Ghiveciul propagandistic comunist, iluzia libertăţii şi „şopârlele“ studenţeşti

Autor 14126 vizualizări


Principalul produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu a fost Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, succesor en titre al Comitetului de Stat pentru Artă şi Cultură condus vreme de şase ani de arhitectul Pompiliu Macovei. Micuţa liberalizare culturală murise. Trăiască marele realism socialist-ceauşist.

 

Click aici pentru mai multe fotografii

 

În volumul dedicat postum lui Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare (Editura Cartea Românească, 1981), Adrian Păunescu mai adăuga o piatră la edificiul megalomaniei sale şi la cultul personalităţii lui Ceauşescu, povestind cum, pe la începutul anilor ’70, marele scriitor „stângaci când era vorba să ceară ceva“, i-a declarat, în prezenţa sa, „omului din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe dintre atributele măreţiei româneşti“:„Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!“. Potrivit aceluiaşi Adrian Păunescu, „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională“. Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creaţii artistice sau culturale lipsite de mesaj «revoluţionar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural, ansamblul activităţilor editoriale, învăţământul literar sau artistic erau subordonate imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea „omului nou“.

1979 Festivalul Cantarea Romaniei la Sala Polivalenta

Nou-creatul consiliu şi cenzura centralizată

Pe scurt, povestea culturii instituţionale din Epoca de aur a fost următoarea:În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înfiinţat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale comitetele de cultură şi educaţie socialistă la nivel de judeţe, municipii şi oraşe. În noiembrie 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a fost reorganizat potrivit hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Consiliului de Stat (nr. 442). Simultan aproape, în decembrie 1977, a fost emis şi setul de decizii privind desfiinţarea Comitetului de Stat pentru Presă şi Tipărituri (Decretul 472), modificarea Legii presei (Decretul 471), reorganizarea Radioteleviziunii Române (Decretul 473) şi a Agenţiei Române de Presă, Agerpres (Decretul 474).

Toate aceste decizii legislative au avut drept obiectiv comun întărirea controlului de partid, concomitent cu subordonarea politică şi cenzura ideologică în scop propagandistic a principalelor instituţii de comunicare în masă şi cultură. Atributele cenzurii centralizate exercitate de fostul Comitet de Stat pentru Presă şi Tipărituri erau repartizate discret, dar eficient, CCES, Agerpres, Ministerului de Interne, Radioteleviziunii şi celorlalte redacţii jurnalistice sau editoriale. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a avut din 1971 şi până în 1989 trei preşedinţi:Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“ (15 septembrie 1971-8 noiembrie 1976), Miu Dobrescu (9 noiembrie 1976-28 august 1979) şi Suzana Gâdea, poreclită „Suzănica“ (29 august 1979-22 decembrie 1989), care erau în acelaşi timp şi membri ai Consiliului de Miniştri.

„Epoca de glorii“,  celebrată grandios la ediţia din 1986 a festivalului

În fond, cine a fost acest Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste? Potrivit legii, CCES era subordonat nemijlocit în primul rând Comitetului Central al PCR (prin Comisia ideologică a acestuia) şi abia apoi Consiliului de Miniştri, deoarece, aşa cum se preciza în expunerea de motive a Decretului 301 din 1971, „educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului şi comunismului (...) cere desfăşurarea unei vaste activităţi politice şi cultural-educative, dirijarea într-o unică direcţie şi folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influenţare a conştiinţei de care dispune societatea noastră socialistă“. Principala sarcină a acestui minister al culturii ceauşiste era aceea de a iniţia „acţiuni menite să stimuleze creaţia în domeniul literaturii şi artelor, promovând operele literare, cinematografice, teatrale, muzicale şi plastice care, animate de spirit militant, răspund intereselor poporului, societăţii socialiste“, organizând şi controlând „activitatea consacrată îndeplinirii hotărârilor de partid şi de stat privind domeniul culturii pe întreg teritoriul ţării“.

