George Enescu, de la Jorjac la Oedip

Autor 3587 vizualizări


Pe George Enescu îl ştiu de mult. Cam de vreo 50 de ani, de când bunica, în cadrul lecţiilor de viaţă pe care le aplica unui băieţel de cinci-şase ani, uşor turbulent şi cam arogant, îmi spunea: „Vezi, tu, dragă, trebuie să fii modest. Toţi oamenii mari au fost modeşti. Uită-te la Enescu, ce mare era şi cât de modest a fost”. În timp am făcut o adevărată obsesie pentru acest nume – Enescu –, care devenise reperul comportamental al educaţiei mele. Mai târziu, am ascultat Rapsodia Română şi am înţeles că el o compusese. Am aflat că, de fapt, era un mare violonist şi pianist. Ulterior mi s-au dezvăluit şi alte amănunte biografice: iubise o prinţesă foarte frumoasă, cu care se şi căsătorise, plecând din ţară după război şi murind sărac şi uitat la Paris, printre străini.

Enescu intră în viaţă sub semnul miracolului. Toţi cei unsprezece copii pe care-i aduseseră până atunci pe lume Maria şi Costache Enescu muriseră la naştere sau la puţin timp după aceea. De înţeles, aşadar, grija excesivă a cuplului pentru micul Jorjac, numele de alint dat de o mamă nefericită în căsnicie, dar plină de afecţiune faţă de un copil care o va diviniza întreaga viaţă. 

Mariajul părinţilor lui Enescu este unul tipic pentru lumea rurală românească a sfârşitului de veac XIX. El, Costache Enescu, energic şi voluntar, capul limpede al familiei, un ţăran relativ înstărit într-un nord de Moldovă, profund săracă. Trecuse prin seminarul preoţesc şi încercase meseria de învăţător, experienţă din care rămăsese nu numai cu un bagaj cultural apreciabil, dar şi cu înţelegerea profundă a ceea ce înseamnă un act de cultură, fapt ce se va dovedi ulterior decisiv în devenirea ca artist a micului Enescu.

Ea, Maria Enescu, născută Cosmovici, fiică de preot, fire hipersensibilă şi gingaşă, va revărsa asupra unicului ei copil în viaţă o grijă aproape bolnăvicioasă, izvorâtă fără îndoială din drama pierderii celorlalţi copii, plecaţi prematur de lângă ea. De la ambii părinţi însă George Enescu va moşteni înclinaţia pentru muzică, tatăl cântând adeseori la vioară, în timp ce mama îl acompania cu melodioasa-i voce, mângâind strunele chitarei sau clapele pianului.

Primul profesor de muzică, lăutarul Lae Chiorul 

Născut pe 19 august 1881 la Liveni, Enescu îşi va împărţi copilăria între Cracalia, unde se mută după naştere părinţii săi, şi Mihăileni, satul unde se va retrage mama sa, după despărţirea de Costache. La vârsta de 4 ani primeşte prima vioară adevărată de la tatăl său, care intuise corect talentul fiului său şi care îl va sprijini constant, moral şi material, în devenirea sa artistică. Progresele micului Jorjac sunt uluitoare. La câteva zile după primirea viorii îl şochează pe tatăl său cântându-i pe o singură coardă celebrul vals „Valurile Dunării“, a lui Iosif Ivanovici.

Primul său profesor de vioară va fi un celebru lăutar local, Lae Chiorul, dar după câteva lecţii acesta se recunoaşte depăşit. Copilul de doar 5 ani învăţase tot. Fire practică, Costache Enescu hotărăşte să-l prezinte pe fiul său celui mai de seamă muzician al Moldovei, Eduard Caudella (1841-1924), profesor de vioară şi directorul Conservatorului din Iaşi. Dialogul dintre micul geniu muzical şi profesor merită reprodus, el scoţând la iveală încă din copilarie puternica personalitate a lui Enescu, fapt remarcat de toţi cei care l-au cunoscut. La întrebarea lui Caudella: „Vrei să cânţi ceva?” Enescu răspunde aparent impertinent, dar în fond deja conştient de propria sa valoare: „Cântă tu mai întâi, să vedem dacă ştii”. Sfatul pedagogului ieşean însă e categoric: micuţul e un talent înnăscut şi trebuie să studieze temeinic muzica.

Timp de doi ani, Enescu va desluşi tainele solfegiilor şi portativelor, fascinat de posibilitatea de a fixa pe hârtie rodul imaginaţiei sale muzicale. Acum îşi va descoperi micul Jorjac adevărata vocaţie, cea de compozitor: „Mă apucai să compun fără a reflecta. Lucru curios: nu ştiam nimic, nu auzisem nimic sau aproape nimic; n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida şi, totuşi, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor”. În aceeaşi perioadă, Enescu face cunoştinţă cu posibilităţile polifonice ale pianului, instrument dăruit de tatăl său şi căruia în scurt timp îi descifrează toate secretele. Violonistul de geniu va fi dublat de acum încolo şi de un excepţional pianist: „Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un Gaveau; era un instrument foarte vechi şi modest, sec, complet ostil oricăror nuanţe pe care ai fi dorit să le soliciţi: dar în fine aveam un pian!... Când n-ai putut face altceva decât să cânţi melodii, fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să înlănţui acorduri! Un pahar de apă proaspătă nu poate face omului însetat mai multă plăcere".

Prima compoziţie muzicală, la doar 5 ani 

Ca şi când toate aceste preocupări nu ar fi fost de-ajuns să umple timpul unui băieţel de 5 ani, Enescu se dedică şi primelor sale compoziţii. Manuscrisul celei mai vechi dintre ele păstrează încă pe copertă scriitura stângace a precocelui compozitor: „Pământ român, operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român, în vârstă de cinci ani”.

Doi ani mai târziu, Enescu se prezintă din nou în faţa lui Caudella, care, remarcând progresele copilului, îl sfătuieşte pe Costache Enescu să-şi trimită fiul pentru continuarea studiilor la Viena. Era un important efort material pentru bătrânul Enescu, dar talentul băiatului merita orice sacrificiu. Mult mai profunde sunt însă durerea şi neliniştea pe care le resimte micul virtuoz, obligat să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la lumea copilăriei sale: „Aveam deci să părăsesc această ambianţă rurală, caldă, fericită [...] Văzând cum se îndepărta casa natală, locul unde ai trăit înconjurat de afecţiune, de îngrijire, de atâtea privelişti ale naturii, încerci întotdeauna sentimentul neliniştitor că spui copilăriei un definitiv adio”.

La Viena, copilul Enescu a concertat în prezenţa împăratului Franz-Joseph 

Enescu pleacă spre capitala valsului european însoţit de mama sa, care urma să-l vegheze de-a lungul studiilor sale. Primul pedagog în ale viorii va fi Sigismund Bachrich, apoi, după doi ani, în 1890, va fi admis în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, unde va studia cu celebrul profesor Joseph Hellmesberger. Acesta făcea parte dintr-o dinastie de muzicieni de bună calitate, printre prietenii săi numărându-se şi Brahms, pe care de altfel Enescu îl va întâlni în casa profesorului său. Nici n-ar fi putut să rateze întâlnirea cu idolul tinereţii sale, Johannes Brahms, de a cărui muzică va rămâne legat toată viaţa, având în vedere că micul Enescu fusese luat în gazdă de către Hellmesberger, după reîntoarcerea în ţară a mamei sale, grav bolnavă.

Dar Hellmesberger senior, în acelaşi timp şi directorul Conservatorului, va fi doar unul dintre dintre cei care-i vor desluşi copilului român tainele muzicii. Ceilalţi magiştri se vor numi Ernst Ludwig (pian), Josef Hellmesberger junior (vioară) şi mai ales foarte popularul Robert Fuchs, profesor de armonie şi compoziţie, printre ai cărui elevi se număraseră Mahler, Zemlinsky şi Sibelius.


În atmosfera încărcată de muzică a Vienei şi printre atâţia compozitori, dirijori şi profesori, Enescu începe să înţeleagă întreaga măreţie a fenomenului muzical, dându-şi seama că studiul viorii e doar o mică părticică a acestui univers. În prima vacanţă de vară petrecută în ţară, îşi începe şi prodigioasa activitate concertistică, la nici 8 ani, pe 24 iulie 1889 participând la un concert de binefacere în folosul săracilor desfăşurat la Slănic. Urmează o serie de concerte publice, date în capitala Austriei, iar în 1891 va da chiar un concert particular la Curtea din Viena, în prezenţa împăratului Franz-Joseph.

