Autor 1519 vizualizări


„Să-mi aducă lemn de fus
Și cujălcuță de nuc
Ca după el să mă duc!”

Puține sunt obiectele meșteșugărești care odată cu rolul utilitar au primit cu trecerea timpului și un atribut de mesager al dragostei. Unul dintre acestea este și furca (cujălca), iar Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș are în patrimoniu mai multe asemenea obiecte.

În contextul economiei autarhice, gospodăria tradițională a practicat o diviziune socială a muncii în care femeii i-a revenit rolul de a-și hrăni familia, precum și de a o îmbrăca, dimpreună cu casa. 

Furca de tors (lb. latină, furca = lemn despicat) este funcție a specializării femeii în meșteșugul țesutului, alături de alte unelte: melița, fusul (între care cel cu zurgălăi este o capodoperă a genului), rășchitorul, vârtelnița, sucala, mașina de tors, țevile, stativile (războiul de țesut), suveica, brăglele ș.a. 

Cu timpul, furca de tors a căpătat, pe lângă rolul ei utilitar, și un atribut de mesager al dragostei; astfel, ea a devenit adevărat obiect de artă, care conținea un cod al dragostei dintre cei doi protagoniști. 

Furca de tors s-a cristalizat și ca un obiect etnoestetic, astfel că cele cu talpă sunt o marcă identitară pentru sași și pentru maghiari. Furcile româncelor sunt preponderent sub formă de tijă, mai lungi sau mai scurte, pentru brâu, subraț, de scaun sau de laiță, la cuptor.

Ca purtător al dragostei, cujălca era înmânată celei alese în șezătoare sau la claca de tors. Dacă unui fecior i se refuza darul și fata nu ieșea după el să-l petreacă, atunci furca de tors era ruptă, precum și fusul pe care aceasta îl avea. 

În alt context, erau foarte numeroase credințele și interdicțiile legate de furca de tors, iar folclorul era, de cele mai multe ori, lasciv:

„Fă-mă, Doamne, lemn de tufă,
Să mă facă mândra furcă,
Să mă ducă-n șezătoare,
Să mă ție-ntre picioare!” 

Torsul a fost cea mai răspândită îndeletnicire feminină

Pentru confecționarea furcii de tors era ales, în general, lemn de tulpină, de alun, paltin sau brad, fără noduri, iar după ce era cojit, era lăsat una-două zile la zvântat. Astfel pregătit, lemnul era ornamentat începând din partea de sus, lăsându-se „câmp liniștit” (aprox. 30 cm), iar apoi se „împistrea” aprox. 30-70 de centimetri. Cujălca era incizată sau crestată după ce era „pălită” (afumată), iar apoi era colorată natural, uneori prin frecare cu diferite plante acrilice, între care și coada-șoricelului. 


 În timp, furcile de tors au devenit atribut al meșterilor specializați, care, chiar dacă erau uneori analfabeți, deveneau geniali prin ornamentică: dintele de lup, x-ul, pătratul, rombul, rozeta, arcul de cerc, crucea, care alternau cu spații neîmpodobite, de liniște, precum și cu registre florale. 

Torsul a fost cea mai răspândită îndeletnicire feminină, iar Maica Domnului este considerată ocrotitoarea acestui meșteșug casnic; în acest context, este de amintit că și Baba Dochia a fost încremenită tot cu furca la brâu şi că protopărinților omenirii, atunci când au fost izgoniți din Rai, li s-au pus în mâini o sapă și o furcă, pentru Adam și Eva. 

Interdicții și credințe:

- nu se toarce în ziua de marți pentru a nu se răzbuna Marțolea; nu se toarce vineri pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri;
- cujălca veche era interzis a se rupe, a se tăia sau a se face din ea alt obiect, ea era dosită bine pentru a se păstra astfel sporul casei; cujălca nu se împrumuta - că-ți dai norocul din casă;
- cujălca nu se ținea culcată și nu se lăsa niciodată goală, ci în caier, iar fusul rămânea cu fir - altfel aduceau pagubă în casă;
- cu primul caier, din cânepă nouă, se mergea torcând de-a lungul uliței pentru a avea noroc de pânză lungă;
- a toarce în sat, pe bani, era o muncă apreciată, iar acestor femei li se vor șterge din păcate;
- la Bobotează, deasupra tuturor darurilor popii se punea și un fuior, iar cu fuioarele adunate, preoteasa făcea o clacă de tors ș.a.

Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș


În anul 1899 a luat ființă la Baia Mare Asociația Muzeală Băimăreană, formată din intelectualitatea orașului, ai cărei membri au donat obiecte care au constituit primele colecții ale muzeului băimărean. Aprobarea de înființare a unei secții de etnografie și artă populară a venit abia în 1964. În perioada următoare, în vederea dezvoltării secției etnografice, au fost organizate campanii de achiziții ale obiectelor de artă populară conduse de renumitul etnograf Tancred Bănățeanu.

Creșterea substanțială a colecțiilor secției de etnografie, precum și deosebita valoare a pieselor, recunoscută de către marii specialiști în domeniu, au impus organizarea unui muzeu etnografic cu o expoziție pavilionară. În acest scop a fost obținută clădirea Teatrului de Vară. 

Cu entuziasm, tot personalul a depus eforturi mari pentru a reuși ca la 1 iulie 1978 să fie deschisă expoziția pavilionară de bază a Secției de Etnografie și Artă Populară. 

Secția în aer liber – Muzeul Satului – a fost inaugurată în 15 august 1985, după îndelungate eforturi ale specialiștilor în domeniu și ale autorităților locale. Inițial, suprafața pe care se întindea muzeul în aer liber a fost de 12 hectare, în momentul de față rămânând doar 6 hectare. Monumentele de arhitectură populară reprezintă cele patru zone etnografice ale județului: Maramureșul Istoric, Chioar, Lăpuș și Codru.

Program de vizitare: Marți – Duminică: 10:00-18:00

Tarife de vizitare

Adulți– 6 lei 
Preșcolari, elevi, studenți, pensionari – 4 lei