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste înghite tot

Încă din 1971, CCES dispunea nu numai de toate aşezămintele de cultură (cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci), dar şi de Centrul Naţional al Cinematografiei (ulterior, Centrala Româniafilm), Centrala cărţii (ulterior, Centrala editorială), Centrala industriei poligrafice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă. După reorganizarea din 1977, CCES a înghiţit prin lege şi Muzeul de Artă al RSR, Muzeul Satului, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Istorie al RSR, precum şi Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional. Practic, sub controlul şi îndrumarea directă a CCES se aflau repertoriile teatrelor, orientarea ideologică şi artistică a filmelor, planurile editoriale şi producţia de carte, precum şi activitatea „tuturor publicaţiilor culturale, literar-artistice, pentru ca acestea să acţioneze ca mijloace eficiente de promovare a filozofiei materialist dialectice şi istorice a politicii Partidului Comunist Român“. Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii, s-a datorat tocmai activităţii CCES care, potrivit articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla prin sondaj, după apariţie, publicaţiile şi tipăriturile, pentru a stabili dacă a fost respectată Constituţia socialistă, Legea Apărării Secretului de Stat sau mai ales prevederile restrictive din art. 88 din Legea Presei, în condiţiile în care evaluările şi verdictele conform acestui articol erau arbitrare, subiective şi aleatorii.

 

Dumitru Popescu

 

În 1977, CCES a mai primit o atribuţie esenţială din punct de vedere al ideologiei şi propagandei comuniste, şi anume, organizarea şi asigurarea desfăşurării sub egida Frontului Unităţii Socialiste a Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste „Cîntarea României“, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural-artistică de creaţie şi interpretare. Oficial, ideea Festivalului naţional „Cîntarea României“ a fost lansată la primul Congres al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, desfăşurat la Bucureşti între 2 şi 4 iunie 1976, fiind prezentată drept „o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât şi de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor“. În almanahul „Scânteia“ din 1977 a fost dat publicităţii „Regulamentul cadru“ al festivalului şi ierarhia etapelor de desfăşurare:etapa de masă, urmată de cea judeţeană sau de sector bucureştean, o etapă interjudeţeană şi, în final, etapa republicană prevăzută pentru luna mai 1977.

Imediat după lansarea festivalului, la 30 octombrie 1976, Nicolae Ceauşescu a ţinut să detalieze profilul ideologic al acestei acţiuni, care reflecta limitele propriului său orizont de cultură:nu oricine avea dreptul de a cânta bunăstarea şi fericirea poporului şi a României libere, în niciun caz codaşii, ci doar fruntaşii în muncă.

 

Miu Dobrescu

 

În consecinţă, încă de la prima gală s-au amestecat într-un ghiveci propagandistic cu veleităţi artistice – ce va deveni emblematic pentru ediţiile ce au urmat – tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânători de munte, elevi ai şcolilor militare şi Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar organizat de CC al UTC care a luat premiul I „pentru activitate artistică şi cultural-educativă“.

Preluarea modelului nord-coreean

Gala laureaţilor primei ediţii a festivalului s-a desfăşurat pe 11 iunie 1977, pe stadionul 23 August din Bucureşti, şi a inaugurat seria spectacolelor gigantice de propagandă concepute după modelul nord-coreean prezentat lui Ceauşescu de Kim Ir Sen în 1971. Ulterior, aproape toate activităţile de profil cultural au trebuit să poarte amprenta ideologic-propagandistică a „Cîntării României“. Acestea au fost din ce în ce mai încărcate cu mesaje obsesiv patriotice din gama naţionalismului-comunist sau cu tematici omagiale dedicate cuplului dictatorial, îndeosebi în spectacolele selecţionate pentru a fi transmise în puţinele ore de emisie ale Televiziunii naţionale de la sfârşitul anilor ’80.

 

Suzana Gâdea

Pe aceeaşi scenă şi în acelaşi spectacol au ajuns să urce actorul Gheorghe Cozorici, recitând poezii omagiale alături de corul căminului cultural dintr-o comună obscură, iar corul „Madrigal“ succeda unui ansamblu de dansuri populare al unei întreprinderi fruntaşe pe ramură. A fost astfel profund afectat bunul simţ naţional, tocmai prin gravele confuzii dintre valori, dând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public;utopii care s-au perpetuat în subconştientul periferiilor şi provinciilor culturale româneşti mult după decembrie 1989. Astăzi pare halucinantă lista instituţiilor statului care, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 442 din 27 noiembrie 1977, erau obligate să colaboreze cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“:Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Consiliul Naţional al Femeilor, CC al UTC, Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Radioteleviziunea Română, uniunile şi asociaţiile de creatori.