În vara lui 1893, George Enescu îşi finalizează studiile obţinând note maxime la toate disciplinele, însă preferă să mai rămână un an în cadrul Conservatorului vienez pentru a-şi aprofunda cunoştinţele de compoziţie la clasa lui Robert Fuchs. Următorul profesor de compoziţie îi va fi însă mult mai celebrul Jules Massenet – autorul operelor Manon şi Werther – cadru didactic al Conservatorului din Paris, acolo unde Enescu se stabileşte din 1895, cu banii tatălui în buzunar şi cu recomandarea lui Hellmesberger către Massenet în mână. „Lua sfârşit perioada vieneză din biografia artistică a lui Enescu. Anii de comuniune cu valorile culturii muzicale germane sunt de o imensă importanţă în formarea spirituală a acestuia... La lumina lui Brahms şi Wagner a început a desluşi micul Enescu sensul Muzicii, al celei mari şi autentice, şi tot ei au fost cei care au declanşat în sufletul lui hotărârea de a depăşi profesiunea de violonist” (George Bălan).

Parisul lui Enescu 

La nici 14 ani, micul Jorjac ajunge în „oraşul luminilor“, aflat atunci chiar în apogeul perioadei care a rămas cunoscută în memoria istorică drept „La Belle Époque“. Era Parisul lui Renoir şi Verlaine, al lui Manet, Rodin şi Zola, dar şi al lui Eiffel şi Pasteur. Era mai cu seamă, în acel an – 1895 – Parisul patimilor dezlănţuite de afacerea Dreyfuss, dar, pentru Enescu, era în primul rând Parisul lui Saint-Saëns, Debussy şi Ravel.

Enescu va urma cursurile Conservatorului din Paris între 1895 şi 1899, avându-i printre alţii ca profesori pe Joseph White şi Joseph Marsick la vioară, Théodore Dubois la armonie, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie şi André Gedalge la contrapunct. Cel care avea să-şi pună cel mai mult amprenta asupra viitoarei evoluţii componistice a lui Enescu va fi André Gedalge, un eminent pedagog prin a cărui clasă au trecut Nadia Boulanger, Arthur Honegger, Florent Schmitt, Maurice Ravel etc. Mai târziu, Gedalge îşi va aminti: „Unicul dintre toţi, care, după părerea mea, are o personalitate adevărată şi nu-mi dă deloc impresia că deformează ideile curente pentru a le face să pară mai noi, este Enescu. În fond, şi iată gândul meu, el este singurul care are într-adevăr idei şi suflu”. La rândul său, în interviurile acordate lui Bernard Gavoty şi apărute în ultimul său an de viaţă, 1955, Enescu mărturiseşte: „Am fost, sunt şi voi fi mereu elevul lui Gedalge: ce mi-a dat el a fost o doctrină cu care eram deja în mod firesc de acord”.

Dacă la Viena Enescu trăise sub dubla influenţă, contradictorie pe alocuri, a lui Wagner şi Brahms, în capitala Franţei îl va descoperi pe marele Bach, cel despre a cărui muzică Emil Cioran afirma, în cunoscutul stil categoric şi paradoxal, că este unica dovadă a existenţei lui Dumnezeu. În perioada pariziană, Enescu primeşte în dar de la Regina Elisabeta a României cele 46 de volume ale operei lui Bach, pe care, cu acribia-i recunoscută, începe să le studieze, încercând să înţeleagă toate semnificaţiile artistice şi umane ale muzicii marelui geniu al polifoniei. Brahmsian până atunci, Enescu este convertit de muzica titanului din Turingia, pe care o va socoti, până la sfârşitul vieţii sale, „pâinea sa cotidiană”. „Fără nicio exagerare, Bach este pentru mine ceea ce Sfânta Cuminecătură este pentru creştini; de o jumătate de veac el este pâinea mea de toate zilele, iar muzica sa este muzica sufletului meu” (George Enescu).

Drama profesională: mereu văzut ca un excelent violonist, dar insuficient apreciat pentru compoziţiile sale 

De mic copil Enescu fusese atras de compoziţie, firesc în fond pentru o fiinţă atât de muzicală ca el. „Mă apucai să compun fără a reflecta [...] n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida şi, totuşi, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor”, îşi va rememora trăirile Enescu şase decenii mai târziu. Dacă în plan personal drama vieţii lui Enescu a fost lunga şi chinuitoarea dragoste pentru Maruca, în plan profesional compozitorul a fost extrem de frustrat de insuficienta recunoaştere din partea opiniei publice a calităţilor sale componistice. Genial violonist, mare dirijor şi excelent pianist, George Enescu şi-a dorit cu ardoare ca virtuozitatea sa interpretativă să fie considerată doar ca un corolar al geniului său de compozitor. O mărturiseşte singur, fără falsă modestie, conştient de valoarea sa: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi pedagog. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare”.

Prima operă enesciană demnă de acest nume va fi Poema română, compusă în 1897 şi prezentată publicului parizian pe 6 februarie 1898. Această lucrare a devenit opus 1 în seria de maturitate a numerelor de opus, iar Enescu va rămâne toată viaţa legat de ea. „Povestea aceasta – va spune compozitorul în ultimii săi ani de viaţă – începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei [...]. Încercam să pun în această suită simfonică unele din amintirile copilăriei mele, transfigurate sau, dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată! Reînviam imagini familiare ale ţării natale pe care o părăsisem de aproape opt ani şi care mă face şi astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile”. Înainte de a o prezenta în public, Enescu îi cere sfatul lui Saint-Saëns care îi spune: „Ei bine, iată, ştii ce vrei!” şi îl îmbrăţişează călduros. Aprecierea lui Saint-Saëns a cântărit mult în decizia celebrului dirijor Edouard Colonne de a include Poema română în programul unuia din concertele sale de duminică.

Trebuie să recunoaştem că şi protecţia prinţesei Elena Bibescu, gazda unuia dintre cele mai frecventate saloane pariziene, prietenă cu marele pianist polonez Ignacy Paderewsky, cu Marcel Proust, Pierre Bonnard, Leon Blum (viitor prim ministru al Franţei), a contat mult în racordarea lui Enescu la cercurile elitei intelectuale pariziene, cele care contau în promovarea unui tânăr talent în spaţiul public. Oricum, momentul 6 februarie 1898 va rămâne adânc întipărit în memoria afectivă a tânărului Enescu care, la nici 17 ani, se vedea cântat de către una dintre cele mai selecte orchestre din lume. În 1931, într-un interviu acordat cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, compozitorul va recunoaşte că momentul primei audiţii a Poemei române a fost cel mai emoţionant din întreaga sa viaţă.

Poema Română, în primă audiţie la Paris şi apoi la Bucureşti 

Succesul parizian al primei sale compoziţii de anvergură îl va impune, în mod firesc, pe Enescu opiniei publice româneşti, atât de sensibilă la tot ceea ce venea din spaţiul cultural francez. Nu va fi nici prima, nici ultima oară când recunoaşterea în ţară a valorii unui mare intelectual român va fi consecutivă recunoaşterii sale internaţionale. Prima audiţie bucureşteană a Poemei va avea loc în sala Ateneului Român la 13 martie 1898, sub bagheta autorului însuşi. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată creaţia enesciană a fost nemărginit, criticile fiind pe măsură. Una dintre ele trebuie să-i fi mers sigur la inimă lui Enescu: „În Poema română Enescu ni se înfăţişează în prima desfăşurare mai conştientă a remarcabilului său talent. Am credinţa că violonistul va fi covârşit de compozitor” (E.D. Fagure). Nu e lipsit de interes să menţionăm că finalul măreţ al Poemei române era reprezentat chiar de Imnul Regal al României, motiv pentru care în România comunistă această compoziţie nu a fost niciodată cântată integral, versiunea trunchiată terminându-se brusc printr-o lovitură de timpan.

