Autor 3724 vizualizări


Criza economică foloseşte din plin Germaniei, care, după mai bine de o jumătate de secol de muncă tenace şi prezenţă discretă, se reafirmă ca principala putere europeană. Devine aproape o fatalitate această capacitate unică de regenerare, în cursul unei generaţii-maxim două, întotdeauna după o prăbuşire aparent apocaliptică.

Instaurarea dominaţiei germane asupra Uniunii Europene are loc, de această dată, graţie unei forţe economice fără rival pe continent. Ascensiunea provoacă îngrijorare şi revoltă nu numai din cauza efectelor sociale dureroase ale austerităţii impuse de Berlin ţărilor din sudul UE, ci şi prin prisma ecourilor istorice pe care le trezeşte o Germanie revenită în postura de a dicta întregii Europe.

Poate tocmai pentru a menaja astfel de temeri faţă de ideea renaşterii prusace, aniversarea a trei secole de la urcarea pe tron a regelui Frederic Wilhelm a fost mult mai modestă decât cea de anul trecut, când s-au împlinit 300 de ani de la naşterea fiului său, Frederic cel Mare. Şi totuşi, ridicarea Prusiei ca forţă relevantă la nivel european a început odată cu înscăunarea „regelui-soldat”, în 1713. 

Una din primele măsuri ale lui Frederic Wilhelm, când, în 1713, la numai 25 de ani, a devenit rege, a fost vinderea trăsurilor, a obiectelor de lux şi a vinurilor scumpe, rămase de la părintele său, Frederic I. Acesta trecuse la cele veşnice după 12 ani de domnie – domnie semnificativă prin acordul primit de la împăratul austriac Leopold I ca Prusia să devină regat. În schimbul acordului, acest prim Frederic l-a susţinut pe Leopold împotriva Franţei lui Ludovic al XIV-lea, în războiul de succesiune pentru tronul spaniol.

Argumentul folosit a fost că Prusia nu făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană, precum Brandenburg, cealaltă posesiune a Hohenzollernilor. Doar Bavaria putea avea rang de regat în imperiul fondat la 962 şi alcătuit dintr-o puzderie de stătuleţe. Dar deplina recunoaştere a regalităţii prusace mai are de aşteptat. Abia Frederic cel Mare se va putea intitula, în 1772, rege alPrusiei, tatăl şi bunicul său fiind regi înPrusia. 

Întâi a fost garnizoana

Austerul şi grosierul Frederic Wilhelm I s-a lipsit şi de castelul tatălui său şi a eliminat cheltuielile vestimentare, preferând uniforma militară. Proiectul său de rigoare bugetară a inclus şi concedierea artiştilor Curţii şi reducerea personalului acesteia la o treime. Pasionat doar de armată, vânătoare şi abundenţa mâncării simple, acest al doilea Frederic al seriei fondatoare prusace a fost un despot violent şi coleric. A dublat efectivele armatei, care a devenit una dintre cele mai puternice din Europa vremii. A impus rigoarea bugetară şi o disciplină drastică statului militarizat pe l-a creat. Prudent însă, nu l-a angajat în conflicte externe. „Regele Prusiei nu e un lup decât la stâna sa”, se spunea despre el, în batjocură.

A murit în 1740, dezamăgit că fidelitatea sa faţă de Habsburgi nu fusese răsplătită de împăratul Carol al VI-lea cu cele două ducate promise. „Iată-l pe cel care mă va răzbuna”, a arătat profetic de pe patul de moarte spre fiul pe care-l terorizase până atunci, în strădania de a-l pregăti pentru tron.

Frederic cel Mare:„Diplomaţia fără arme e ca muzica fără instrumente”

Cel care va intra în istorie drept Frederic cel Mare fusese un copil efeminat şi un adolescent boem. Sunt mărturii că ar fi fost homosexual. A vrut să fugă cu un prieten în Anglia înrudită dinastic, dar au fost prinşi. A fost închis şi obligat să asiste la decapitarea tovarăşului de nesăbuinţă. Fiu al unui obsedat de inspecţii militare, care-i numea pişători de cernealăpe scriitori, Frederic al II-lea s-a format sub influenţa culturii franceze şi antice (a învăţat franceza de la bona sa şi latina în secret). Va fi protectorul lui Voltaire şi se va impune în epocă drept prototipul „despotului luminat”. Pasionat de muzică şi literatură, el însuşi cu reuşite creatoare, supranumit „regele-filosof”, colecţionar de artă, Frederic a fost, însă, înainte de toate, ceea ce şi-a dorit tatăl său:un comandant militar strălucit, de un curaj împins la nesăbuinţă şi o ambiţie fără limite.

În plan intern, a acţionat convins că e un servitor al statului, nu un monarh de drept divin. A reformat justiţia, administraţia şi finanţele. Şi, mai ales, a dus armata întemeiată de tatăl său la război, încă din primele luni de domnie. Legalist în plan intern, a devenit celebru în exterior pentru lipsa de respect faţă de tratate şi pentru viclenia imprevizibilă. „Diplomaţia fără arme e ca muzica fără instrumente” – aceasta a fost filosofia lui geopolitică.

În 1740, Prusia era un mic regat, fragmentat, dar care avea a treia armată din Europa. E semnificativ raportul între numărul militarilor şi populaţia totală, de 30 de ori mai mare decât în statul polono-lituanian învecinat. „Câinilor, vreţi să trăiţi veşnic?”, le-a urlat Frederic, intrat în istorie drept cel Mare, soldaţilor epuizaţi, când au şovăit în cursul unei bătălii. Avea atuul celor şase cai morţi sub el în lupte. A smuls, după trei războaie distrugătoare pentru ambele beligerante, bogata regiune minieră a Sileziei, care furniza o cincime din veniturile Austriei. A împărţit, în 1772, Polonia, cu Rusia şi Austria. 

Austeritate născută acum trei secole

Când a murit la masa de lucru, la 74 de ani, în 1786, înconjurat doar de câini în mizantropia în care căzuse, era alintat „bătrânul Fritz” de poporul recunoscător. Prusia era, alături de Franţa, Anglia, Rusia şi Austria, una dintre cele cinci mari puteri europene. Iar în lumea germanică, întâietatea Austriei era pusă sub semnul întrebării. Frederic a şubrezit coroana Habsburgilor iremediabil, împiedicând-o să realizeze unificarea germană. „Domnilor, dacă mai trăia acest om, noi n-am fi fost azi aici”, a fost omagiul adus de Napoleon la mormântul său de la Potsdam, în 1807.

Un Potsdam care, la 1713, era doar un oraş-garnizoană şi care ajunsese, în doar câteva decenii, una dintre marile capitale europene. Şi chiar dacă Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană a pierit, după opt secole de existenţă, sub tăvălugul francez, proiectul Confederaţiei Rinului s-a dovedit la fel de efemer ca visul napoleonian. Confederaţia Germană a continuat, încă o jumătate de secol, marşul prusac culminând cu victoria decisivă asupra Austriei, în 1866, la Sadowa. Rivalitatea din centrul Europei a fost, atunci, tranşată definitiv în favoarea Germaniei unite sub sceptrul Hohenzollernilor. A fost nevoie, apoi, de două cataclisme mondiale pentru a îngenunchea o forţă dezlănţuită dincolo de puterile raţiunii.

Devastată de război, divizată decenii la rând, Germania reunificată domină iar Europa;căreia-i impune modelul unei austerităţi născute acum exact trei secole, când un conducător prusac, abia urcat pe tron, s-a grăbit să se descotorosească de luxul regalităţii, impunând statului său rigoarea unui marş care nu s-a oprit încă.