Focul cel mare din Bucureşti. «Pe poduri, uliţi, înota focul/ Pe om din fugă îl aprindea»

Autor 4459 vizualizări


De-a lungul timpului, Bucureștii au cunoscut câteva incendii, care au distrus fie câteva case de pe o stradă, fie o parte dintr-o mahala, dar nu mai mult de atât. Asta, până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea.

Pe strada Franceză, lângă Biserica „Sfântul Dumitru” – numită în vechime şi „Biserica de Jurământ”, pentru că, în interiorul ei, pentru anumite pricini, cei veniţi acolo la judecată se încingeau cu brâul Preacuratei şi jurau lângă uşa altarului că vor spune adevărul şi numai adevărul – s-a aflat mult timp după a doua jumătate a secolului al XIX-lea un butoi. Acesta fusese amplasat acolo, se pare, spre aducere aminte a locului de unde a pornit cel mai cumplit incendiu din istoria Capitalei, întâmplat la 23 martie 1847, chiar în ziua de Paști. Atunci, în Bucureşti, mahalale întregi, cu clădiri, oameni și animale, au căzut pradă focului.  

Se spune că un copil, din joacă ori după obiceiul vremii, a tras cu un pistol, ori al tatălui, ori şi l-a improvizat singur dintr-o cheie mare, în care a pus praf de puşcă şi i-a dat foc, aprinzând ori casa în care locuia, ori şopronul în care se găsea trăsura familiei.

Multe necunoscute? De fapt, iţele principale ale istoriei pot fi reconstituite cu uşurinţă. Iată: pe acele locuri, unde a rămas atâta vreme acel butoi, se aflau odinioară casele Zincăi Drugănescu, nepoata stolnicesei Drugănescu, de la care aceasta moștenise casele. Din prima căsătorie, cu Nicolae Filipescu, Zinca a avut un fiu, Costache, și se povestea că, încă de când era însărcinată, Zincăi i s-a ghicit, de către o țigancă, destinul copilului – ghicitoarea i-a spus, nici mai mult, nici mai puţin, că băiatul va fi prilej de mare nenorocire. În ziua cu pricina, răsfăţatul şi neastâmpăratul Costache, acum în vârstă de 11 de ani, se juca – şi, din joacă, a reuşit să dea foc anexelor casei de la care a pornit apoi pârjolul.  

Prăpădul 

Totul a concurat la ceea ce a urmat. În București nu mai plouase de ceva vreme și era o vreme caldă, nefirească pentru acea perioadă. Mai mult, chiar în acea zi se pornise și un vânt ce se tot întețea, parte a unei furtuni teribile venite pe neașteptate dinspre vest, și care a avut un rol major în propagarea focului.


Cert este că flăcările, odată pornite, nu s-au mai oprit; au mistuit prima clădire, după care au cuprins şi gospodăriile învecinate, întinzându-se cu repeziciune în întreg oraşul. După unii autori, incendiul a durat trei zile şi trei nopţi. Alţi autori afirmă că în numai 24 de ore s-a petrecut dezastrul. Au fost distruse atunci gospodării întregi, prăvălii pline de mărfuri, biserici, hanuri, tot ce a putut focul cuprinde, lăsând mare parte din populaţia oraşului fără niciun adăpost şi fără nicio leţcaie. Au ars două mii de case şi douăsprezece biserici. Iar prăpădul a fost posibil şi pentru că marea majoritate a construcţiilor erau atunci din lemn şi chirpici, cu tavan din şindrilă.

Jalea de după incendiu 

Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu, fiind de gardă la Palat, povesteşte că, de Paşti, în miezul zilei, la orele 12:00, în salonul de primire al lui Vodă Bibescu erau strânşi toţi boierii ţării, cum se obişnuia în fiecare an. Şi că atunci când domnitorul a intrat în salon pentru a-şi întâmpina dregătorii şi a le spune „Hristos a înviat!”, marele agă, venit într-un suflet, a adus vestea incendiului dezlănţuit în oraş. Într-o clipă, toţi boierii s-au înghesuit spre ieşire, suindu-se degrabă în trăsuri pentru a ajunge fiecare acasă, să vadă ce s-a întâmplat.

Domnitorul a ordonat să se pună şeile pe cai şi, alături de ofiţerii săi, a pornit spre Piaţa mică, ieşind pe Podul Beilicului, pentru a ajunge la puşcărie. Negustorii de la Piaţa Sfântul Anton şi până la Bărăţie îşi azvârleau mărfurile pe stradă pentru a le salva, îngreunând astfel circulaţia sacagiilor şi a pompierilor care încercau să dea o mână de ajutor. Armata a fost mobilizată şi ea, dar, cu toate acestea, rezultatele au fost cu mult sub aşteptări. Domnitorul, disperat, cu lacrimi în ochi, se avânta unde era primejdia mai mare, dar nu putea să facă altceva decât să constate prăpădul făcut de foc şi să-şi pună viaţa în pericol, în mijlocul flăcărilor care-l înconjurau pe măsură ce înainta. Pentru încetarea focului, preoţii au scos şi moaştele Sfântului Dimitrie Basarbov, protectorul Bucureştilor. După oprirea vântului, atunci când a putut fi constatat dezastrul, oraşul a fost cuprins de o cumplită jale: oamenii îşi plângeau rudele şi prietenii arşi în incendiu, gospodăriile făcute scrum şi agoniseala de-o viaţă mistuită de foc. 

Anton Pann a descris în versuri dezastrul petrecut atunci, şi cu urmări atât de importante pentru oraş şi locuitorii lui:

„Vedeai pe omul că arde, piere, 
Şi de viu focul îl îngropa,
Şi n-avea nimeni vreo putere
Să intre-n flăcări de a-l scăpa.
Pe poduri, uliţi, înota focul,
Pe om din fugă îl aprindea,
Cenuşa, fumul, de prin tot locul
Îi orbea ochii, nu mai vedea.
Câţi se crescuse în bogăţie
Şi ne avere n-au pătimit
Acum să crează la sărăcie
Îi duce soarta cum n-au gândit.
Îţi era jale privind persoane
Ce mai nainte galant purta,
Acum zdrenţe lua cucoane
Punea asupră-şi nu se uita.
Cei ce odată aveau din masă,
Să dea şi altor mulţi a mânca,
Flămânzi acum şi fără casă
N-au capul unde a şi-l pleca.
În loc de jimble, galante mese,
Acum vrea pâine şi n-o găsea,
Că pregătirea de Paşti arsese
Şi bani, monete la mulţi lipsea...”

Domnitorul s-a ocupat personal de strângerea fondurilor pentru sinistraţi, suma adunată prin subscripţii ajungând la trei milioane de piaştri, bani mulţi pentru vremea aceea, dar mult prea puţini pentru paguba de cincizeci şi cinci de milioane de piaştri produsă de incendiu.

Totuşi, dezastrul a fost urmat de luarea unor măsuri benefice pentru oraş: acesta a fost momentul în care s-a hotărât să se construiască în Bucureşti după principii noi – case numai din zid, străzi drepte şi largi.

Bibliografie:  
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, Editura Meridiane, București, 1986.
Lt.-Colonel D.Pappasoglu, Istoria fondării orașului București, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, București, 2000.
Victor Bilciurescu, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura Paideia, București, 2003.


Acest text a fost publicat în numărul 207 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 aprilie – 14 mai 2019, și în format digital pe paydemic.com. 

  Cumpără Acum 


""