăratului Marcus Aurelius (Richard Harris), care îl simpatizează mult mai mult pe general. Maximus se dezice însă de implicarea în orice intrigă politică, nedorindu-şi decât să se întoarcă acasă, în Hispania.

Cum Maximus este un idealist, care crede în principiile şi gloria Romei, împăratul îl preferă în defavoarea arogantului său fiu, dar va sfârşi de pumnalul acestuia. Ordonă gărzii pretoriene să-l aresteze pe Maximus, acesta se foloseşte însă de virtuţile sale militare pentru a scăpa. Îşi găseşte familia ucisă şi casa devastată, la rândul său găsit inconştient de negustorii de sclavi şi dus la Zucchabar. Aici este cumpărat de un lanista, conducătorul unei şcoli gladiatoriale pe nume Proximo.

Încep luptele în arenă, fostul general câştigând inima publicului. În curând se vede confruntat cu prezenţa lui Commodus, la rându-i un împătimit al jocurilor, dezvăluindu-şi identitatea şi setea de răzbunare. Ovaţiile publicului îl împiedică pe Commodus să acţioneze pripit. Noul împărat are planuri mari:vrea să dizolve senatul şi să îşi instaureze propriul regim, dorind pentru asta un copil cu propria soră, Lucilla (Connie Nielsen). Temându-se pentru viaţa fiului ei, aceasta va iniţia un complot cu senatorul Gracchus şi alţi oameni loiali generalului, convingându-l pe Maximus să li se alăture.

Commodus le va dibui însă intrigile şi trimite garda pretoriană după ei. Gladiatorii se luptă cu bravură împotriva pretorienilor, Proximo este ucis, dar Maximus este capturat. Commodus îşi amenintă sora şi îi dă de veste lui Maximus că vor lupta în Colosseum până la moarte. Ca să se asigure că va câştiga, îl înjunghie şi pe el, ca pe Marcus Aurelius, într-o îmbrăţişare fatală. Fostul general va avea însă destulă putere cât să-şi învingă adversarul, dar cu preţul vieţii.

Foarte în mare, cam aceasta este linia narativă. Să vedem acum cam care ar fi fundalul antic care a servit drept inspiraţie pentru multipremiata producţie. Actiunea se petrece în anul 180, când într-adevăr domneşte unul dintre ‘bunii împăraţi” ai dinastiei Antoninilor şi ne aflăm la apogeul puterii romane, sub semnul prosperităţii şi bunei guvernări. Cum a ajuns Marcus Aurelius împărat? Trebuie să ne întoarcem puţin în timp, la împăratul Hadrian. Iniţial acesta îl adoptă pe distinsul aristocrat Lucius Ceionius Commodus, care însă piere, aşa că Hadrian îl alege în loc pe senatorul Titus Aurelius Antoninus, dar cu condiţia ca la rândul său să-i adopte pe Lucius, fiul răposatului Ceionius, şi pe Marcus Annius Verus, propriul lui nepot, adoptat de acelaşi Ceionius.

Aşa ca Annius Verus preia numele noii sale familii, devenind Marcus Aurelius Antoninus. Domnia lui Antoninus Pius a fost una calmă, fără evenimente majore, o vreme in care împăratul reuşeşte să lase trezoreria plină. Urmaşul său, unul dintre cei mai remarcabili împăraţi romani, a primit o educaţie deosebită în literatură, retorică, drept şi filosofie. Oratoria o învaţă cu faimosul Fronto, retorul din Africa de Nord. Adept înflăcărat al stoicismului, Marcus Aurelius obişnuia să-şi petreacă nopţile din tabara militară înşirându-şi în scris preţioasele gânduri, adunate într-o lucrare cunoscută azi sub numele de Meditaţii.

Administrator excelent şi comandant capabil, împăratul a optat şi pentru o bună colaborare cu senatul, căruia practic îi mai rămăsese doar o putere teoretică. La vremea respectivă niciun aristocrat roman nu mai putea concepe (cum se întâmplă în film, unde chiar împăratul visează la asta) răsturnarea principatului şi restaurarea republicii. O inovaţie a lui Marcus Aurelius va fi cooptarea unui coleg de guvernare, mai întâi în persoana fratelui său vitreg, Lucius Verus, până la moartea sa din 169, survenită în timpul intervenţiei de la frontiera de nord împotriva germanicilor. De atlfel, împăratul îşi va petrece, cum este sugerat şi în film, perioada de sfârşit a vieţii încercând să asigure pacea cu marcomanii.

