Ginghis Han, geniul brutal al istoriei
Ginghis Han a fost cel mai mare cuceritor pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Figură legendară a istoriei, cunoscut de toată lumea ca simbol al luptătorului barbar, Ginghis Han rămâne și astăzi un personaj extrem de important al istoriei universale, însă unul controversat. Cum îl percepem azi pe Ginghis Han? Ca un ucigaș cu sânge rece, responsabil de zeci de milioane de victime, sau ca pe un lider extraordinar, creatorul celui mai întins imperiu din istorie?
Ginghis Han și fiii săi au învins popoare de la Adriatica până la Pacific, au ajuns în teritoriile care aparțin astăzi de Austria, Finlanda, Croația, Ungaria, Polonia, Vietnam, Myanmar, Japonia și Indonezia. Imperiul mongol a avut o întindere de 30 milioane m2, cât Africa de mare. Ca să facem o comparație, e de ajuns să spunem că Imperiul Roman a ajuns doar la jumătate din suprafața Americii continentale (deci fără Alaska). Până în anul 1240, cuceririle mongole se întindeau în aproape toată lumea cunoscută atunci (cu excepția Africii), adică aproape toată Asia și Europa.
Ginghis Han (1162-1227) și fiii săi au purtat războaie pe două fronturi simultane și au cucerit teritoriile ruse pe timp de iarnă – reușită la care Napoleon și Hitler au aspirat, dar n-au ajuns niciodată. Cum a fost posibilă o asemenea victorie pentru un popor nomad de 2 milioane de locuitori? Răspunsul stă în extraordinara tehnică militară care s-a folosit din plin de beneficiile arcașilor călare. Viteza și mobilitatea arcașilor mongoli, acuratețea loviturilor lor de la distanță și modul extraordinar în care stăpâneau caii – toate aceste elemente, combinate cu politica brutală impusă de Ginghis Han celor pe care-i ataca („predați-vă sau muriți!”), i-au făcut pe mongoli invincibili. Potrivit istoricului militar Liddell Hart, Ginghis Han a fost un inovator militar în două chestiuni esențiale:a realizat că nu avea nevoie de sprijinul infanteriei pentru cavalerie și a înțeles importanța barajelor de artilerie.
Mulți istorici susțin că această realizare a fost rezultatul unor masacre și vărsări de sânge atât de brutale cum nu s-au mai întâlnit în istorie până în secolul XX. Dar oare așa e? Nu se poate face oare o estimare mai echilibrată a ceea ce au însemnat cuceririle mongole?
Ginghis Han, responsabil pentru brutalitatea Reconquistei?
Istoricul militar John Keegan a scris că Ginghis Han a fost responsabil pentru sălbăticia Reconquistei spaniole împotriva maurilor și pentru masacrele comise în America împotriva aztecilor și incașilor – petrecute la trei secole distanță de invazia mongolă! Cum asta? Mongolii ar fi importat o brutalitate aparte în Islam, care la rândul său a transmis-o cruciaților, iar de aici înapoi în Europa și, după 1492, în Lumea Nouă. Istoricul Harvard Ostrovski îl contrazice însă, susținând pe bună dreptate că această brutalitate feroce a fost de fapt introdusă în Islam tocmai de cruciați.
Antropologul Jack Weatherford oferă însă o perspectivă diferită asupra „monstrului” Ginghis Han. El nu pune accent pe numeroasele victime ale cuceririlor mongole și subliniază, în schimb, atitudinea mongolilor față de femei, faptul că aceste comunități evitau tortura și modul în care-și transmiteau cultura și artele.
Aceste perspective moderne divergente parcă sunt o proiecție în timp a viziunilor complet diferite asupra mongolilor din secolul al XIII-lea. Spre exemplu, pentru cronicarul Matthew Paris, mongolii erau niște demoni, dar pentru filosoful franciscan Roger Bacon ei reprezentau triumful științei și al filosofiei asupra ignoranței.
Câți morți au lăsat în urmă mongolii?
Pentru că cea mai cunoscută imagine a lui Ginghis Han este cea a cuceritorului barbar care a făcut milioane de victime, trebuie să ne întrebăm:câte persoane au murit ca rezultat al războaielor și cuceririlor sale? Bineînțeles că istoricii nu pot oferi un răspuns exact, și asta din trei motive:când scriau, cronicarii medievali exagerau numărul victimelor de până la 10-15 ori, așa că cifrele rămase în anale trebuie tratate cu atenție. Apoi, estimarea poate fi făcută doar când există statistici demografice exacte, iar recensămintele medievale nu sunt surse de încredere. În fine, acest tip de estimări se realizează cu greu chiar și pentru perioade moderne, așa că este cu atât mai dificl să le faci pentru secolul XIII.