Una dintre urmările primirii entuziaste de care s-a bucurat Poema română la Bucureşti a fost crearea unui comitet însărcinat cu achiziţionarea unei viori de bună calitate pentru viitoarea activitate concertistică a lui Enescu. Comitetul a reuşit să strângă prin subscripţie publică suma de 9.000 de franci, care, adăugaţi celor 10.000 de franci dăruiţi de tatăl lui Enescu, au permis cumpărarea unei viori Stradivarius în 1899. Coincidenţa face ca, în acelaşi an, Enescu să mai primească o vioară, Bernardel de această dată, drept recompensă pentru premiul I obţinut în cadrul concursului organizat anual de Conservatorul din Paris, competiţie dominată de român printr-o magnifică interpretare a Concertului pentru vioară nr. 3 de Saint-Saëns.

George Enescu şi Carmen Sylva 

Viaţa şi cariera lui Enescu par a fi marcate, cel puţin în primii ani, de prezenţa protectoare a unei femei care, din varii motive, îl ocroteşte, îl sprijină, îi îndrumă paşii în vederea deplinei sale realizări. Dacă în primii zece ani Jorjac cel mic beneficiase de prezenţa constantă şi de grija plină de afecţiune, uneori exagerată, a mamei, dacă la Paris adolescentul Enescu se bucurase de protecţia prinţesei Elena Bibescu, odată cu noul veac ce se năştea, tânărul compozitor şi interpret atrage atenţia romanticei (şi mereu în căutare de noi talente pe care să le sprijine) regine a României, Elisabeta, soţia lui Carol I.

Cunoscută mai cu seamă sub pseudonimul ei literar, Carmen Sylva, regina „nu concepea viaţa fără emoţia de a descoperi întruna fiinţe deosebite şi de a le încuraja talentul”, după cum va mărturisi mai târziu Maria, viitoarea regină a României. Dacă în cele mai multe cazuri opţiunile Elisabetei erau îndoielnice, în cazul lui Enescu intuiţia ei a funcţionat fără greş. Relaţia lor a evoluat până la gradul de intimitate la care Enescu i se adresa cu apelativul de cealaltă mamă, iar Carmen Sylva îi răspundea cu dragul meu fiu spiritual. De altfel, George Enescu va avea rezervată în permanenţă o cameră la castelul Peleş, onoare de care se mai bucurase în trecut doar regele poeziei, Vasile Alecsandri. Tot Carmen Sylva îi va da numele de alint „Pynx”, preluat ulterior de Maruca Cantacuzino şi care, cel mai probabil, venea de la „sfinx”, mult înainte ca însuşi Enescu să înceapă să-şi scrie opera Oedip, în care apare viziunea sa asupra mitologicului personaj al Sfinxului.


La rândul său, George Enescu face numeroase gesturi de reverenţă Casei Regale, în special reginei Elisabeta, căreia îi pune pe muzică o serie de poezii. Primele piese pe texte de Carmen Sylva datează din 1898, dar ele vor ajunge în următorii zece ani la aproape 40, majoritatea lieduri compuse sub influenţa romanticilor germani, mai cu seamă Schubert, dar şi Wagner sau Brahms. În 1906, Enescu compune pentru aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I un Imn jubiliar pentru cor, fanfară militară şi harpă, pe un montaj de versuri patriotice care îl elogia pe monarh. Când cea de-a „doua mamă” a sa s-a stins din viaţă (3 martie 1916), amintindu-şi de dorinţa ei de a se cânta la înmormântare piesa preferată, Andante con moto din Trioul cu pian în mi bemol major de Schubert, Enescu a stat o întreagă noapte, deşi era bolnav, ca să scrie cele 38 de pagini ale orchestraţiei.

Moartea reginei n-a fost singura pierdere pe care a resimţit-o Enescu în acel cumplit an 1916, anul intrării României în război şi al dezastrelor care au urmat. La 28 iunie se stingea din viaţă pictorul Anemonelor, Ştefan Luchian, nu înainte de a primi omagiul discret – ca de la geniu la geniu – al marelui Enescu, impresionat de neputinţa creatorului de a-şi desăvârşi creaţia. Peste douăzeci de ani, Tudor Arghezi, unul dintre puţinii prieteni ai pictorului, îşi va reaminti cu emoţie povestirea lui Luchian: „...într-o seară, într-o înnoptare totală a camerei şi străzii, uşa camerei lui Ştefan Luchian, imobilizat în întuneric ca un dolmen se deschise. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată... Îşi scoase pelerina, aruncând-o în întuneric. Sub pelerină adusese o cutie... Era o vioară, căci vioara începu să cânte... Ce a cântat, cum a cântat, Luchian, care plângea povestind basmul unei seri pe jumătate în agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cântat un ceas întreg, numai pentru urechea lui aproape astupată cu lut... Apoi umbra s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu». Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca...”.

„Am făcut cu vioara o căsătorie din calcul” 

Primul deceniu al veacului al XIX-lea reprezintă pentru Enescu vremea consacrării, a turneelor europene şi a marilor întâlniri muzicale. Este un timp dens, pe care compozitorul îl petrece mai cu seamă la Paris şi în lungi turnee europene, întorcându-se însă în fiecare vară în Romania. Opţiunea pentru acest stil de viaţă, destul de obositor, era asumată în primul rând din nevoia de a-şi asigura independenţa materială, la care orice mare creator năzuieşte. Enescu era un artist căutat şi, ca atare, un artist bine plătit. În 1912 va întreprinde un turneu prin România, cu scopul de a strânge bani pentru un premiu naţional de muzică, pe care tot el îl propusese. Va aduna peste 27.000 de lei, sumă imensă pentru aceea vreme (aproximativ 1.000 de lire sterline), iar un an mai târziu primele premii „Enescu” vor fi acordate compozitorilor Dimitrie Cuclin şi Ion Nona Ottescu.

Tot în această perioadă reuşeşte să răscumpere pământurile pe care tatăl său fusese nevoit să le vândă ca să-i plătească studiile de la Viena şi Paris. Spera ca la un moment dat să se poată retrage la ţară şi să se dedice întru totul compoziţiei. Doar în această cheie putem înţelege declaraţia sa: „Am făcut cu vioara o căsătorie din calcul”. Vocaţia pe care Enescu simţea că trebuie să o urmeze era aceea de compozitor, restul era subsumat acestui vis. Într-un interviu va întări această idee, adăugând: „Vioara mi-a dat mijlocul de a fi independent... Să nu confundăm cariera şi meseria... Cariera mea se rezumă la cele câteva opere ale mele. Ea nu are nimic de-a face cu concertele de virtuos”. Paradoxul dramatic al existenţei ca muzician a lui Enescu a constat tocmai în această fractură dintre ceea ce voia Enescu să fie şi ceea ce era perceput a fi. Virtuozitatea sa interpretativă a pus în umbră tocmai ceea ce Enescu ar fi vrut să scoată mai mult la lumină. „De altminteri, forţa fascinantă de atracţie a interpretărilor sale provine din capacitatea de a privi muzica dinlăuntrul ei, ca făuritor al ei. Când cântă o sonată de Beethoven sau Brahms, el părea a compune muzica din nou, sunetele curgeau ca şi cum atunci ar fi ieşit prima oara din sufletul creatorului lor. Această perspectivă de compozitor din care privea muzica îi conferea lui Enescu superioritate asupra majorităţii interpreţilor contemporani, care înţelegeau muzica din perspectiva mai limitată, mai exterioară a virtuosului” (George Bălan).

Între anii 1900-1914, Enescu susţine o serie de concerte în toată Europa, faima sa ca interpret şi dirijor crescând cu fiecare apariţie. În februarie 1902 concertează pentru prima dată la Berlin, ca solist al Filarmonicii dirijate de Rebicek, spaţiul german rămânând însă de-a lungul întregii sale cariere unul mai degrabă neexplorat îndeajuns. Un an mai târziu, în noiembrie 1903, va da primul său concert londonez. În 1906, în cadrul concertelor Colonne, la o serată muzicală dedicată lui Richard Strauss, Enescu va interpreta Sonata pentru vioară şi pian a acestuia, acompaniat la pian chiar de faimosul compozitor german. În 1907 îl găsim la Lille interpretând Simfonia spaniolă a lui Lalo, pentru ca doi ani mai târziu să întreprindă un triumfal turneu în Rusia. În 1912 şi 1914 va concerta la Budapesta, iar în 1913 la Torino. Belgia, Olanda şi Scoţia se aflau şi ele pe lista apariţiilor muzicale ale lui Enescu.

