Germanofilia: păcatul de moarte al Primului Război Mondial. Cazul Victor Babeş

Autor 13918 vizualizări


România a intrat în Primul Război Mondial în august 1916 după doi ani de neutralitate în care s-au decantat cele două curente majore de opinie din societatea românească. Majoritari erau cei care susţineau că trebuie să mergem alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia) împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), în vederea realizării unirii cu Transilvania, Bucovina, Banatul şi Crisana, teritorii aflate în stăpânirea Dublei Monarhii. Era opţiunea care corespundea sentimentului public, ataşat de Franţa şi valorile ei, dar şi rezonant cu suferinţele românilor din Transilvania supuşi politicii de deznaţionalizare şi maghiarizare de către guvernul de la Budapesta.

Nu mai puţin vocală – dar ocultată ulterior de posteritate – era tabăra germanofililor sau, mai bine spus, a rusofobilor, adică a acelora care vedeau în victoria Rusiei sfârşitul României. În fond, „germanofilii“ nu doreau răul Romaniei, ci doar îi vedeau altfel „binele“. Alegerea lor, infirmată de sfârşitul Primului Razboi Mondial şi de făurirea României Mari în 1918, avea să fie validată – în perspectiva timpului – peste 30 de ani, când aceeaşi Rusie, în forma ei ideologizată, comunistă, va trece peste trupul României, şi doar înţelegerea secretă din noaptea de 9/10 octombrie 1944 dintre Stalin şi Churchill (prin care Grecia era atribuită sferei de influenţă occidentală) a făcut ca navele de război sovietice să nu-şi ia azimutul din porturile Marii Egee.  


Cei mai reprezentativi lideri ai acestui curent erau, în plan politic, P.P. Carp şi Constantin Stere, iar în plan intelectual Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan etc. Nici unii dintre reprezentanţii mediului ştiinţific „pur“, ca să spunem aşa, n-au scăpat de această infamantă, în epocă, acuzaţie. Printre ei, bacteriologul Victor Babeş, geologul Ludovic Mrazek, naturalistul Grigore Antipa.

Istorie recitită.

Împrejurarile vieţii m-au adus în situaţia ca în ultimii 7 ani să mă ocup îndeaproape de personalitatea şi viaţa lui Victor Babeş, probabil cel mai de seamă savant pe care l-au dat românii omenirii. Fiu al liderului românilor din Transilvania, Vincenţiu Babeş, Victor se şcoleşte la Budapesta şi Viena, specializând-se la Berlin în laboratoarele conduse de marii savanţi Robert Koch şi Rudolf Virchow, dar (nota bene!) tipărindu-şi prima şi cea mai importantă lucrare a sa, primul tratat de bacteriologie din lume, la Paris, în 1885. Deci un om dedicat ştiinţei, în care vedea singura sa raţiune de a exista. Nu ezită însă, în 1887, să părăsească o promiţătoare carieră didactică şi ştiinţifică la Budapesta pentru a veni la Bucureşti (rugat fiind de D.A. Sturdza, ministrul Învăţământului) ca să înfiinţeze primul institut de bacteriologie din România şi al doilea din lume, după cel de la Paris creat de Louis Pasteur.  


Severitatea şi obsesia pentru muncă şi perfecţiune nu i-au adus prea mulţi prieteni lui Babeş într-o ţară în care, vorba lui Raymond Poincaré, „totul era tratat cu uşurinţă“. Nici conflictul – de altfel, ştiinţific –, mascat de politeţea vremurilor, cu mult mai afabilul şi îndrăgitul Ioan Cantacuzino, alt mare savant român, francofil declarat, nu l-a făcut mai simpatic pe Babeş contemporanilor săi. De aici însă şi până la aprecierea lui Sextil Puşcariu, reluată de către un destul de cunoscut istoric român, că Babeş, în raport cu Cantacuzino, „îi era desigur superior ca om de ştiinţă, dar nespus inferior ca om“, e cale lungă. „Nu sunt deloc de neglijat legăturile de familie ale lui Cantacuzino, care se întindeau ca o reţea puternică înspre guvern, casa regala şi corpul diplomatic acreditat la Bucureşti. Ce anume din toate acestea era Victor Babeş? Ce veleităţi de VIP avea taciturnul, pasionatul de amănunt, omul de laborator care făcea majoritatea experimentelor cu mâna proprie“ (Radu Iftimovici, Petre Calistru).

Ştiinţa: adevărata ţară a lui Babeş.

Pe 10 septembrie 1914, 58 de profesori titulari ai Universităţii din Bucureşti, în frunte cu rectorul Thoma Ionescu (fratele lui Take Ionescu), semnează un memoriu prin care cer „intrarea României în acţiune... şi ocuparea pământului românesc din monarhia austro-ungară“. Printre semnatari îl regăsim şi pe Victor Babeş, fapt ce indica clar opţiunea savantului. Nici nu ar fi putut avea alta fiul lui Vincenţiu Babeş şi omul care părăsise o foarte de viitor carieră universitară şi stiinţifică la Budapesta (plus oferta de a deveni şeful serviciului epidemiologic din Statele Unite) pentru a veni în România. 