Au existat trei mari campanii mongole între 1206, anul în când Temujin a devenit Ginghis Han, împărat al Mongoliei, și 1242, când mongolii s-au retras din Europa ca urmare a morții hanului Ogodai. Cuceririle europene din 1237-1242 au făcut, probabil, câteva milioane de morți, iar subjugarea teritoriilor de azi ale Iranului și Afganistanului (1219), în jur de 2, 5 milioane. Mai greu este să facem o estimare corectă a victimelor cuceririlor din teritorile chineze, din anii 1211-1234, și asta pentru că istoricii nu au informații cu adevărat de încredere privind situația demografică a Chinei de Nord în acel moment. O estimare aproximativă ajunge la 60-90 de milioane de oameni, astfel că pierderile omenești din timpul războaielor cu mongolii ar fi putut ajunge la 30 de milioane, deci între 30 și 50% din totalul populației. Adăugând și victimele din zona Caucazului, armeni și georgieni, ajungem la un total de 35-37 milioane de victime ce pot fi atribuite mongolilor.
De ce numărul victimelor este atât de mare și de ce au erau mongolii atât de feroce? De-a lungul timpului, specialiștii au propus diferite argumente:mongolii răspândeau în jurul lor teroare și cruzime pentru că aveau mentalitatea unei societăți de stepă, transpusă într-un timp scurt pe o scenă globală;în termenii viziunii religioase mongole (misiunea divină de a cuceri lumea pentru zeul lor suprem) rezistența era o blasfemie;pentru că se temeau și, ca atare, urau cetățile fortificate atât de diferite de cultura lor;pentru că era cea mai eficientă metodă de a-i avertiza pe cei cuceriți să nu îndrănzească să se revolte.
Cea mai simplă explicație pentru politica mongolilor de „predați-vă sau muriți” este că acest popor, care nu trecea de 2 milioane de oameni, era obsedat de protejarea propriei populații. Pentru ei, cel mai bun scenariu era acela în care un oraș sau o comunitate se preda fără război, astfel încât ei să nu-și piardă soldații. Asta explică de ce multe dintre orașele care s-au predat în fața mongolilor au fost tratate cu îngăduință. Chiar și așa, cruzimea lor nu era natură psihopată, cum s-a mai sugerat;pentru ei, avea un scop precis. În plus, trebuie să-i judecăm pe mongoli nu după standardele noastre, de secol XXI, ci după standardele de comportament din secolul XIII. Astfel, în comparație cu alți lideri – asiatici, dar și europeni – care au comis masacre în acea perioadă, Ginghis Han nu iese cu mult în evidență. Și să nu uităm toți marii lideri militari din istorie au trimis mii, sute de mii de soldați la război pentru cauze care, unui outsider, s-ar putea să nu pară deloc „nobile”. Un alt exemplu:campania lui Iulius Cezar în Gallia, care a durat 10 ani, ar fi făcut până la un milion de victime, dar el este amintit astăzi doar pentru poziția sa ca lider, geniu militar și scriitor.
Pro și contra Ginghis Han:ce avantaje a adus lumii imperiul mongol?
Tabăra de istorici pro-Ginghis Han susține că acțiunile mongole din China i-au adus pe acești nomazi în contact cu lumea islamică, și prin extensie cu Occidentul, căci europenii își făcuseră deja simțită prezența în lumea musulmană prin cruciade. Apoi, comerțul și codul de legi și codul de legi yasa au fost principalii piloni ai păcii mongole – pax Mongolica – o perioadă născută din efectele stabilizatoare ale imperiului mongol. După 1220, înclinația mongolilor către comerț mai degrabă decât spre război a câștigat mai mult teren, mai ales după ce Ginghis Han s-a convins că agricultura generează venituri mai mari decât nomadismul.
Până pe la jumătatea secolului XIII, exista în Occident o viziune îngustă care stabilea capătul lumii la Ieruslaim. Însă călătoriile lui Carpini și Rubruck, apoi cea a lui Marco Polo, au putut da naștere unei noi perspective, mai deschisă către lume. Oamenii învățați ai vremii și-au dat seama cât de mare și cât de populată este de fapt lumea;prin comparație, Europa occidentală părea minusculă. Globul s-a micșorat apoi pe măsură ce negustorii venețieni au ajuns până la Beijing, trimișii mongoli la Bordeaux și Northampton, iar genovezii la Tabriz.