Mai importante chiar decât turneele au fost întâlnirile muzicale cu marii artişti ai momentului. Pe lângă Richard Strauss de care am amintit, Enescu va cânta alături de Claude Debussy, Pablo Casals, Fritz Kreisler, Eugen Ysaye, Alfred Kreisler etc. Gustav Mahler însuşi va dirija, în primă audiţie pe pământ american, Suita lui Enescu, în ianuarie 1911.

Cum s-a născut Oedip 

Nimic din ce era fenomen artistic nu-i scapă lui Enescu în acel efervescent final de „La Belle Époque“. Una dintre desele sale incursiuni în lumea teatrului francez va avea pentru viaţa şi opera sa urmări pe care nici măcar nu le putea bănui atunci, în 1910. Atras de prezenţa pe afişul Comediei Franceze a numelui lui Mounet-Sully, cel mai mare tragedian al momentului, Enescu îşi cumpără bilet la una dintre reprezentaţiile spectacolului Oedip rege, de Sofocle. Efectul piesei şi al interpretării lui Mounet-Sully va fi devastator: „Nu aş putea descrie şocul pe care mi l-a dat lucrarea şi interpretarea ei. Această voce – această voce sonoră şi flexibilă, care aruncă frazele ca şi cum ar fi fost cânturi şi versurile ca şi cum ar fi fost o melodie – va răsuna până în ultima clipă a vieţii în amintirea mea... Ieşind de la Comedia Franceză eram halucinat, posedat. O idee fixă îmi cuprinsese mintea: să compun un Oedip al meu”.

Sofocle şi Mounet-Sully declanşaseră în sufletul lui Enescu ceea ce avea să devină cea mai grandioasă experienţă artistică din viaţa lui. Timp de 25 de ani, compozitorul va fi obsedat, în cel mai pur sens artistic al cuvântului, de ideea de a-şi realiza capodopera, o Capelă Sixtină a creaţiei sale muzicale. Cu tenacitatea-i cunoscută, Enescu se apucă de treabă. La sfatul lui Pierre Lalo, un cunoscut critic muzical al vremii, apelează la Edmond Fleg, poet şi dramaturg sensibil la provocările operei, pentru a-i pune la dispoziţie textul pentru care va compune muzica. Libretul va fi gata în 1912, dar Enescu, nemulţumit, îi cere autorului să-l refacă în sensul viziunii lui asupra celor două piese ale lui Sofocle: Oedip rege şi Oedip la Colonos. A doua versiune a lui Fleg e pe placul lui Enescu: „Libretul său ne prezintă viaţa lui Oedip nu ca un exemplu înspăimântător, ieşit din comun, al acţiunii zeilor, ci ca pe un simbol al vieţii umane în general, cu suferinţa şi cunoaşterea inerente ei” (Noel Malcolm). Din nefericire, declanşarea Primului Război Mondial va amâna proiectul lui Oedip până în 1920.

Maruca... 

În aceeaşi perioadă, cel mai probabil în iulie 1909, la Sinaia, are loc întâlnirea – astrală pentru Enescu – cu cea care-i va deveni iubită, dulce chin şi soţie pentru întreaga viaţă. Pentru Maruca însăşi primul contact cu Enescu capătă proporţiile unui eveniment cosmic, întreaga natură părând a fi complice a iubirii lor: „Afară furtuna creştea, lumina cu violenţă munţii, tunetul făcea să tremure geamurile. Trăsnetul căzuse la câţiva paşi de casă, peste unul dintre cei mai frumoşi copaci din grădină. În aceeaşi clipă uşile salonului s-au deschis de o parte şi de alta şi majordomul anunţă: «Domnul George Enescu!». Bărbat, zeu sau demon, este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă, ca de jasp negru?”. Exaltată, dar sinceră, prinţesa continuă în acelaşi registru uşor apocaliptic: „Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui... Nu ştiu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întâmplă; căzusem într-o prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire”.

Maruca Rosetti-Tescanu, născută la 19 iulie 1878, era urmaşa a două vechi familii boiereşti moldovene, Rosetti şi Jora. Tatăl, Dumitru Rosetti (1852-1897), era un om învăţat, terminase două facultăţi şi va fi traducătorul operelor filosofului Vasile Conta în franceză. Se căsătoreşte cu Alice Jora (1854-1937), nepoata lui Costache Negri şi mătuşa viitorului compozitor şi dirijor Mihail Jora (1891-1971), „femeie de mare cultură şi cu personalitate marcantă, o figură impunătoare în societatea românească”, după părerea mult prea puţin înclinatului spre aprecieri laudative, cinicul Constantin Argetoianu. Inexplicabil, Dumitru se va sinucide la vârsta de 45 de ani, în 1897, gest urmat şi de unicul său fiu şi încercat în câteva rânduri chiar de Maruca.


Adăugând la acestea şi lungile perioade de depresie ale celeilalte fiice, Nellie, care şi-a sfârşit viaţa într-un sanatoriu pentru boli mintale din Elveţia, avem imaginea unei familii tarate de o ereditate morbidă, fapt care se va răsfrânge asupra comportamentului Marucăi şi implicit asupra vieţii lui George Enescu. Iniţial însă, viaţă părea să-i surâdă tinerei Maria Rosetti, ea reuşind în 1898 să pună mâna pe cel mai râvnit burlac al vremii, Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului“, pe numele său lumesc Gheorghe Gr. Cantacuzino, preşedintele Partidului Conservator, prim-ministru al României în două rânduri şi – ceea ce este cel mai important – cel mai bogat român al epocii.

Mariajul îi va aduce tinerei Maruca pe lângă o imensă bunăstare şi titlul nobiliar de prinţesă, de care va fi extrem de mândră toată viaţă şi de care nu se va despărţi decât în pragul eternităţii. Cea care în timpul vieţii nici măcar nu răspundea celor care nu i se adresau cu apelativul princiar potrivit, va solicita înainte de moartea sa, în 1968, ca pe piatra tombală aşezată deasupra locului de odihnă veşnică, alături de Enescu, să nu i se treacă titlul nobiliar obţinut prin căsătorie cu 70 de ani înainte. Pare că în clipa supremă a întâlnirii cu Creatorul, Maruca să fi realizat că singurul titlul cu care va intra în posteritate va fi cel de unică iubită a unui geniu.

Momentul în care Maruca a intrat în viaţa lui Enescu şi invers 

Conform standardelor de astăzi, Maruca n-ar fi fost considerată o femeie frumoasă, dar probabil nici Cleopatra sau Maria Stuart nu ar trece testul exigenţelor actuale. „Nu era frumoasă, dar era belle, arăta bine. Acest cuvânt în franceză defineşte mai complet înţelesul cuvântului frumos, adăugându-i şi calitatea de eleganţă, distincţie... Avea ceea ce francezii numesc port de tête, adică maniera în care capul se personalizează în mod special, un gât lung, cu umerii uşor căzuţi, semnul fizic al aristocraţiei, cum spunea Talleyrand. Nu era foarte înaltă, ţinuta ei maiestuoasă o arăta mai înaltă decât era în realitate. Accentua această ţinută purtând tocuri înalte şi rochii lungi... Avea mâini frumoase, degete lungi, subţiri, ochii erau mari, negri şi te priveau totdeauna în mod susţinut. Nu era ca celelalte femei. Era altfel!” (Ilie Kogălniceanu). Sub semnul acestui „era altfel” – remarcat şi de Regina Maria – va înţelege Maruca să treacă prin viaţă.

Debutul relaţiei Enescu-Maruca poate fi pus şi pe seama vulnerabilităţii afective a amândurora din momentul întâlnirii. Compozitorul tocmai îşi pierduse mama pe care o adorase, Maruca se afla încă sub şocul descoperirii relaţiei dintre soţul ei, Mihai Cantacuzino, şi propria soră, Nellie. Deşi fiul „Nababului” avea reputaţia unui afemeiat, nicio clipă Maruca nu-şi putuse închipui că Nellie, pe care o adusese în Bucureşti pentru a o introduce în lumea bună, va ceda avansurilor amoroase ale cumnatului ei. După doi copii, Alice şi Bâzu (viitorul mare pilot al României), căsnicia părea reuşită. Idila dintre soţul ei şi Nellie va pune capăt iluziilor Marucăi, care acceptă să rămână formal soţia lui Mihai Cantacuzino, în realitate cei doi convenind să-şi trăiască viaţa aşa cum considera fiecare de cuviinţă. Atunci a apărut Enescu în viaţa Marucăi, „un tânăr zvelt în gri, cu frunte frumoasă”, după propria-i mărturisire. Iniţial o relaţie de adoraţie platonică, ea se va sublima, probabil în anii 1914-1915, într-una de pătimaşă atracţie fizică, devoalată de scrisorile lui Enescu, care începeau întotdeauna cu „Mon adorée”.

