Autor 5547 vizualizări


„Historia“ vă prezintă câteva crâmpeie din amintirile lui Lascăr Zamfirescu (90 de ani), fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu şi nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu, despre cei mai frumoşi boieri ai României antebelice şi interbelice. Cele două arbore genealogice – al lui Lascăr Zamfirescu şi al soţiei sale, Elena Rosetti –, prezentate în exclusivitate, completează firesc poveştile cu flirt şi spadă ale unei epoci nebune.

Era începutul verii în Berlin, într-o Germanie singură şi neliniştită. Era anul 1922, pe străzi se vorbea despre preţul pâinii, inflaţie şi reparaţii de război, erau procesele internaţionale şi orgoliile naţionale. Era luna iunie la început, iar nemţii erau din nou zguduiţi de o simfonie a groazei – „Nosferatu“ era proiectat pentru prima dată pe marile ecrane şi era cumplit!

Erau primele zile de vară la mănăstirea Agapia, într-o Românie Mare, care îşi rezolva spectaculos problemele economice şi-şi petrecea succesul în berării şi crame la bulevard. Era începutul lunii iunie la schitul din Neamţ, cu flori îngrijite de maici şi fructe gustoase din pădure. Acolo, între călugăriţe, mai aproape de Dumnezeu, scriitorul Duiliu Zamfirescu închidea ochii pentru ultima oară. Cu 10 zile înainte se petrecuse o minune:i se născuse la Berlin primul nepot, Lascăr Duiliu Zamfirescu;aşa că scriitorul avea în buzunarul de la piept, în timpul călătoriei spre cea lume, biletul de tren cu direcţia Germania...

Poveştile cu flirt şi spadă

În această atmosferă cu nelinişte, război, berării şi zmeură începe viaţa nepotului Lascăr Zamfirescu. Actul de identitate reţine data sec:23 mai 1922. Cum au trecut 90 de ani de-atunci nici noi nu ştim, cum nu ştim nici câte şerbeturi din fructe de pădure s-au mai vândut la Agapia, dar, măcar odată la nouă decenii, mai vine şi vremea bilanţului. Aici se spun poveştile cu flirt şi spadă, se reiau, deci, marile dueluri ale familiei Zamfirescu, se retrăiesc primele iubiri ale junilor şi ultimele patimi ale seniorilor. Se înşiră, aşa, amintiri despre oameni şi locuri din această lume care a fost, odată, frumoasă. Sunt vechi, din vremurile în care bărbaţii erau bărbaţi, iar copiii ştiau de frică. Domnul Zamfirescu le recreează cu precizie de cronicar, nimic nu-i scapă. Nu vă întrebaţi cum vă vor folosi aceste istorisiri personale, desuete, aşezate aleatoriu pe exigenta axă a timpului! Citiţi-le, pur şi simplu!

Nobilul de apartament

Astăzi, domnul Zamfirescu poartă mustaţă şi părul dat pe spate. E un nobil cavaler dintr-un apartament îngust aflat într-un cartier muncitoresc din Capitală. Are cămaşa călcată perfect şi strânsură puternică de mână. Are baston cu dichis şi încă n-a învăţat cum să obosească. Are pianul acoperit, nu-i mai joacă degetele pe clape ca odinioară – of!, cum o fermeca bunicul său pe frumoasa Eliza Ioanid, cu melodii de pian, în camera hotelului „Metropol“ de pe Calea Victoriei...

Lascăr Zamfirescu a început şcoala în Olanda, la ­„Sacré-Coeur de Jésus“ (şcoală de maici), unde a învăţat adunarea, înmulţirea şi respectul. A rămas acolo până când tatăl său, diplomatul Alexandru Zamfirescu, a fost însărcinat de ministrul de Externe Nicolae Titulescu să deschidă legaţii ale României în Brazilia, Argentina şi Chile. S-a urcat pe Cap Arcona – marele transatlantic german – şi a plecat! A învăţat apoi în ţara cafelei şi a fotbalului, la Rio de Janeiro, după care a ajuns în Portugalia, în magnifica Lisabona. „Tatăl meu era mâna dreaptă a lui Titulescu. Dacă trebuia să deschidă un post pe undeva, îi spunea să se ducă el mai întâi, să cunoască locul. Avea mare încredere“, se mândreşte Lascăr Zamfirescu.

Titulescu:„Mă, Alecule, ai un puşti! Ptiu!, ptiu!”