Din China au venit, spre lumea islamică și mai departe, în Europa, armele de foc, mătasea, ceramica și tiparul. Astfel, imperiul mongol a servit drept curier al tehnologiei, științei și culturii între China și Iran. Ruta sudică a Drumului Mătăsii, care nu mai era folosită, fiind preferate rutele de mijloc și de nord, a fost revitalizată, și a făcut legătura între Mările Aral și Caspică și Bizanț. În aceste condiții, rolul imperiul mongol în dezvoltarea epocii moderne este esențial. Unii scriitori au argumentat chiar că se poate trage o linie de legătură între Pax Mongolica și descoperirea Lumii Noi, precum și epoca marilor explorări geografice și Renașterea.
În toate aceste argumente există o fărâmă de adevăr. Însă cei care îi consideră pe mongoli mai mult barbari vin cu propriile argumente. Ei spun că așa-zisa perioadă de pace și liniște este supraestimată, că pro-mongolii se concentrează doar pe o perioadă de 20 de ani când efectiv a existat pace și că ignoră perioada colapsului mongol, când imperiul s-a fărămițat. Alții spun că „sistemul mondial” despre vorbesc pro-mongolii este și el supraevaluat, din moment ce legăturile Est-Vest mergeau în mare parte într-o singură direcție, căci nu a existat un corespondent chinez al lui Marco Polo.
Se poate vorbi cu adevărat despre un sistem mondial dacă am lua în considerare și rutele maritime, dar mongolii se temeau de mare și preferau să parcurgă rute ocolitoare pe pământ decât să traverseze pe apă. În fine, mai sunt și cei care, acceptând realitatea unui astfel de sistem mondial, spun că acesta a avut și consecințe neintenționate dezastruoase, căci imperiul mongol a servit drept mijloc al răspândirii epidemiilor. Se prea poate ca avansul mongolilor să fi fost responsabil pentru marea epidemie de ciumă din secolul XIV, căci Asia Centrală a fost dacă nu sursa pandemiei, măcar un focar foarte important.
Mai există alte două importante argumente împotriva mongolilor. Mai întâi, chiar dacă ei au fost războinici extraordinari, sistemul lor a fost inerent instabil, căci ei nici nu făceau comerț, nici nu produceau nimic, trăind doar de pe urma surplusului încasat din cuceriri. Depindeau, așadar, de cei învinși și trebuiau să avanseze permanent, să facă noi cuceriri, pentru a se susține. Era un ciclu nesfârșit de cuceriri, subjugări și exploatări, căci mongolii nu puteau sta locului. Chiar dacă ei ar fi ajuns la Atlantic – și mai mult ca sigur că ar fi făcut-o, dacă hanul Ogodai n-ar fi murit în 1241 –, mai devreme sau mai târziu sistemul lor s-ar fi prăbușit.
Nu în ultimul rând, cultura poporului mongol era puternic dezechilibrată. Chiar dacă avansaseră enorm în termeni de tehnologie militară, depășindu-i cu mult pe europeni, ei n-au avut un Robert Bacon sau un Toma d'Aquino. Și deși europenii îi puteau egala pe mongoli la capitolul comportamentului violent (în războaie și asedii), cel puțin ei au produs Divina Comedie și au construit în orașe catedralele gotice pe care le admirăm și astăzi.
Ginghis Han, acest nomad analfabet, a fost un geniu în multe privințe, mai ales când ne gândim că realizările sale s-au născut, practic, din nimic. Toți ceilalți mari cuceritori ai lumii au fost oameni cultivați și aveau o moștenire culturală și niște tradiții în spate – Alexandru cel Mare cu Aristotel, Iulius Cezar cu moștenirea greco-romană, Napoleon cu iluminismul. Comparat, spre exemplu, cu Francisc de Asissi, contemporanul său, Genghis Han pare un pigmeu (în sensul de persoană lipsită de calități și valoare). În mod paradoxal, urmașii cu Francisc au fost primii europeni care au intrat în contact cu mongolii și s-au întors de acolo cu o poveste uimitoare care a supraviețuit trecerii timpului:povestea lui Ginghis Han.
BBC History, 21 iulie 2015