Enescu în timpul Primului Război Mondial 

Gloanţele trase de Gavrilo Princip asupra arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului imperial austro-ungar, pe 28 iunie 1914, vor arunca lumea în cea mai cumplită catastrofă de până atunci: Primul Război Mondial. România, iniţial neutră, nu avea cum să evite până la urmă implicarea în conflagraţie. Enescu considera ca pe o datorie patriotică să se reîntoarcă în ţară, acolo unde îi erau rădăcinile, meleagurile natale, tatăl (mama murise în 1909) şi mai ales a sa „princesse aimée”, Maruca. Compozitorul revine din Franţa, în septembrie 1914, cu un vapor pe Mediterana, evitând inconvenienţele unui traseu terestru printr-o Europă deja bântuită de război. Odată ajuns, începe o febrilă activitate concertistică inaugurată de cele două concerte, din 14 şi 21 decembrie, în care prezintă publicului bucureştean, pentru prima dată în audiţie integrală, Simfonia a IX-a de Beethoven. Urmează, la 21 martie 1915, Parsifalul lui Wagner, apoi concerte la Ploieşti, Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Brăila, Galaţi, Turnu-Măgurele etc. Îşi găseşte timp şi pentru compoziţie, terminând, în decembrie 1915, Suita a II-a pentru orchestra în do major, o lucrare neoclasică, dar cu puternice accente populare româneşti, prezentată în prima audiţie pe 9 aprilie 1916.

Pe 15 august 1916, România decretează mobilizarea generală şi intră în război alături de puterile Antantei (Franţa, Anglia şi Rusia), care promiseseră ţării noastre realizarea idealului naţional: unirea cu patria-mamă a teritoriilor locuite de români din imperiul austro-ungar. După entuziasmul şi succesele iniţiale urmează dezastrul de la Turtucaia, apoi invadarea ţării de către trupele germane, austro-ungare şi bulgare. Cu tot eroismul armatei române, insuficient pregătite şi nedotate cu armament modern de luptă, teritoriul Munteniei este ocupat, iar pe 6 decembrie 1916, Capitala cade în mâinile inamicului.

Enescu cântând la vioară – o icoană a Marelui Război  

Regele, Parlamentul şi Guvernul se refugiază la Iaşi, acolo unde îl vom regăsi şi pe Enescu, găzduit într-o căsuţă de lângă Teatrul Naţional. Maruca era şi ea acolo, la reşedinţa din oraş a familiei Cantacuzino, soţul ei fiind, de altfel, ministru al Justiţiei în Guvernul Brătianu. Primăvara lui 1917 este cumplită, nenorocirilor războiului adăugându-li-se şi o epidemie de tifos, care face ravagii în rândul populaţiei. Enescu este peste tot şi mai cu seamă în spitalele pline de răniţi sau de bolnavi de tifos. Se petrec scene incredibile, mutilaţii fără o mână asociindu-se câte doi pentru a-l putea aplauda pe maestru. În memoriile sale, dirijorul Jean Bobescu va evoca cu emoţie aceste întâlniri de suflet: „Pe Enescu lumea aceasta de estropiaţi, în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiţi de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrenţuite de schije şi de gloanţe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeu pogorât din înălţimi să mângâie durerea nesfârşită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strângea mâinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mângâia frunţile înfierbântate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul uşii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire”.

Primul Război Mondial a creat două legende, a Reginei Maria, convinsă până la fanatism de victoria României în război şi devotată până la sacrificiu raniţilor, şi cea a lui George Enescu, cutreierând spitalele, ducând mesajul dătător de speranţe al muzicii pretutindeni unde era nevoie de arcuşul său minunat. Mult mai mult decât activitatea sa de virtuoz, Enescu a intrat în conştiinţa publică a vremii şi în memoria colectivă a românilor prin implicarea sa directă şi neobosită în alinarea suferinţelor unor oameni care adeseori nu mai aveau nicio altă nădejde. Imaginea compozitorului cântând la vioară răniţilor se va aşterne pentru totdeauna în iconostasul de suflet al istoriei româneşti. 

Manuscrisele lui Enescu, duse cu tezaurul României în Rusia 

În martie 1917, la cererea Marelui Cartier General Român, Enescu va efectua un scurt turneu în Rusia, prilej cu care va concerta la Sankt Petersburg în faţa unei săli pline la Teatrul „Mariinski”. Era chiar în zilele revoluţiei din februarie-martie, care vor culmina cu abdicarea ţarului şi care prevesteau parcă cealaltă revoluţie, mult mai dramatică şi sângeroasă, cea bolşevică. Pentru Enescu însă urmările revoluţiei din octombrie 1917 vor fi de cu totul altă natură. În iarna lui 1916 şi vara lui 1917, în faţa înaintării ameninţătoare a trupelor germane şi confruntat cu riscul ocupării totale a ţării, Guvernul român luase decizia de a evacua în Rusia tezaurul Băncii Naţionale, precum şi alte bunuri de patrimoniu, printre care bijuteriile Reginei Maria şi manuscrisele lui Enescu.

În ianuarie 1918, noul guvern revoluţionar rus, condus de Lenin, confiscă tezaurul şi, odată cu el, şi unicele exemplare ale unor opere enesciene, inclusiv primele schiţe pentru Oedip. De-abia în 1924, la insistenţele marelui dirijor german Bruno Walter pe lângă autorităţile sovietice, lada cu eticheta Musique manuscrite Georges Enesco va fi returnată proprietarului ei.

Sfârşitul războiului îi permite lui Enescu să se dedice trup şi suflet operei sale de căpătâi: Oedip. Munca îi era cu atât mai necesară cu cât simţea nevoia să evadeze din universul cotidian al dramelor şi grijilor cu care era confruntat.

În decembrie 1919 moare Costache Enescu, un tată ce veghease cu asupra de măsură asupra evoluţiei fiului său, fiind factorul de echilibru al familiei, cel fără de al cărui spirit practic tânărul Jorjac n-ar fi putut să-şi ducă la bun sfârşit studiile muzicale la Viena şi Paris. Doi ani mai târziu, reforma agrară îl lasă pe Enescu fără o mare parte din moşia părintească, obligându-l să-şi reia istovitoarele turnee pentru a-şi putea asigura independenţa materială. În ianuarie 1923, Enescu pune pentru prima dată piciorul pe pământul Lumii Noi, concertând la New York, Boston, Philadelphia, Baltimore, Washington etc. Entuziasmul cu care este întâmpinat el şi creaţiile sale va face să revină în fiecare din următorii trei ani. Ceea ce îl atrăgea în mod deosebit la publicul american era mult mai marea lui receptivitate vizavi de compoziţiile sale, receptivitate pe care, cinstit vorbind, nu o întâlnise în aceeaşi măsură pe bătrânul continent. Evident, continuă să susţină concerte în întreaga Europă, cu deosebire la Paris şi Bucureşti, găsindu-şi în acelaşi timp răgazul de a preda, ca profesor de vioară, la Bucureşti în 1921-1922, la École Normale din Paris în 1924-1925 şi între 1928-1930, şi la Institutul Instrumental al lui Yvonne Astruc în 1937.

Chinurile operei de căpătâi a lui Enescu 

Totuşi, marea lui preocupare rămâne lucrul la Oedip, pe care îl începe în 1920, în liniştea monumentală a Alpilor elveţieni, acolo unde se refugiase împreună cu Maruca, departe de agitaţia şi intruziunea, cel mai adesea nedorită, a cotidianului în viaţa sa. Viitoarea sa soţie va evoca – uşor emfatic – în amintirile sale clipa de început a realizării celei mai grandioase creaţii enesciene, care de altfel îi va fi şi dedicată: „...la sfârşitul lui aprilie 1920 se instala la Le Chatelet, pentru o şedere nedeterminată, un cuplu fericit, venind mai mult din legendă decât din real... În aşteptare, Pynx, cu ochii plini de visarea tumultuoasă care îi este proprie, cu sufletul, cu geniul plin de har în efervescenţa creatoare, cu capul leonin aplecat asupra partiturii, trasează... primele măsuri ale lui Oedipe”.