În România a ajuns prima dată la 14 ani, în urma insistenţelor tatălui. „El a făcut trei doctorate (în litere, în drept şi în ştiinţe politice) – a fost crescut la şcoli în străinătate. Când a fost pe front, în «Primul», râdeau camarazii de accentul său. Aşa că pe mine m-a trimis în România, să învăţ cum trebuie limba ţării mele“. Pe drum însă, au făcut popas mare, în Elveţia, la „Saint Moritz“, unde locuia preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, impozantul Nicolae Titulescu. „Am dejunat cu tata şi cu Titulescu. El se uita la mine, mă admira şi-i spunea tatei:«Mă, Alecule, ai un puşti! Ptiu!, ptiu!». Eram un ţânc, eram puişor şi, când am ajuns în camera de hotel, l-am întrebat supărat pe tata:«De ce m-a scuipat Titulescu?»“

Frumoasele melodii sud-americane

Nu i-a rămas inima domnului Zamfirescu nici în America Latină, nici în însorita Portugalie. A luat cu el aceste locuri, alături de rafinamentul lor. Un exemplu:în urmă cu câteva zile, a scris cu creionul pe hârtie titlurile celor mai frumoase melodii sud-americane care îi înghţau sângele în vine când n-avea mai mult de 13 ani – samba, tango, oho!, ce viori, ce ritmuri! Afon să fii, şi tot n-au cum să nu-ţi placă.

Coleg de clasă cu Regele

În România, Lascăr Zamfirescu a fost ales să facă parte din „Clasa Palatină“ – o clasă specială, înfiinţată de Carol al II-lea pentru Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai. Înaintea primei zi de şcoală, când elevii se pregăteau să meagă la Sinaia pentru cursuri, tânărul Zamfirescu, îmbrăcat în uniformă albastră, cu cusătură aurită, în ac dublu, face cunoştinţă cu viitorul rege Mihai I. „Eram în garaj, ne duceam la Palat cu două micrbuze Dodge. Efectul a fost grandios!“ De atunci, cei doi au rămas prieteni – confidenţi! –, iar această relaţie nu s-a schimbat până azi.

Cele mai vii sunt povestirile despre prieteşugul cu fostul suveran – vacanţele de vară din Italia, când le plimbau pe ghidonul bicicletelor pe Regina Elena şi pe Principesa Irina a Greciei, discuţiile despre domnişoarele mai chipeşe din jurul Palatului, promenadele cu Jaguarul regal, în pădure, la Băneasa, şi mărturisirile şoptite, dar îndrăzneţe din cinematograful de la Palat, pe lângă madmoazele neastâmpărate. Astăzi, Lascăr Zamfirescu ţine în bibliotecă, în faţa cărţilor, un album de familie al Regelui Mihai. „Acesta e Regele meu. Ce păcat...“

Frumoasa Linica a Rosetteştilor

După liceu, Zamfirescu s-a specializat în ingineria electromecanică, pentru că legile fizicii rămân aceleaşi indiferent de regimurile politice. A stat 11 ani la Malaxa, în uzine, indiferent cum s-au numit ele, îngrijindu-se de motoarele diesel, şi apoi, până la pensionare, s-a mai plimbat prin trei institute de proiectări. La 23 de ani însă – deci în anul 1945 –, când fiorul dragostei se simte cel mai puternic şi mai frumos şi când universul e uşor de stăpânit, domnul Zamfirescu a luat cea mai importantă decizie din această viaţă plină de hazard. A plecat de-acasă, în cămaşă vaporoasă şi cu sufletul neliniştit, căci n-a mai putut răbda distanţa care-l despăţea de Linica (Elena Rosetti). A fugit şi s-a însurat. „Nevasta mea era cu şase ani mai mare decât mine, era din familia Rosetteştilor, care ajunseseră la mare mizerie. Vânduseră tot ce mai aveau. Aşa se trăia pe atunci, unii erau oamenii de viaţă, alţii erau pe agonisit. Am fugit aşa, cu capul în nori, că era mare dragostea. De aceea, poate, nu m-am certat niciodată cu Linica“.

Ambulanţa cu ucigaşi

Mai agitaţi, mai potoliţi, au trecut şi cei 45 de ani de comunism. Au fost ani în care s-a tăcut mult şi în care istoriile personale, oricât de extravagante ar fi ele, fie nu existau, fie se consumau în discuţii ferite. A venit şi Revoluţia din decembrie 1989, dar pe domnul Zamfirescu libertatea l-a adus pe patul de spital. Mergea la Braşov, cu Dacia sa. Era iarnă, dar nu ştia dacă va pica nea. Pe drumul naţional, o maşină de salvare cu girofar zgomotos l-a depăşit şi când s-a aliniat bine în faţa sa, uşile din spate s-au deschis. În loc de medici, doi militari l-a întâmpinat cu un glonţ în plămânul stâng...