Cât despre Commodus, cum era fiul natural al împăratului, nu avea sens să se continue politica de adopţie de tron, acesta dobândind toate privilegiile unui moştenitor de drept. Marcus Aurelius moare la Vindoboda (Viena), pe 17 martie 180, probabil din cauza ciumei. Fiul său, prezentat ceva mai în vârstă în film, avea de fapt doar 19 ani, şi într-adevăr reputaţia proastă nu îi era străină, din pricina pasiunii pentru religii obscure sau pentru gladiatură.

Neavând experientă şi nici abilitate administrativă, transformă principatul în tiranie, spre disperarea nobililor care îl vedeau luptând în arenă şi spre deliciul plebei. Se îmbrăca precum Hercule, într-o piele de leu, câştigând, conform autorilor antici, nu mai puţin de 620 de victorii în arenă, şi secătuind în acelaşi timp trezoreria. Nu este de mirare că au apărut şi conspiraţiile, sora sa Lucilla, căsătorită la acel moment cu Pompeianus, loial lui Commodus, implicându-se şi ea într-o astfel de conjuraţie. În realitate însă, a sfârşit ucisă în 182. După un deceniu de teroare prin persecuţii şi omucideri, Commodus sfârşeşte şi el asasinat în 192. Sursele indică un scenariu diferit de film:Commodus ar fi fost ştrangulat de un atlet încurcat cu amanta sa Marcia. Roma este aruncată în alt război civil, încheiat prin ascensiunea lui Septimius Severus.

Cât despre lumea gladiatorilor, dincolo de micile inexactităţi, cum ar fi gestul cu degetul ridicat, care se pare că în orice poziţie, sus sau jos, ar fi însemnat uciderea (aluzie la fluturatul sabiei), sau luptele prea apropiate în timp ale aceluiaşi gladiator (care lupta cam de 2-3 ori pe an), pare destul de veridică în materie de intensitate a atmosferei.

Cititi si:

Gladiatorii, vedetele blestemate ale Romei

Contrar naraţiunii din film, Marcus Aurelius nu a interzis niciodată gladiatura. În schimb, mulţi gladiatori au fost luaţi şi trimişi la frontiera din nord, ceea ce a mărit costurile organizării unor astfel de spectacole. Şi el le considera tot o metodă de a abate masele de la probleme. Constantin a încercat să le abolească, dar urmaşii săi le-au permis pe tot cuprinsul secolului al IV-lea. Împăratul Honorius închide şcolile de gladiatori în 399, dar asta nu a împiedicat încă un secol de lupte clandestine.

Gladiatorulse invârte în jurul unui nucleu de evenimente unde istoricul Gibbon plasa începutul decăderii Romei, odată cu moartea ultimului Antonin. Este o ficţiune, de altfel bine construită, mulată pe un cadru istoric problematic, care valorifică din plin zvonurile senzaţionaliste din epocă ce spuneau că marcus Aurelius nu ar fi putut să-şi susţină depravatul fiu. Este primul film epic realizat după lunga serie din anii ’50-’60, urmată de declinul provocat de factori financiari, competiţionali, şi nu în ultimul rând psihologici. Publicul era suprasaturat. Filmele deja se îndreptau spre teme mai contemporane, cu mai multa sexualitate şi violenţă.

Ultimul mare film epic, The Fall of the Roman Empire, sfida totuşi convenţiile hollywoodiene asupra genului, pentru că introducea mai multe referinte subtile, explora mai mult imaginea de ansamblu a politicii romane, era mai analitic şi spre deosebire de filmele precedente care adaptaseră romane cu tentă religioasă, aici se folosesc şi idei din lumea academică (Gibbon). În ciuda noii abordări a istoriei filmice, producţia nu a primit recenzii favorabile. Şi cum se face totuşi că Roma a înviat prin Gladiatorul, abia în anul 2000?

Ca şi celelalte toga movies, şi aici se încearcă o recreare a imaginii unei lumi a puterii şi intrigii, a voluptăţii şi terorii, a gloriei şi corupţiei. Mitul Romei se folosea de obicei pentru a exprima anumite percepţii despre contextul socio-politic, cum ar fi ideea bunului american creştin (romanul rebel) în luptă cu nedreptatea şi autoritarismul fie a sistemului totalitar, fie a propriului sistem (cetatea Romei). Dar deja în anul 2000 manipularea artistică a istoriei prinde un alt sens. Avem contextul globalizării, al comercializării pe scară largă a filmelor care exprimă idei mai generale, ami universal valabile, iar pe de altă parte avem şi noile tehnologii computerizate care permit o adevărată explozie de imagini fabuloase. Acum Roma chiar poate fi construită într-o singură zi.