Crearea „omului nou“ – scop al „Cîntării României“

Obiectivul final al Festivalului „Cîntarea României“ lansat în 1976 a devenit limpede la cel de-al II-lea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste din 24-25 iunie 1982, atunci când a fost formulat conceptul ceauşist de „om nou“, cu o înaltă conştiinţă socialistă, constructor devotat al socialismului şi comunismului în România. Modelul revoluţionarului comunist multilateral dezvoltat propus de Ceauşescu românilor drept reper al „omului nou“ nu credea în intelectuali, ci doar în muncă, şi nu credea în diversitatea valorică a lumii, ci doar în naţionalitatea sa ce cumulează istoric întreaga perfecţiune. Festivalul naţional „Cîntarea României“ a reflectat întocmai nu numai lipsa de cultură şi educaţie a clasei conducătoare comuniste în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar mai ales ura şi dispreţul acestora faţă de intelectualitatea autentică (nu cea muncitorească), faţă de adevăraţii creatori de artă şi valori culturale, care au fost astfel marginalizaţi şi maculaţi la scară naţională.

Pe fundalul „Cântării Româ­niei“ s-au dezvoltat două fenomene culturale opuse ca origine, profil, mesaj, scop:Cenaclul „Flacăra“ al tineretului revoluţionar şi Grupul „Vouă“. Dacă Cenaclul „Flacăra“ a fost o consecinţă a „Cîntării României“ şi pe aceeaşi linie ideologică cu aceasta, Grupul „Vouă“ a fost o contrareacţie, un reflex de autoapărare culturală a societăţii faţă de agresiunea propagandistică crescândă a regimului asupra populaţiei.

„Flacăra“ şi iluzia libertăţii şi a relaxării ideologice

Cenaclul „Flacăra“ a fost înfiinţat de poetul Adrian Păunescu la 17 septembrie 1973 şi a funcţionat până pe 16 iunie 1985, atunci când, în urma unei busculade create pe stadionul din Ploieşti ce a cauzat moartea mai multor tineri, autorităţile comuniste au interzis cenaclul. După 1976, luând rapid amploare, Cenaclul „Flacăra“ a intrat sub umbrela atotcuprinzătoare a Festivalului naţional „Cîntarea României“, fiind premiat de mai multe ori:în total s-au desfăşurat 1.615 spectacole de muzică folk, rock şi poezie în faţa a şase milioane de spectatori, audienţă neatinsă de nicio altă manifestare artistică sau politică din timpul regimului comunist.

Pentru extinderea audienţei record a spectacolelor live ale Cenaclului „Flacăra“, desfăşurate mai întâi în săli de teatru („Ion Creangă“ din Bucureşti) sau de case de cultură, iar din anii 1982-1983, în lungi turnee pe stadioanele de fotbal din ţară, Adrian Păunescu a realizat mai multe emisiuni la radio şi televiziune. Astfel, din 1979 şi până în 1985, săptămânal, a fost difuzată la radio emisiunea „Radiocenaclul Flacăra-Valori ale muzicii tinere“, interzisă o dată cu Cenaclul, în iunie 1985. La televiziune, între 1977 şi 1981, la ideea lui Dumitru Popescu, unul dintre liderii propagandei regimului, Adrian Păunescu a realizat o serie de emisiuni sub diverse denumiri:„Antena vă aparţine“, „Antena Cîntării României“, „Gala Antenelor“, „Descoperirea României“, „Redescoperirea României“  etc. Speculând şi manipulând nevoia şi sentimentele fireşti şi autentice de libertate, de iubire, de visare îndeosebi ale tinerilor, spectacolele Cenaclului „Flacăra“ – la care au participat de-a lungul anilor săi de început, înainte de a deveni o maşină de propagandă naţională, artişti, formaţii, cantautori, poeţi de autentică valoare – au creat în rândul numitei „generaţii în blugi“ puternica iluzie de libertate şi relaxare ideologică pe care regimul (şi însuşi Nicolae Ceauşescu) ar fi permis-o, de vreme ce lăsa să se petreacă astfel de spectacole;unele dintre acestea erau programate intenţionat în noaptea de Înviere pentru ca adolescenţii să nu meargă la Biserică să ia lumină, ci la mult mai distractivul cenaclu a lui Păunescu.