Tot aşa, haotic, cu amintiri şi doruri multe trec şi zorii democraţiei româneşti. Trece vremea şi n-o poţi opri. „Aş vrea să mai trăiesc un secol“, ne cere domnul Zamfirescu, deşi ştie că nu noi îl putem ajuta. „Un secol. Atât doar. După aia, gata! Acum aş şti ce să fac, ce să nu fac. Dar e cam târziu. It’s too late“.

Saga familiei Zamfirescu

Aventura familiei Zamfirescu în România începe în secolul XVIII, când cei trei fraţi din Niceea, membri ai familiilor artistocrate fanariote, trec pe malul stâng al Dunării. Dintre ei, doar Gheorghe Lascăr se stabileşte pe dealurile verzi din Focşani, ceilalţi doi continuând spre est, până în Rusia. Nepotul lui Gheorghe Lascăr, arendaşul Lascăr Zamfirescu se căsătoreşte cu Sultana Mincu, sora viitorului mare arhitect Ion Mincu, iar mariajul lor le dăruieşte şapte copii, cel mai mare dintre ei fiind scriitorul Duiliu Zamfirescu.

Autorul Ciclului Comăneştilorse căsătoreşte, după 18 ani petrecuţi în diplomaţie, în Italia, cu Henrietta Allievi, nepoata Francescăi Bonacina Spini. „Fanny Bonacina Spini făcea parte din grupul «Gâştelor de la Milano», era foarte bună prietenă cu Luciano Manara, cel mai vestit revoluţionar al Italiei. El a făcut parte din celebrele trupe care au luptat în faimosul «Risorgimento Italiano» – mitul naţional al Italiei, în care îşi are rădăcina patriotismul lor“, explică Lascăr Zamfirescu. Fanny a fost căsătorită cu un conte care a murit la 36 de ani, însă s-a recăsătorit cu senatorul italian Antonio Allievi, bunicul Henriettei Allievi.

Lascăr Zamfirescu recompune, în câteva cuvinte decisive, portretele celor mai frumoşi oameni pe care i-a întâlnit de-a lungul deceniilor prin care viaţa l-a purtat pe braţe. Mai sunt şi cei pe care i-a însemnat mai sus, spre vârf, într-un impresionant arbore genealogic, cei ale căror mâini nu le-a strâns, dar ale căror istorii şi le-a însuşit. Sunt multe figuri de seamă în acest tablou şi sunt frumoase poveştilor lor vechi. Vă prezentăm o listă sumară, câteva tuşe, căci cele mai multe amintiri vor rămâne personale, aşa cum se cuvine să rămână.

Dinu Rosett i(unchiul soţiei lui Lascăr Zamfirescu) este fiul Elizei Cornescu şi al lui Nicolae Rosetti-Bălănescu. A fost general de armată, rănit în trei războaie! Numai la Mărăşeşti, în 1917, cum i-a mai speriat pe nemţi... În scrisorile pe care i le trimitea mamei sale într-o franceză superbă, „Capra“, cum îi ziceau camarazii, povestea cu lux de amănunte cum s-a urcat pe munte, cu şapte cai, să tragă tunurile, şi, de acolo, de sus, i-a spulberat pe inamici! „Avea un umor de aur, era foarte simpatic. A murit la 104 ani şi o bună perioadă a locuit cu noi. 

Era mare amator de domnişoare şi de doamne, ceea ce era normal. Dar avea o putere extraordinară pentru vârsta sa. La 84 de ani, l-am suprins eu cum îndesa o domnişoară în gardul în faţa casei.

E fabulos, la acea vârstă“, povesteşte Lascăr Zamfirescu. Dinu Rosetti a scris multe cărţi de vântătoare şi pe toate le-a trimis la Muzeul de Vânătoare din Giens. Astăzi există un departament care-i poartă numele.

Nicolae Rosetti-Bălănescu (foto) a fost tatăl lui Dinu Rosetti şi ministru de Externe al lui Alexandru Ioan Cuza. Domnul Zamfirescu păstrează o pictură veche, în ulei, care ilustrează un frumos portret al diplomatului.

„A fost întemeietor la Uniunea Principatelor, secretarul Adunării Ad-Hoc şi ministru de Externe al lui Cuza. Cea mai frumoasă este povestea venirii lui în ţară, când şi-a furat nevasta (n.r. – pe Eliza Cornescu)şi a plecat cu ea în străinătate, cu o diligenţă. Erau nebuni, erau foarte simpatici.“

 

Eliza Leonidaeste prima femeie inginer din lume. A fost căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, chimistul Constantin (Didea) Zamfirescu. „Eu am luat lecţii cu tanti Lizi ani de zile, era de o blândeţe extraordinară. Era profesoară la şcoala de maici de pe Pitar Moş şi mergeam adesea la ea pentru lecţii. Aşa am învăţat eu ce înseamnă ingineria“. Duiliu Zamfirescu, care era ministru (n.r. – corespondentul ambasadorului) la Roma, îi aranjase cumnatei sale să meargă la facultatea de chimie acolo. Şi-a luat doctoratul şi i-a uimit pe italieni! „Eu, de la 14 ani, după masă mă duceam mereu la ea, pe strada Salcâmilor. Aveau o grădină mare cu un mic chioşc în mijloc. La intrare erau două ghiulele mari şi, înăuntru, aveau un pian. Cum mai cântam la pian acolo... Bine, asta până venea regele să mă ia cu maşina“, îşi aminteşte Lascăr Zamfirescu.

