Freud şi cocaina

Autor 3848 vizualizări


Un alt caz demn de amintit în istoria halucinogenelor – şi o curiozitate medicală, dar şi culturală – este legat de fascinaţia încercată de Freud pentru cocaină la începuturile perioadei Belle Époque.

Cocaina avea altă origine şi caracteristici decât deja celebrele opiacee, de unde şi iluzia că era vorba de altceva decât ceea ce am numi azi un „drog”. În 1883, când doctorul Theodor Aschenbrandt a obţinut o doză de cocaină pură de la firma de farmaceutice Merck şi a dat-o soldaţilor bavarezi în timpul manevrelor de toamnă, publicând apoi rezultatele pozitive obţinute (căci cocaina avea proprietăţi stimulante şi fortifiante), Freud era un tânăr medic neurolog în vârstă de 27 de ani. Cu o situaţie materială precară şi în căutare de afirmare, pe lângă faptul că el însuşi se confrunta cu probleme de oboseală prelungită şi simptome nevrotice, Freud a crezut că a găsit în cocaină o soluţie „magică”.


Pe lângă faptul că substanţa îi alunga stările de epuizare în faţa efortului intelectual prelungit, promitea să fie şi o descoperire extrem de importantă pentru cariera sa medicală, căci studiile despre aceasta erau la început: „dacă totul merge bine – îi scria el logodnicei sale, după ce încercase deja cocaina, chiar prescriind-o în două cazuri – voi scrie un studiu despre această [substanţă] şi mă aştept să îşi câştige locul în terapeutică alături de morfină şi chiar deasupra acesteia. Am şi alte speranţe şi intenţii în ceea ce o priveşte. Iau doze foarte mici împotriva depresiei şi indigestiei, cu cel mai strălucit rezultat... Pe scurt, abia acum simt că sunt medic, când am ajutat un pacient şi sper să ajut mai mulţi. Dacă lucrurile merg astfel, nu mai trebuie să avem nicio grijă în privinţa posibilităţii de a fi împreună şi de a sta la Viena”. În perioada următoare, scrisorile lui Freud pe tema cocainei continuând pe acelaşi ton entuziast: „la ultima depresie severă am luat din nou coca [de fapt, cocaină, alcaloidul pe bază de frunze de coca – n.a.] şi o mică doză m-a ridicat în înălţimi într-un fel minunat. Tocmai sunt ocupat adunând bibliografie pentru o odă în cinstea acestei substanţe magice”.  

„Universul medical se înflăcărează literalmente faţă de alcaloidul miraculos” 

La 18 iunie 1884, Freud finalizează un prim studiu, care trădează, în ciuda abordării ştiinţifice (propunând un istoric şi o descriere ştiinţifică a plantei, formula chimică, observaţii clinice etc.) implicarea personală şi entuziasmul prezente şi în scrisori. Studiul va fi urmat de altele, Freud conferenţiind chiar despre efectele cocainei în faţa Societăţii psihiatrice din Viena. Ambiţia lui profesională era aceeaşi cu cea a confraţilor, şi anume descoperirea unui leac universal; sau, oricum, a unei substanţe „magice”, un „dar al zeilor pentru a satisface foamea, a fortifica pe cei obosiţi şi a-i face pe cei nefericiţi să-şi uite tristeţile” (cum scria însuşi Freud).


Observaţiile propriilor simptome se concentrează asupra ameliorării depresiei, revigorării şi creşterii capacităţii de muncă (fizică şi psihică), fără a avea simptome ale unor efecte adverse. Astfel, din ceea ce el însuşi scria, Freud nu pare să fi avut probleme de dependenţă ori simptome de sevraj atunci când uneori înceta să consume cocaină în mod regulat. Îşi va convinge, aşadar, apropiaţii, pacienţi şi colaboratorii să o încerce, iar unii, precum un prieten oftalmolog, Königstein, îl vor aplica în practica lor medicală (câtiva dintre ei cu succes). Se scrie mult despre noua descoperire, iar „universul medical se înflăcărează literalmente faţă de alcaloidul miraculos, până într-atât încât preţul său devine exorbitant” (Richard, p. 13).

Freud îşi avertizează logodnica să nu mai consume cocaină 

Totuşi, episodul entuziast va fi urmat de o puternică deziluzie, căci cocaina îşi va dezvălui treptat pericolele. Observaţia clinică îi va furniza argumente în acest sens, inclusiv prin exemplul unor apropiaţi, precum prietenul Fleischl, care consumând în mod regulat cantităţi mari (de douăzeci de ori mai mult decât Freud însuşi) va dezvolta dependenţă şi o teribilă psihoză cocainomană (cu halucinaţia unor şerpi alunecând pe piele), fiind în cele din urmă ucis de o supradoză. Ca urmare a acestei experienţe, Freud o va avertiza pe logodnica sa, căreia îi trimitea cocaină, asupra pericolelor acesteia. În plus, în aceeaşi perioadă apar studii care abordează efectele negative ale substanţei. Chimistul Erlenmeyer, primul critic al consumului de cocaină (1885), descria „intoxicaţia acută” cu această substanţă în aceeaşi epocă în care Freud îi lăuda calităţile. În De la quête de la morphine (1887), el o numea „al treilea flagel al omenirii”, după alcool şi morfină (pentru secolul al XIX-lea, evident). În aceeaşi epocă (1886), un prieten al lui Freud, Obersteiner, care iniţial sprijinise uzul de cocaină, trecea în tabăra oponenţilor săi, după ce experimentase perturbări nervoase de tipul unui delirium tremens. Freud însuşi va accepta că efectele secundare ale cocainei – caracterul puternic dependent, pericolul letal, implicaţiile psiho-patologice – depăşeau beneficiile a ceea ce sperase să fie un panaceu miraculos pentru toate maladiile, şi în special pentru cele nervoase, care îl interesau. Aşa cum o dovedeşte studiul din 1887 (care rămâne, probabil din acelaşi motiv, ultimul pe această temă), entuziasmul lui Freud ca şi propriul consum se diminuează, iar mult mai târziu, în 1925, se va referi la cocaină ca la un allotrion, ce desemna în limbajul medical al epocii (cu sens peiorativ) un obiect străin de universul ştiinţific. Unii biografi au scris chiar că neîncrederea lui Freud în rezolvările medicamentoase – survenită în urma „episodului cocainei” – pare să fi fost una dintre motivaţiile sale în opţiunea pentru terapia psihanalitică în defavoarea celei medicamentoase, fiind vorba într-o oarecare măsură de acceptarea unor limitări ştiinţifice, cel puţin pentru acea epocă („psihanaliza apare istoric vorbind în momentul în care practica medicală îşi întâlneşte limita”, cum scria Rosa Aksenchuk).