Iar Gladiatorul, dincolo de acest avantaj net, mai are unul:el preia practic punctele forte ale predecesorilor:de la Quo Vadispersonaje bine definite, mai ales cel negativ, de la Ben-Hurvirtuţile masculine şi firul narativ antrenant, de la The Fall of the Roman Empiresolemnitatea şi iluzia veridicului. Se combină decadenta spectaculoasă din Cleopatra cu drumul tragic al eroului din Spartacus. Cu alte cuvinte, clişeele Romei de pe marile ecrane se îmbină armonios cu aspiraţia sa spre respectabilitate.

Deşi era riscantă o astfel de temă epică, Ridley Scott, faimos pentru discursul său vizual elaborat (Alien1979, Blade Runner1982, Thelma and Louise1991, Black Hawk Down2001, Kingdom of Heaven2005) a găsit în ea o veritabilă sursă de inspiraţie şi a revigorat genul prin ceea ce s-a dovedit un blockbuster. Publicul a putut să vadă o Romă recognoscibilă, dar totodată originală. Este o nouă viziune din multe puncte de vedere. De exemplu, în general în vechile reprezentări era vorba fie despre conflictul dintre stat şi un anumit grup de oprimaţi (creştini, evrei, sclavi), fie despre cel dintre mai multe facţiuni politice. În Gladiatorul tensiunea este şi la nivel ideatic, între Roma imperială, la apogeul puterii sale (în care regăsim America), şi ego-ul său republican.

Obiectivul improbabil al restaurării acesteia poate exprima o nostalgie după un timp idealizat;asa cum Maximus se alienează de sistemul în care este captiv, aşa şi omul contemporan (nu neapărat numai americanul) visează la o lume mai compatibilă cu valorile umane pe care adesea o regăseşte în imagini ale trecutului. Pentru Maximus, sunt importante loialiatea, curajul, unitatea camarazilor săi pe de o parte, iar pe de altă parte familia. Este imposibil să nu empatizăm cu el. La fel cum nu este greu să ne identificăm cu trăirile sale după ce visul său despre Roma se spulberă. Societatea contemporană tânjeşte într-un fel după o întoarcere la valori mai tradiţionale, mai simple, asa cum Maximus tânjeşte după viaţa sa la ţară. El este opusul virtuos a ceea ce înseamnă Roma, dar complexitatea sa psihologică îl urcă o treaptă mai sus faţă de predecesorii săi din filmul epic.

Russell Crowe are o prezenţă convingătoare şi carismatică (deşi istoric vorbind, pentru cineva de rang ecvestru era destul de greu să ajungă în poziţia de general în legiune), este perfecţionist şi idealist, integru şi prin urmare favorizat de marcus Aurelius, reiterându-se convenţia complicaţiilor familiale. Dar traiectoria sa dureroasă îl poartă şi pe calea cinismului şi răzbunării, este un personaj mai complex şi mai autentic decât cele de dinainte. Iar performanţa lui Crowe este susţinută de personajele secundare, conturate şi ele mai în adâncime. Comodus nu este doar tiranul însetat de putere, ci fiul care lipsit de iubire dezvoltă sentimente toxice pentru cei din jur. Lucilla este la rândul ei un amestec de putere şi feminitate. Relaţiile dintre personaje trădează şi ele complicaţii, conferind naturaleţe firului narativ.

Până la urmă, Roma pare şi nu pare în acelaşi timp o lume străină de a noastră. Şi putem găsi multe puncte de discuţie şi de paralele, din cele mai diverse. De pildă, nu putem regăsi ceva din gloria şi faima pe care le dobândesc azi sportivii cu cele ale gladiatorilor? Sau nu putem asemăna apologia multiculturalismului de azi cu diversitatea de la şcoala de gladiatori? Sau nu putem întrevedea în credinta lui Maximus că îşi va întâlni familia în viaţa de apoi o încercare de religiozitate a omului secularizat? Să nu mai vorbim şi despre problema paralelei cu lumea americană, care ca şi cea romană, a exportat nişte valori şi definiţii despre libertate şi dreptate, care se dovedesc precare atunci când autoritatea este nedemnă.

Aşadar, imaginea Romei din Gladiatorulne invită la o reflecţie multifaţetată, dincolo de purul act artistic, la rândul său extrem de captivant. Istoria poate fi până la urmă recombinată în toate felurile şi popularizările ne împing spre cunoaştere. Chiar filmul ne sugerează:Commodus, atunci când la reiterarea în arenă a bătăliei pentru Cartagina, îi vede pe barbari câştigând, se întreabă dacă oare acesta este adevărul.

""