Gheorghe Leonidaeste fratele Elizei Leonida. Părinţii lor proveneau dintr-o familie de marchizi francezi, care s-au stabilit în Moldova în secolul al XIX-lea. Gheorghe Leonida a absolvit Conservatorul de Artă, secţia de Sculptură, la Bucureşti. Lucrările sale au intrat în colecţiile Muzeului Bran, ale Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi ale Muzeului Tehnic. Cea mai importantă scuptură a sa este însă capul statuii lui Iisus Hristos, Mântuitorul din Rio de Janeiro, inaugurată la 12 octombrie 1931 pe muntele Corvado. Gheorghe Leonida a murit în anul 1942.

Alexandru (Bebi) Lenguceanueste nepotul lui Duiliu Zamfirescu. „Bebi era un băiat adorabil! Păcat de felul cum s-a prăpădit. A făcut parte din Sumanele Negre, l-au prins şi l-au ţinut 22 de ani în închisoare, până când a murit la Aiud. Şi sora lui, Ileana, a murit, nebună, la 19 ani“.

Lascăr Zamfirescueste fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi unchiul domnului Lascăr Zamfirescu, cel care ne povesteşte (e o familie cu mulţi Lascăr...). A murit într-un celebru duel, cu un an înainte ca tatăl său, prozatorul, să închidă ochii la Agapia. A fost ucis de tânărul Dumitrescu, fiul colonelului Maican, în urma unei dispute la restaurantul Capşa, dar şi din pricina concurenţei pentru o domnişoară. Lascăr Zamfirescu a făcut „finanţele“ la Paris şi era cel mai tânăr director al sucursalei Marmoros Blank din Bucureşti. „Erau două grupuri de tineri din familii bune care dejunau mereu la Capşa. La un moment dat, preţurile de la Capşa au fost mărite, iar Lascăr a vrut să se mute la Athénée Palace, gest care l-a iritat pe Dumitrescu. Au început să se certe, s-au insultat, s-au făcut aluzii cu privire la originea neortodoxă a averilor, iar Lascăr, care era mai naiv, l-a provocat la duel. Şi-au dat întâlnire a doua zi dimineaţa. Lui Lascăr îi trecuse pârţagul. A zis:«Dacă am venit aici înseamnă că mi-am curăţat onoarea». A tras în sus, dar măgarul ăla i-a tras în cap. Dacă avea antibiotice trăia, că numai l-a zgâriat, dar i-a intrat stofa de la pălărie în rană şi a făcut infecţie.“

Elena Cornescu este străbunica soţiei sale, Linica, şi soţia lui Constantin Cornescu – „vărul Costache“,  cum îi spuneau Ion Ghica şi Vasile Alexandri. Însuşi Alexandru Macedonski i-a dedicat lui „Costache“ această frumoasă epigramă:„Domnul Cornescu va schimba multe/În locul lirei răsunătoare/Peste faţada de la teatru/Va pune cornul de vânătoare.“ Elena Cornescu şi fiica ei, Eliza Cornescu, erau dame de onoare ale reginei Elisabeta a României, soţia regelui Carol I. „Am invitaţiile la ceai, făcute toate pe franţuzeşte că aşa era stilul. Chiar dacă ceaiurile erau odată la 2-3 zile, Carmen Sylva (n.r. – pseudonimul literar al reginei Elisabeta) tipărea invitaţii. Era specificat acolo cum să vină îmbrăcate doamnele, să nu întârzie la ceai.“

Ida Scifoni, pictoriţă italiană, este fiica din prima căsătorie a Henriettei Allievi (n.r. – soţia scriitorului Duiliu Zamfirescu), pe care Duiliu a găzduit-o la reşedinţa sa de pe malul mării şi la domeniile din Focşani. Inspirată de peisajele din România, Ida Scifoni a pictat multe tablouri, vândute apoi în America. „Tatăl Idei, Anatolio Scifoni, a fost un mare pictor, care avea un atelier celebru la Roma. De la el am o carte de reclamă pentru acest mic magazin şi un tablou care ilustrează o nuntă din Pompei, cu obiceiurile locului.“

""