Pe parcursul lucrului la Oedip, Enescu se vede confruntat cu o nouă provocare, artistică de această dată. Marele compozitor rus Igor Stravinski (1882-1971) îşi lansează în premieră la Paris, la Teatrul „Sarah Bernhardt”, pe 30 mai 1927, opera-oratoriu Oedip rege. Iată deci că Enescu trebuia să facă faţă nu doar propriilor sale dileme legate de scriitura partiturii, ci şi cu inerenta comparaţie cu realizarea de excepţie a lui Stravinski. Evident, muzica lui Stravinski este mai uşor accesibilă publicului decât cea a lui Enescu, care totuşi nu e atât de ermetică pe cât i s-a reproşat adeseori.

Diferenţa provine şi din abordarea diferită a operei sofocliene de către cei doi compozitori. Dacă la rus accentul cade pe evocarea epică, învăluită într-o atmosferă de gravitate antică, românul încearcă să transmită tragismul dilemelor oedipiene, odată cu mesajul dătător de speranţă pentru oameni că împrejurările grele ale vieţii pot fi trecute cu demnitate. „Liniştea la care va ajunge eroul în finalul operei (lui Enescu, n.n) nu va avea nimic din prostraţia şi stupefierea Oedip-ului stravinskian, zdrobit de soartă: este liniştea înţeleptului şi eroului care, printr-o titanică încordare spirituală, a învins destinul, suferinţă, răutatea oamenilor” (George Bălan).


Pe 27 aprilie 1931, cufundat în liniştea Tescanilor, Enescu scrie ultimele acorduri ale operei sale supreme. Iniţial se gândise să încredinţeze rolul principal fenomenalului bas rus Fiodor Şaliapin ( 1873-1938 ), dar acesta, aflat la apusul carierei, şi-a dat seama că partitura îl depăşea şi a declinat oferta. Montarea operei este însă aprobată în 1934 de Jacques Rouche, directorul Operei din Paris, care îi încredinţează dirijorului Philippe Gaubert, vechi prieten al compozitorului, pregătirea lucrării pentru stagiunea anului 1936.

Basul André Pernet va interpreta rolul lui Oedip, rol despre care va afirma că „este splendid, dar istovitor”. Regizorului Pierre Chereau i-a revenit dificila sarcină de a coordona un ansamblu imens de peste 350 de persoane (cântăreţi, corişti, instrumentişti şi dansatori), care avea să dea viaţă operei enesciene pe 13 martie 1936, în splendidul edificiu al Operei Garnier din Paris. Pentru Enescu a fost cel mai frumos moment al vieţii lui. „Mă simţeam extraordinar, parcă trăiam într-un vis sau într-o legendă”, se va destăinui el şapte ani mai târziu, într-un interviu acordat ziarului „Dimineaţa“.

Argetoianu despre Oedip: „N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu“ 

Reacţia criticilor şi a muzicienilor (Auric, Aubert, Samazeuilh, Ibert, Gabriel Marcel) a fost favorabilă, în schimb la public – fără a fi un eşec – n-a avut succesul scontat. Simptomatică în acest sens este reacţia lui Constantin Argetoianu, om educat, care gustase multă muzică bună la viaţa lui: „Aseară a avut loc la Opera Mare din Paris premiera mult aşteptatului sedevru al lui George Enescu, Oedipe. [...] N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu (nici măcar Enescu n-a scăpat de sarcasmul adeseori nedrept al lui Argetoianu, n.n.) şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nicio dorinţă să ascult pe celelalte trei. [...] Partitura lui Morcovescu e partitura unui muzicant savant lipsit de acea flacără care nu se stinge nici după moartea omului şi luminează mai departe opera”.

Sentinţa memorialistului şi omului politic e categorică, dar simplistă. Mai aproape de adevăr pare a fi Nicolae Iorga, care, după audiţia radiofonică a operei, va nota: „Reprezentarea la Opera din Paris a lui Oedip... înseamnă, înaintea unui public ca acela, triumful unei lungi şi strălucite cariere. Toate accentele se unesc pentru a forma o strălucită operă, în care o întreagă viaţă se rezumă...”. Din nefericire însă, Oedip-ul lui Enescu „va rămâne, la fel ca Doktor Faust de Busoni, care i-a fost contemporană, una dintre cele mai puţin cântate capodopere ale secolului XX” (Noel Malcolm).

Enescu şi discipolul său de suflet, Yehudi Menuhin 

Ar fi nedrept să reducem însă activitatea componistică a lui Enescu în deceniile interbelice doar la Oedip. În 1921 va fi prezentată, în primă audiţie, publicului francez Simfonia a III-a, dirijată de Gabriel Pierne. Cvartetul în mi bemol major va avea premiera în acelaşi an, de data aceasta în faţa publicului bucureştean. Urmează Sonata pentru pian în fa diez minor (1924) şi Sonata a III-a pentru pian şi vioară în 1926. Sonata nr. 3 în do major va fi compusă în 1937, iar Impresii din copilărie pentru vioară şi pian un an mai târziu. În acelaşi timp, Enescu îşi continuă seria turneelor în ţară şi străinătate, nefăcând nicio diferenţă între somptuoasele săli de concerte din capitalele europene sau din Statele Unite şi cele, mult mai sărăcăcioase uneori, din Dorohoi, Fălticeni, Arad, Constanţa, Piatra Neamţ, Vaslui, Botoşani, Bârlad etc.

Plin de umor, Enescu însuşi povestea acompaniatorului său, într-un restaurant de mâna a doua din Mizil, unde tocmai dăduse un concert: „Şi când mă gândesc că mi se propusese pentru luna asta un turneu în Japonia, în condiţii luxoase şi plătite în consecinţă! Dacă primeam, acum aş fi fost într-un Palace la Tokio şi aş fi câştigat parale bune”.

În 1924, Enescu se află la San Francisco pentru a doua serie de concerte pe pământ american. În sală, un copil de doar 8 ani ascultă fermecat interpretarea maestrului: „Voiam să alerg în culise şi să stau în apropierea lui. Mi se părea că ar fi fost suficient, pentru ca fericirea mea din seara aceea să fie deplină, dar ştiam că părinţii nu-mi vor permite o asemenea îndrăzneală şi nu am spus nimic. Nu l-am uitat însă niciodată pe Enescu”. Băieţelul se numea Yehudi Menuhin. Un an mai târziu, cei doi se vor întâlni la Paris, ca urmare a insistenţelor părinţilor micului Yehudi, ce doreau să-l convingă pe Enescu să devină profesorul copilului lor.

Într-o primă fază, acesta refuză, dar impresionat atât de talentul băiatului, cât şi de stăruinţele părinţilor, acceptă până la urmă să-l mediteze. Chiar în acel an 1926, Enescu îl ia împreună cu familia pe Yehudi Menuhin în România, pentru a nu întrerupe studiul viorii, instrument la care copilul făcea progrese uimitoare: „La zece ani cânta Poemul lui Chausson ca şi când ar fi avut treizeci, şi nu numai ca un tehnician remarcabil, dar ca poet, cu o pasiune care-l împingea până aproape de transă” (George Enescu).

În 1927, Enescu întrerupe meditaţiile cu Menuhin, recomandându-i să continue cu Alfred Busch, pentru a putea să aprofundeze şi stilul clasic german. Se vor regăsi în 1931, când vor relua colaborarea, timp în care violonistul american va scrie: „Am contractat o imensă datorie de recunoştinţă faţă de omul de caracter şi marele muzician care e George Enescu şi care mi-a transmis concepţia sa şi sentimentul său faţă de artă, sentiment profund şi rebel faţă de orice compromis”. Una din marile bucurii ale lui Enescu a fost până la sfârşitul vieţii să cânte împreună cu Menuhin, fie în calitate de pianist sau dirijor, fie formând un duo de viori, aşa cum s-a întâmplat la prima lor colaborare din 1933, când au înregistrat Dublul concert de Bach. În acelaşi an, la Paris, într-o dimineaţă de septembrie, Enescu îl anunţă pe Menuhin că trebuie să se întoarcă de urgenţă la Bucureşti: Maruca încercase să se sinucidă.