Bucureştiul odată ocupat de trupele germane pe 6 decembrie 1916, Babeş rămâne în Capitală, dezlănţuind împotriva sa corul detractorilor de atunci şi de acum. I se imputa o atitudine progermană, de nimic susţinută de fapt. Vizitele la Alexandru Marghiloman, şeful conservatorilor ce optaseră pentru înţelegerea cu Puterile Centrale, nu sunt un argument suficient. „Asta nu înseamnă că Babeş a rămas de dragul germanilor. A rămas de dragul Institutului şi al propriilor cercetări“, recunoaşte chiar Lucian Boia, unul dintre istoricii pentru care justificările ulterioare ale lui Babeş „respiră destulă nesinceritate“. De ce nesinceritate, când însuşi istoricul recunoaşte: „Victor Babeş este tipul desăvârşit al savantului egocentric, care nu vrea decât să fie lăsat să-şi faca treaba... Pentru el, propriile cercetări însemnau mult mai mult decât tot războiul mondial“. Or, chiar acesta e adevărul, pentru Victor Babeş patria nu era nici România, nici Franţa, nici Germania, era ştiinţa. Suntem încă în epoca „romantică“ a cercetării ştiinţifice, savanţii îşi comunicau liber descoperirile, fiecare dintre ei având acces la rezultatele celorlalţi, suntem încă departe de teroarea secretului atomic. Pentru Babeş era mai important ca la hiperimunizarea căilor donatori de ser să se folosească toxinele contrabalansate, o metodă inventată de el, decât rezultatul bătăliilor de la Verdun, Marna sau Gallipoli. În fond, era atitudinea specifică savantului prin excelenţă, comparabilă – păstrând proporţiile – cu cea a marelui învăţat Arhimede, care, în 212 î.Hr., în momentul capturării oraşului Siracuza (al cărei cetăţean era) de către romani, este ucis în timp ce studia un cerc desenat pe nisip iar ultimele sale cuvinte adresate soldatului ucigaş au fost, potrivit legendei: „Nu te atinge de cercurile mele“.

Restabilirea adevărului istoric.

Babeş nu a fost niciodată omul atitudinilor partizane, în spirit partinic, deşi destui lideri politici (Marghiloman, Brătianu) l-ar fi dorit înregimentat în rândurile partidelor pe care le conduceau. Babeş a fost în schimb omul atitudinilor naţionale. A dovedit-o în 1887 când a venit la Bucureşti pentru a crea primul institut de bacteriologie din România, a dovedit-o în 1919 când s-a dus la Cluj pentru a pune umărul la edificarea universitaţii ce-i va purta numele, Babeş-Bolyai. Drept recunoştinţă, Babeş s-a ales cu următoarea apreciere din partea primului rector al universităţii clujene, filologul Sextil Puşcariu: „Omul acesta (Victor Babeş – n.a.) este cât se poate de dificil şi e prea preocupat de persoana sa“. Dur, scurt, ca o sentinţă, dar fără nicio explicaţie. Sau poate explicaţia este în veşnicul „cocoşism“ al românilor, cărora nimeni nu trebuie sa le dea lecţii. „Ce caută «neamţul» de Babeş să ne spună cum se face cercetare“, şi-or fi spus mulţi atunci. Nu se găsiseră, oare, destui „inteligenţi“, inclusiv din mediul universitar, care să ceară ca Babeş să dea concurs pentru ocuparea catedrei de bacteriologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti? Asta până când minţi mai putin înfierbântate au realizat că în România, pur şi simplu, nimeni nu avea competenţele necesare pentru a-l evalua pe Babeş, egalul lui Pasteur sau Koch în epocă. Dar asta conta prea puţin pentru cei care-l doreau tras pe Victor Babeş pe linie moartă. „În cercurile politice influente, acolo unde «prinţul» (Ioan Cantacuzino – n.a.) se mişca precum peştele în apă, lui Babeş i se pregătea festivitatea de retragere. Corifeii acelor sfere politico-sociale uitaseră opţiunea patriotică a lui Babeş din 1887... partizanii lui Babeş erau şi ei sfătuiţi să se astâmpere, deoarece conducătorii ţării şi presa fuseseră destul de mărinimoşi atunci când muşamalizaseră atitudinea «reprobabilă» de colaboraţionism a lui Babeş cu ocupantul german“ (Radu Iftimovici, Petre Calistru). 


De fapt, nu era vorba de nicio muşamalizare, ci doar de restabilirea adevărului istoric. Iar adevărul era că Victor Babeş rămăsese în Bucureşti nu din cauza afinităţilor sale legate de Austria sau Germania, ci fiindcă i se ordonase prin adresa Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, numărul 103.442/16 noiembrie 1916, să rămână în Capitală pentru „a conduce şi mai departe măsurile pentru combaterea epidemiilor ce eventual s-ar ivi“. La cererea lui Babeş, direcţia de justiţie a Ministerului de Război concluzionează, prin adresa nr 15207/29.08.1918, că faţă de acuzaţiile care i se aduc doctorului Victor Babeş s-a ajuns la concluzia că:

1)i s-a impus cu ordine sa rămână;
2)că activitatea sa în Bucureşti a fost rodnică şi patriotică.

De altfel, despre ce atitudine antipatriotica a lui Babeş să vorbim, când, chiar în primele zile ale războiului, Mircea Babeş, unicul fiu al savantului, s-a înrolat ca voluntar în armata română, declarând la recrutare că avea vârsta necesară, deşi nu o avea...?

Babeş rămâne prototipul omului de ştiinţă de geniu decuplat de cotidian, oricât de apăsător ar fi fost acesta, dar, din păcate, rămâne şi prototipul victimei de serviciu ale unei propagande, virulentă acum 100 de ani, dar ale cărei ecouri infesteaza şi azi unele lucrări de specialitate. Sperăm ca prin această modestă contribuţie să facem puţină dreptate celui care n-a avut parte de ea în timpul vieţii şi celui care a fost probabil cel mai mare savant al românilor.


""