George Enescu nu se pricepea la femei

Autor 17495 vizualizări


În 1937, George Enescu are 56 de ani. Nu mai e de mult un tinerel. Ba, ce spun eu? nu mai e de mult nici măcar un bărbat matur. Se îndreaptă cu toate pânzele sus spre locul de acostare al pensiei. Maruca Cantacuzino are 57 de ani. Nu mai e de mult nici tinerică şi, mai ales, nici fecioară. A fost măritată cu Mişu Cantacuzino, băiatul lui Grigore Cantacuzino, zis Nababul.

În 1928, consortul, cu care Maruca, mai mică decât el cu 12 ani, avea o căsnicie de convenţie, moare într-un accident de automobil. Deşi se ţinea – vorba ţaţei Aglaia din Ferentari – cu George Enescu, Maruca nu se mărită cu el. Se combină cu Nae Ionescu. Relaţia durează şapte ani, deşi filosoful, veritabil armăsar în lumea înaltă a Bucureştilor, era mai tânăr cu 11 ani decât ea. 

George Enescu ştie c-o împarte pe distinsa cu un alt bărbat, culmea! intelectual-vedetă, ca şi el. Ne-o spune Maruca Cantacuzino în memoriile sale, publicate, după 1989, sub titlul Umbre şi lumini. Amintirile unei Prinţese Moldave. Fără nici o pudoare, dat fiind că are o părere excepţională despre ea ca femeie fatală, Maruca se desfată cu dezvăluirea publică a scenelor în trei de la Sinaia: cu ea, cu amantul vechi, Enescu, şi cu amantul nou, Nae Ionescu: „Într-o noapte anume, la sfârşit de toamnă, în salonul în auriu patinat, ciocolatiu, de la Luminiş, în timp ce vântul scutura obloanele închise, bântuind prin jurul casei, iar focul trosnea în vatră aruncând jerbe de scântei verzi şi roşii, Enescu mi-a spus că a zărit clar, din colţul în care-şi fuma ţigara de foi, ignorându-l pe profesor, care stătea întins cu nonşalanţă pe o pernă mare, galbenă, la picioarele divanului meu, cu o ţigară de lux în gură, cu ochii întunecoşi aţintiţi asupra focului, răspunzându-mi în surdină, cu glasul şovăielnic de «mare rănit», la întrebările pe care i le puneam despre Platon, de nu erau cumva despre Pitagora, Sakya-Muni sau Pascal, subiectele noastre obişnuite de conversaţie, pe Ucigă-l toaca suprapunându-se imaginii acestuia“.


Maruca are un deosebit talent de a supralicita realul, pentru a-şi înfăţişa banalităţile vieţii sale drept fapte ieşite din comun, cu vădite conotaţii supranaturale. Nae Ionescu e un amant, pur şi simplu. Un bărbat mai tânăr decât ea, care a fascinat-o prin succesul delirant la damele din lumea bună. Ea îl invocă pe Enescu pentru a justifica un banal patrulater conjugal. Era măritată cu Mihai Cantacuzino, avea un amant, George Enescu, pe care-l înşela cu un alt amant, Nae Ionescu. Nici vorbă de Demon în toată tochitura asta. Din întreaga scenă rămâne evident, stupefiant, faptul că, după cum ea însăşi recunoaşte, Nae Ionescu şedea la picioarele divanului ei, fără să se sfiască de prezenţa lui Enescu, în vila Luminiş de la Sinaia. Vilă care-i aparţine, culmea!, lui Enescu!

Când Maruca atinge venerabila vârstă de 56 de ani, Nae Ionescu rupe legătura; lucru previzibil la un fustangiu. Disperată, Maruca îşi dă foc. O salvează George Enescu. Compozitorul o cere în căsătorie. La 57 de ani, desfigurată de incendiu, Maruca n-are încotro: acceptă. Ca şi căile Domnului, căile amorului sunt necunoscute. Căsătoria civilă s-a petrecut pe 4 decembrie 1937, la sediul Primăriei de Verde.

Având în vedere vârsta protagoniştilor şi, mai ales, experienţa de viaţă a Marucăi, momentul ar fi trebuit trecut cu vederea de presa vremii sau, cel puţin, consemnat în termeni sobri. Un ziar altfel serios, „Timpul” (director şi proprietar Grigore Gafencu), găseşte de cuviinţă să relateze astfel evenimentul:

George Enescu, principe al sufletului s-a căsătorit ieri la oficiul primăriei de Verde cu principesa Maria Cantacuzino 

Într-o impresionantă ceremonie, la oficiul stării civile al primăriei de Verde, un principe al sufletului, maestrul George Enescu, şi-a luat ieri o tovarăşă de viaţă, pe principesa Maria Cantacuzino. 

Un act cu peceţi îndeplinit de d. ajutor de primar I. Dem. Popescu şi în prezenţa martorilor – d-nii Mihail Jora şi Const. Sturza – a întipărit apropierea dintre două sensibilităţi. în acorduri fermecate, de sublime imnuri neauzite, maestrul Enescu, cu prospeţimea primăvaratecă a sufletului său frumos, a alunecat delicat inelul în degetul soţiei sale. Principesa Cantacuzino a îndrăgit, cum numai un suflet princiar poate, pe George Enescu, omul. Fiindcă arta lui este dăruirea omenească a imensei sale comori lăuntrice.

Cei ce am simţit înfioraţi sensibilitatea virtuosului violonist, farmecul compoziţiilor sale şi dominaţia majestuoasă a baghetei ne-am închinat în faţa atotputerniciei sale artistice.

Acum, George Enescu şi-a unit arta cu viaţa. Avea şi el dreptul de a-i se oferi lui dăruitorul de minuni, fericirea“.

Să mai spună cineva că leşinăturile ieftine, cultivate cu sârg în revistele pentru româncele de azi, deosebite prin inteligenţă, dar egale prin hormoni, sunt o producţie exclusivă a presei postdecembriste!