Enescu, Maruca şi Nae Ionescu 

Relaţia lui Enescu cu Maria Cantacuzino continuase de-a lungul anilor ‘20-‘30, alternând clipele de seninătate şi împlinire petrecute în tihna Tescanilor sau a vilei „Luminiş”, pe care şi-o construiseră încă din 1921 la Sinaia, cu momentele destul de lungi, de infidelitate ale Marucăi, şi de chin emoţional ale compozitorului. Capricioasa prinţesă va face, cel mai probabil în 1928, o adevărată pasiune pentru filozoful şi profesorul Nae Ionescu, fascinantă personalitate a vremii, mai tânăr decât ea cu 12 ani.

Legătura e maladivă de la început. Pentru el, Maruca nu e decât o prinţesă pe care vrea să şi-o treacă în palmaresul cuceririlor sale erotice. Pentru ea, Nae Ionescu este o obsesie de femeie trecută de 50 de ani şi care, în momentul despărţirii de filozof, pe fondul instabilităţii ei psihice ereditare, o va face să încerce să se mutileze, turnându-şi acid sulfuric pe faţă. Enescu e mereu lângă ea, suferind în tăcere, aşteptând ca pasiunea Marucăi să se stingă de la sine. Grijuliu şi răbdator, Pynx veghează la căpătâiul ei, în lungile perioade de recuperare psihică, petrecute acasă sau în sanatoriile elveţiene.

Cert e că, de pe urma acestei căderi psihice, Maruca „nu avea să-şi mai revină niciodată pe deplin, rămânând pentru tot restul vieţii, în cel mai bun caz dificilă şi din cale-afară de excentrică, în cel mai rău caz, pur şi simplu nebună. Astfel, singura mare bucurie din viaţa lui Enescu, în afară de muzică, s-a spulberat” (Noel Malcolm). Maruca va poza tot restul vieţii doar cu partea stângă a feţii, pentru a nu face vizibile urmările tentativei de automutilare. În august 1935 va fi pusă sub interdicţie, averea moştenită în urma decesului lui Mihai Cantacuzino într-un accident din 1928 trecând în administrarea temporară a celor doi copii, Alice Sturdza şi Bâzu Cantacuzino.

Bâzu, la rândul său pilot încercat şi viitor erou de război al României, tocmai se recăsătorise cu Anca Diamandi, după divorţul de sora acesteia, Georgeta Diamandi. Tradiţie de familie am spune, având în vedere şi relaţiile tatălui său cu cele două surori Cantacuzino, Maruca şi Nellie. Bâzu va evada spectaculos pe calea aerului, în ianuarie 1948, dintr-o Românie care nu mai era a lui, regăsindu-se la Paris alături de cea de-a treia soţie, Nadia Herescu, mult mai cunoscută ca actriţă sub numele de Nadia Gray, mama celebrei Linda Gray, interpreta personajului Sue-Ellen din îndrăgitul serial de televiziune al anilor ‘80, „Dallas”. Uneori lumea se dovedeşte a fi doar un sat mai mare.

În pofida tuturor acestor drame, dând dovadă de nobleţe de caracter, Enescu se va căsători cu Maruca în 1937, legalizând o relaţie ce dura de aproape trei decenii şi care-i va uni până la moartea artistului şi dincolo de ea.

  Celălalt război şi începutul bătrâneţii marelui compozitor 

Ultimii ani interbelici vor fi grei pentru Enescu din punct de vedere personal, necazurilor pricinuite de năbădăioasa prinţesă adăugându-li-se şi problemele de sănătate, din ce în ce mai grave. Pe lângă angina pe bază nervoasă de care suferea încă din timpul copilăriei, la sfârşitul anilor '30 încep să apară şi primele simptome ale bolii cronice ce avea să-i aducă infirmitatea din ultima parte a vieţii, o spondilită anchilozantă, având ca efect încovoierea dureroasă a coloanei vertebrale.

Argetoianu va nota în 1941: „...Enescu a îmbătrânit rău; e cocoşat şi începe să semene la faţă cu Ludovic al XVI-lea”. Pe 19 august în acelaşi an, Enescu îşi serbează, la vila „Luminiş”, alături de prietenii săi apropiaţi, cei 60 de ani pe care tocmai îi împlinise. Va fi o aniversare mai degrabă marcată de nostalgia după vremurile apuse şi temerile pentru zilele ce vor veni. De două luni, România se afla implicată în vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin atacul asupra Uniunii Sovietice, menit să elibereze Basarabia.

Ca şi în timpul Primului Război, Enescu rămâne alături de ai săi, având o intensă activitate concertistică desfăşurată mai ales în Bucureşti, boala şi vârsta împiedicându-l însă să-şi reia turneele prin ţară, care-l făcuseră atât de faimos în 1917 şi 1918. Reuşeşte să termine în 1940 Cvintetul cu pian în la minor şi, în 1944, Cvartetul cu pian nr. 2, susţinând în acelaşi timp o serie de recitaluri, unele înregistrate, alături de marele pianist Dinu Lipatti (1917-1950), al cărui naş de botez era. Madeleine Lipatti, soţia lui Dinu, ne oferă o descriere emoţionantă a apariţiei pe scenă a celor doi artişti, tânărul fragil şi timid şi Enescu, „cu o constituţie robustă, puternic, dar având spatele deja încovoiat, cu capul întors spre stânga, de parcă ar cânta întruna la vioară”.

Implicarea politică a lui Enescu 

Enescu nu fusese niciodată implicat în politică şi nici măcar conectat cât de cât la ea, deşi pe la sfârşitul anilor '20 simpatizase cu naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu. Detesta războiul şi ororile lui, dar şi mişcările extremiste de orice fel ar fi fost ele. Ca urmare, îi dispreţuia pe legionari, poate şi din cauza faptului că, într-o anumită perioadă, ideologul „Gărzii de Fier” fusese Nae Ionescu, amantul Marucăi. Dar al doilea conflict mondial şi ceea ce avea să urmeze îl vor pune în situaţia de a lua nişte decizii ce, inerent, puteau fi interpretate politic. Refuză să concerteze în Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler şi intervine pe lângă autorităţile antonesciene pentru eliberarea unor compozitori evrei, printre care şi Matei Socor, viitorul autor al imnului de stat al Republicii Populare Române.

Aceste atitudini sunt bine prizate de către noua putere ocupantă sovietică de după 23 august şi de acoliţii ei comunişti. Enescu, la rândul său, aplecat mai degrabă spre stânga, ca orice intelectual umanist, face câteva gesturi de reverenţă la adresa ruşilor, devenind membru fondator al celebrei A.R.L.U.S (o asociaţie menită să dea direcţia „justă” intelectualilor români, cea de înregimentare alături de directivele Kremlinului) şi răspunzând unei invitaţii venite de la Moscova de a întreprinde un turneu în capitala sovietică, în aprilie 1946.

Contactele cu muzicienii ruşi, din februarie 1945 şi aprilie 1946, îi fac plăcere lui Enescu, care descoperă interpreţi remarcabili precum David Oistrah sau Lev Oborin, dar şi pe compozitorii din noua şcoală sovietică ca Dimitri Şostakovici sau Aram Haciaturian. Ceaikovski nu se numărase niciodată printre preferaţii săi, mai degrabă Rimski-Korsakov, dar, în 1945-1946, Enescu se ataşează de muzica lui Şostakovici, pe care o prezintă în prima audiţie publicului bucureştean, dirijând impresionanta Simfonie a Leningradului pe 1 aprilie 1945.

Memorabilă în memoria contemporanilor a rămas interpretarea alături de Oistrah a Dublului concert de Bach la Moscova, în 1946. Vizita în capitala sovietică, unde fusese însoţit de soţia lui, va avea şi alte consecinţe pentru Enescu decât cele muzicale. „Ce a crezut Moscova despre prinţesa Cantacuzino-Enescu nu se ştie, dar ce a crezut ea despre Moscova se poate ghici cu uşurinţă: fără discuţie a văzut în viaţa din Uniunea Sovietică o anticipare a ceea ce avea să fie în curând viaţa din România, iar ceea ce a văzut nu i-a plăcut deloc” (Noel Malcolm).

