Autor 5150 vizualizări


Când s-a reunit pentru prima dată Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale Referitoare la România, Marile Puteri aveau făcute din timp planuri în ceea ce privea trasarea unor noi frontiere în Europa, bineînțeles și pentru România.

Guvernul francez se baza în trasarea noilor granițe pe un grup de experți reunit încă din ianuarie 1917 pentru a formula un program de pace. Acel „Comite d'Etudes” a realizat un plan coerent în domeniul frontierelor, plan care a fost editat de către Andre Tardieu și Emmanuel de Martonne, ultimul fiind un cunoscut specialist în geografia și etnografia Europei Centrale și Răsăritene. De Martonne, secretarul Comisiei, a schițat recomandările privitoare la România. În privința Transilvaniei și a Crișanei, el s-a arătat cel mai favorabil românilor. 

Experții americani au adus la Comisie un plan complet pentru rectificări teritoriale, rezultat al unor studii întreprinse de un grup de savanți, cunoscut sub numele de „Inquiry”, reunit sub supervizarea Colonelului House, încă din 1917. Recomandările acestui grup, prezentate președintelui american Wilson încă din ianuarie 1918, sugerau să acorde României întreaga Transilvanie, două treimi din Banat, dar nu și Cadrilaterul. Frontiera propusă în ceea ce privea Transilvania era destul de asemănătoare cu cea fixată în final, diferența fiind în zonele marilor orașe Satu Mare, Carei, Oradea și Arad, care erau lăsate Ungariei. 

Harta etnică a României, realizată de Emmanuel de Martonne, a stat la baza stabilirii noilor frontiere ale României la Conferința de Pace

Echivalentul britanic al grupului american „Inquiry” a fost Political Intelligence Departament (P.I.D.) din cadrul Foreign Office, condus de Sir William George Tyrrell și compus din câțiva oameni care au avut o influență covârșitoare asupra stabilirii frontierelor în Europa Centrală și Răsăriteană: Harold Nicolson, Allen Leeper, Robert Setton-Watson, Lewis Namier etc. Într-un memoriu despre „Frontierele viitoare ale Ungariei”, scris în noiembrie 1918, Setton-Watson a sprijinit ideea unității naționale a românilor, cehoslovacilor și iugoslavilor, împreună cu garanții speciale pentru drepturile minorităților, recunoscând că frontiera maghiară propusă de el lăsa câteva sute de mii de maghiari în România. Delegații britanici și americani și-au armonizat pozițiile în ceea ce privea frontierele României înainte de prima ședință a Comisiei pentru România care s-a desfășurat la 8 februarie 1919. În mod neobișnuit în cazul negocierilor teritoriale, se părea că existau puține puncte de vedere divergente în ceea ce privea pozițiile franceze și cele britanico-americane în cazul viitoarei frontiere a României cu Ungaria. Cei care au contribuit în mod deosebit la conturarea unui punct de vedere comun anglo-americano-francez au fost doi experți, Emmanuel de Martonne și americanul Douglas Wilson Johnson, care, deși nu erau membri ai Comisiei, au participat și au influențat multe dintre ședințele grupului de studiu. Singurii care s-au dovedit oscilanți au fost italienii. Uneori au propus o linie de frontieră favorabilă cert maghiarilor, alteori românilor. Experții italieni legau toate discuțiile de propriile lor interese și negocieri cu celelalte Mari Puteri. De aici și oscilația lor în timpul Conferinței de Pace de la Paris. 

Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale Referitoare la România s-a reunit de 12 ori, iar singurul motiv de discuție a fost linia de frontieră propusă de experții americani care se afla la est de orașele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad. La modificarea poziției americane au contribuit experții francezi, care au susținut că frontiera trebuie să fie spre vestul acestor orașe, ce trebuiau să rămână României. Ei au venit cu argumente economice: „România trebuia să primească măcar una dintre cele două căi ferate care traversau Ardealul de la nord la sud”; argumente istorice: doar „națiunile privilegiate” au putut locui în orașele transilvănene, de aici dominația maghiară în aceste orașe, dar și în altele; argumente strategico-militare: „România avea nevoie de calea ferată pentru a fi capabilă să participe la acțiunile anti-bolșevice”. Geograful francez Emmanuel de Martonne și expertul britanic Allen W. Leeper au jucat un rol esențial în trasarea frontierei româno-maghiare. 

Geograful francez Emmanuel de Martonne, unul dintre cei care au susținut cauza României în lucrările Conferinței de Pace

Pentru a susține cauza României, Ionel Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod s-au prezentat, la 22 februarie, în fața Comisiei pentru a face cunoscute cerințele României în ceea ce privea viitoarea frontieră cu Ungaria. Prim-ministrul a revendicat pentru România gurile Mureșului, precum și gurile Tisei, canalele care legau aceste căi navigabile de Dunăre și căile ferate în discuție, dar și colțul de nord al Maramureșului, pentru ca Statul român „să-și asigure o frontieră mai lungă cu Cehoslovacia”. România, a adăugat el, „trebuie să obțină o legătură ferată neîntreruptă cu Cehoslovacia și Polonia”. Brătianu a dat asigurări în privința adoptării de către România a unei politici liberale în ceea ce privește drepturile minorităților. 

Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale Referitoare la România și-a trimis raportul către Comisia Teritorială Centrală la 6 aprilie și, cu foarte mici modificări, aceste recomandări au fost transmise Consiliului Celor Cinci (al miniștrilor de Externe) la 15 aprilie. Deoarece cei mai mulți dintre membrii marcanți ai Marilor Puteri își concentrau eforturile către finalizarea Tratatului de Pace cu Germania, nu a fost luat în discuție până în luna mai. Consiliul miniștrilor de Externe a acceptat frontierele româno-ungare la 8 mai 1919, iar la 12 mai, Consiliul Celor Patru a aprobat raportul. 

Decizia Conferinței nu a fost însă comunicată țărilor direct interesate, din cauza preocupărilor Consiliului Suprem pentru finalizarea Tratatului cu Germania. Omisiunea va duce la declanșarea unui imens scandal între Ionel Brătianu și liderii din Consiliul Suprem. Totuși, granița româno-maghiară era varianta cea mai favorabilă României care s-a discutat în Comisie, dar nu era cea din Tratatul pe care România l-a semnat cu Antanta în 1916.

Acest text este un fragment din articolul „Prima înfăţișare în faţa Consiliului Suprem, prima mare confruntare directă între România și Aliaţi” apărut în nr. 31 al revistei Historia Special, disponibil în la orice punct de distribuție a presei (Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 24 iunie-24 septembrie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum