Autor 36803 vizualizări


Campania de la Gallipoli din 1915 a fost o tragedie. Încercarea Aliaților de a cuceri peninsula Gallipoli de la imperiul otoman și de a căpăta astfel controlul Dardanelelor – important punct strategic – a fost un adevărat eșec. Aflată de partea cealaltă a Dardanelelor față de legendara cetate a Troiei, Gallipoli și povestea eșecului din 1915 a creat o adevărate mitologie a lui ”ce-ar fi fost dacă”, a ceea ce-ar fi putut fi obținut cu puțin mai mult noroc. În ciuda succesului, acum foarte cunoscut, al trupelor ANZAC – Australian and New Zealander Army Corps, campania a fost un eșec total. Întrebarea este de ce.

1.       Proasta planificare

Primul război mondial a stagnat atunci când armatele Franței și Germaniei s-au luptat până la epuizare reciprocă pe frontul de vest în 1914-1915. Când turcii otomani i-au atacat pe ruși în munții Caucaz în decembrie 1914, Rusia a cerut ajutor din partea aliaților. Marea Britanie era însă concentrată pe operațiunile din vest. Totuși, un grup de politicieni condus de Winston Churchill, atunci Prim Lord al Amiralității, a căutat să ajute Rusia printr-un atac asupra peninsulei Gallipoli ce urmărea obținerea controlului asupra strâmtorii Dardanele. Astfel, campania trebuia să scoată practic din joc un aliat al Germaniei, să deschidă ruta maritimă către Marea Neagră pentru a putea trimite ajutoare Rusiei. Dar eliminarea Turciei din joc nu ar fi afectat într-atât Germania. În plus, englezii n-au avut suficientă muniție pentru propria armată, nici vorbă de a mai exporta muniție în Rusia. Armata germană pătrunsese mult în Franța, iar Marea Britanie nu putea să-și abandoneze pur și simplu cel mai important aliat. Prioritatea frontului de vest a însemnat că expediția pentru Gallopoli n-ar fi putut să primească niciodată suficientă forță umană și muniție cât pentru a avea succes. În aceste condiții, ne mai întrebăm de ce oare englezii au început campania.

2.       Era anul 1915

Armata britanică din 1915 nu era încă pregătită pentru război. Nu avea suficiente arme și muniție pentru campania din est pentru a putea face față unei armate turcești bine protejate în spatele mitralierelor, artileriei și sârmei ghimpate. Reușita ar fi presupus sute de arme care nu existau, mânuite de soldați încă nepregătiți, folosind tehnice complexe de artilerie încă neinventate. Gallipoli a întrunit eșecurile fiecărei campanii începute în acel an:lipsa unor țeluri realiste și a unui plan coerent, folosirea unor soldați fără experiență aflați la prima campanie, eșecul de a înțelege sau de a se folosi în mod corespunzător de factorul intelligence, subestimarea adversarului și, mai presus de toate, o încredere exagerată în forțele proprii– acel hybriscare duce aproape întotdeauna la dezastru.

3.       Comandament ineficient

Comandantul britanic era Generalul Sir Ian Hamilton, unul din cei mai mari soldați ai Angliei. Însă planurile sale pentru Gallipoli au fost exagerat de complicate. A lansat atacuri multiple, fiecare dependent de succesul altuia, ineficiente în cazul în care ceva mergea prost. Luate ca întreg, schemele sale au fost cu totul nerealiste. Totul trebuia să meargă conform planului, dar planurile cereau fapte incredibile de eroism, soldații neexperimentați trebuiau să lupte ca niște veterani, iar subordonații, incompetenți, să conducă la fel de bine ca Napoleon. Și, mai presus de toate, planurile se bazau pe supoziția că turcii vor ceda destul de repede, ceea ce nu s-a întâmplat.

Adversarul lui Hamilton era comandantul german Otto Liman von Sanders. Un profesionist precaut, Liman și-a păstrat parte a soldaților în rezervă până când și-a dat seama ce vor să facă englezii, și apoi a ripostat corespunzător. În plus, a avut norocul ca unul din subordonații săi turci să fie Colonelul Mustafa Kemal. Cuvintele pe care acestea le-a rostit când și-a condus regimentul la luptă au devenit legendă:”Nu vă ordon să atacați – vă ordon să muriți”;acest spirit incredibil de sacrifiu a animat armata otomană spre victorie.

4.       Turcii

Colonelul Mustafa Kemal, care a devenit apoi primul președinte al republicii Turcia, era încarnarea tăriei de caracter și a voinței de care au dat dovadă turcii la Gallipoli. O mare parte a soldaților turci luptaseră de curând în războaiele balcanice, iar viața dură din imperiul pe cale de destrămare îi transformaseră în soldați rezistenți și bine disciplinați. În schimb, soldații Aliați – cu excepția a trei divizii, una britanică și două franceze – erau prost pregătiți pentru lupta într-un mediu atât de ostil precum Gallipoli. Iar turcii erau experimentați, bine conduși și hotărâți să câștige – ceea ce au și făcut.

Poza din dreapta:Mustaka Kemal în tranșee alături de soldații săi

5.       Logistica

Marea Britanie era la circa 2500 de km distanță și cea mai apropiată bază britanică era la Alexandria. Dar și aceasta era la sute de kilometri de Gallipoli. Baza din insula Lemnos nu era foarte departe – aproape 100 de kilometri, dar nu putea servi decât drept loc de ancorare a flotei. Transformarea ei în bază militară a necesitat o forță de muncă imensă. Englezii aveau și un depozit de aprovizionare în Imbros, dar navele cu provizii trebuiau să traverseze de acolo 25 de kilometri pe mare pentru a ajunge la Gallipoli. În concluzie, aprovizionarea trupelor aliate era un coșmar din punct de vedere logistic pe care comandamentul aliat n-a reușit să-l rezolve.

Sursa:http://www.historyextra.com/;surs foto:wikipedia.