Un exil autoimpus din cauza originilor „nesănătoase“ ale Marucăi 

Ultima mare bucurie de care va avea parte Enescu pe pământul ţării sale va fi vizita lui Menuhin la Bucureşti, în mai 1946. „A fost o sărbătoare Enescu, o orgie Enescu, un delir Enescu, declanşate de sosirea mea. El şi cu mine am dat concerte în fiecare zi, timp de aproape două săptămâni [...] alt program în fiecare zi cu Enescu fie la pian, fie dirijând orchestra”, va descrie violonistul american acea scurtă, dar fericită vizită.

Din nefericire, însă, realităţile sumbre ale zilei dădeau năvală şi peste familia Enescu, ca peste întreaga Românie. Instaurarea guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945 nu prevestea nimic bun. Opozanţii partidului comunist începuseră să fie arestaţi şi judecaţi, instituţiile sovietizate, reforma agrară o lăsase practic pe Maruca fără avere. De altfel, punctul vulnerabil al poziţiei lui Enescu era, ca de atâtea ori în viaţa lui, chiar soţia, văzută de noile autorităţi ca reprezentantă a „putredului regim burghezo-moşieresc”, fostă susţinătoare a lui Maniu şi prietenă bună cu Nae Ionescu. Compozitorul n-avea de unde şti câtă vreme prestigiul lui şi dorinţa guvernului de a-i asocia imaginea cu noul regim aveau să o protejeze pe Maruca.

Nici propriile sale relaţii foarte apropiate cu Casa Regală nu erau privite cu ochi buni de noii puternici ai zilei. La toate acestea se adăuga şi dorinţa lui Enescu de a-şi îngriji sănătatea şi de a-şi dedica timpul rămas compoziţiei. Aşa încât luna august a anului 1946 e dedicată despărţirii pe care Enescu o ştia definitivă şi, de aceea, cu atât mai dramatică, de toţi cei dragi, de locurile în care fusese fericit, Tescani şi „Luminiş”, de mormintele părinţilor, de toţi şi toate. Romeo Drăghici, prietenul de-o viaţă al compozitorului şi cel care avea să rămână legatarul voinţei familiei Enescu în ţară şi interfaţă dintre compozitor şi autorităţi, descrie sfâşietoarea scenă a despărţirii de casa părintească din Liveni: „...Enescu a rugat să fie lăsat să se ducă singur în grădina din spatele casei. Noi am aşteptat tăcuţi, plini de respect. Când s-a întors era deprimat, melancolic, ca atunci când te desparţi de cineva care îţi este foarte drag”. Pe 10 septembrie 1946, Enescu şi soţia sa părăsesc definitiv România, la bordul unui vapor cu destinaţia Statele Unite ale Americii.

Temându-se ca Maruca să nu-i vândă vioara, Enescu i-o dă lui Menuhin 

Formal, Enescu plecase din România cu binecuvântarea autorităţilor, ca un fel de ambasador cultural în SUA, unde, de altfel, dă o serie de concerte de binefacere în folosul copiilor săraci din România, sumele strânse (20.000 de dolari) trimiţându-le în ţară. Se stabileşte însă la Paris, unde avea un apartament, pe rue Clichy 26, şi o căsuţă în Bellevue Medon, pe Avenue de la Glacière 1. Ultimii ani de viaţă ai lui Enescu vor fi însă trişti, marcaţi de boală şi de necesitatea de a se întreţine, dând concerte care-l extenuau foarte mult şi-i afectau sănătatea.

Compoziţiile lui nu se cântau, iar ca dirijor nu mai apăruse de mult. În schimb, ca violonist avea cotă mare şi onorariile încasate erau pe măsură, la fel şi apetitul pentru lux al Marucăi. Enescu este, astfel, nevoit să renunţe la vila din Bellevue, apoi şi la apartamentul spaţios din Rue Clichy, restrângându-se în două cămăruţe la aceeaşi adresă. Acolo îl vizitează soţii Menuhin în 1954, găsindu-l într-o stare deplorabilă, semiparalizat, lângă o Maruca grotescă, stridentă, fardată în exces, „arogantă, interesată numai şi numai de persoana ei şi nebună de-a binelea”, după cum avea să scrie mai târziu lady Menuhin. Temându-se ca soţia să nu-i vândă vioara Guarneri, aşa cum făcuse cu manuscrisele sale, Enescu îl roagă pe Menuhin să i-o păstreze. Singurele bucurii rămân cele legate de muzica, de compoziţiile sale, de preţuirea cu care era înconjurat.


Un semn al stimei de care se bucura în lumea muzicală e serata dată în onoarea lui la Waldorf Astoria din New York, în decembrie 1946, la care au participat printre alţii Toscanini, Kreisler, Heifetz, Arrau, Francescatti şi Björling. Concertează împreună cu Menuhin sub bagheta lui Ionel Perlea, dirijează la Washington, Indianopolis şi Montreal, în ultimul oraş alături de Rubinstein la pian. Până în 1953 are sub bagheta lui în fiecare an Orchestra Filarmonică din Londra şi Orchestra BBC. Îşi reia activitatea pedagogică, ţinând cursuri la Facultatea de Muzică de la Universitatea din Illinois, Academia Americană de Muzică de la Fontainebleau, Accademia Chigiana din Siena, dar mai ales cele de vară de la Bryanston (Anglia). Înregistrează mult, mai ales sonatele lui Bach, dar şi propriile sale compoziţii, în primul rând Rapsodiile.

Nu abandonează nici compoziţia, pasiunea cea mare a vieţii lui, cizelând două bijuterii muzicale, Cvartetul de coarde nr. 2, în sol major (1952), şi mai ales poemul simfonic pentru tenor, cor pe trei voci şi orchestră Vox Maris (1954), dedicat memoriei Elenei Bibescu, zâna cea bună a adolescenţei sale pariziene.

Din nefericire, toate aceste eforturi susţinute îi şubrezesc într-un ritm accelerat sănătatea şi aşa precară. Începe să nu mai audă corect sunetele, ceea ce pentru un interpret cunoscut pentru puritatea interpretării era catastrofal. Suferă un al doilea acord de cord, iar în iulie 1954 o comoţie cerebrală de pe urma căreia rămâne semiparalizat şi imobilizat la pat până la moarte. Care vine şi-l descătuşează de suferinţe în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. Va fi înmormântat în cimitirul Père-Lachaise, unde, peste 13 ani, i se va alătura ceea care-i fusese muză şi povară timp de aproape 50 de ani.

  Astăzi, despre Enescu 

Pentru românul obişnuit, Enescu este cel mai mare muzician al ţării, adesea şi singurul de care a auzit. El rămâne în memoria muzicală a naţiei ca autorul Rapsodiei Române de care, în timpul vieţii, a fugit cât a putut. Rămâne şi ca artistul cetăţean care, în vremurile de restrişte ale Primului Război Mondial, a însufleţit şi alinat inimi şi suferinţe. Pentru melomani, Enescu este cel căruia îi datorează acest impresionant spectacol artistic, „Festivalul Enescu”, desfăşurat din 1958 şi până astăzi, locul unde românii au putut să-i vadă şi să-i audă de-a lungul timpului pe David Oistrah, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Isaac Stern, Mstislav Rostropovici, Victoria de Los Angeles, Sir Paul McCartney, Ştefan Gheorghiu, Ion Voicu, Dan Grigore, David Ohanesian, Zenaida Pally şi atât de mulţi alţii.

O menţiune aparte merită Yehudi Menuhin, care, din 1958, de la prima ediţie, până în 1998, cu un an înaintea morţii, a onorat de câte ori a putut invitaţia de a participa la o manifestare dedicată profesorului, maestrului şi prietenului său.

În fond, să fim cinstiţi şi să recunoaştem, Enescu a fost geniul muzical al românilor şi unul dintre cei mai mari creatori de muzică ai veacului XX. Şi, dacă din modestie nu vrem să o facem, atunci măcar să fim de acord cu Pablo Casals, violoncelistul de aur al vremurilor noastre: „Enescu a fost cel mai măreţ fenomen muzical, de la Mozart încoace”.