„Adrian a avut inspiraţia să adune toţi pletoşii, toţi băutorii de vodcă, să le dea vodcă şi chiar bani de cheltuială şi să-i lase să vorbească, să povestească şi să cânte ce vor ei. Aşa a început atmosfera de cenaclu. Oamenii au fost fascinaţi pentru că era o portiţă de scăpare. (...) După doi ani de cenaclu toţi ăia pletoşi erau raşi, tunşi, puşi să facă odă. A fost lăsat să-şi facă de cap pentru că avea obligaţii mai sus. Eu cred că dacă nu făcea acest compromis cu «Puterea», cenaclul nu ar fi existat de mult. Pericolul nu venea de la Păunescu, pentru că el era omul lor, de asta i-a mers bine până spre final“, afirma în 2010, în cotidianul „Adevărul“, Nicu Covaci, liderul legendarului grup rock Phoenix, care a cântat pe scena Cenaclului „Flacăra“ din 1974 până în 1976, înainte de a fugi în Occident.

Parte componentă a „Cîntării României“ a fost şi Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti, în care brigăzile studenţeşti – memorabilă fiind brigada ASE, condusă de eternul student Fiţi Arieşanu – au excelat într-o permanentă provocare a responsabililor culturali – în realitate, cenzori politici – din cadrul Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti sau a secretarilor cu propaganda din cadrul Comitetelor municipale sau judeţene de partid;au excelat, astfel, prin cântecele, gesturile şi mai ales textele lor „satiric-subversive“, adesea excesiv de acide şi de transparente;nu o dată, studenţii dădeau nişte texte spre aprobare la partid şi ieşeau pe scenă cu altele, riscând diverse sancţiuni.

Grupul „Vouă“:„Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer“

Grupul studenţesc „Vouă“ s-a născut tocmai din acest creuzet al brigăzilor studenţeşti din anii ’80, reprezentând o altă remarcabilă excepţie la corul propagandistic naţional al „Cântării României“;şi aceasta prin sfidarea, uneori inconştientă, a dogmelor ideologice şi a limitelor tolerate de cenzura de partid, îndrăznind chiar satirizarea transparentă a lui Ceauşescu şi a tarelor „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în peste 500 de spectacole, cu sute şi mii de spectatori din toată ţara.
Grupul „Vouă“ a apărut pe 8 martie 1982, fiind înfiinţat de câţiva studenţi din Facultatea TCM a Institutului Politehnic Bucureşti, sub conducerea lui Adrian Fetecău, secondat de Gelu Ocnaru şi Şerban Drăguşanu.


Membrii grupului studenţesc "Vouă"

Acest cenaclu de muzică folk şi poezie nu a avut sprijinul niciunei instituţii a statului comunist şi a reprezentat o alternativă sinceră şi ­onestă, o frondă autentică la atotputernica maşină de propagandă comunist-ceauşistă a Cenaclului „Flacăra“ susţinut de CC al UTC. Adrian Fetecău, liderul grupului, îşi aminteşte:„Spre uimirea generală, «Vouă», care nu prea crease până atunci «probleme», în faţa unei asistenţe record în sala Casei de cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa» din Capitală şi-a început într-un mod total surprinzător evoluţia. Am intrat cu prietenii mei pe scenă în acordurile formaţiei Phoenix, interzisă în acea perioadă, şi m-am dus la microfon anunţând că motto-ul spectacolului este:«Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer». După care am început cu toţi să cântăm că «e prea lung drumul înspre comunism». (...) «Umorul cu şopârle» era caracteristic multor trupe studenţeşti. Dar nu cred că vreo altă trupă din acei ani atât de apăsători a avut «tupeul» de a ridiculiza pe faţă realităţile «înfloritoare» la care erau supuşi românii, aşa cum a făcut-o grupul «Vou㻓.

""