Floreștii în secolul turbulent

Autor 4398 vizualizări


După Unirea Moldovei cu Valahia din 1859, urmată de transformarea României în stat suveran, independent, în 1878, era normal ca românii să înceapă a se gândi la compatrioții lor ce trăiau sub dominație habsburgică în Transilvania, Banat și Bucovina. Situația era însă complicată de poziția Regelui Carol I, cel care a fost principala forță politică din țară pe tot parcursul domniei sale de 48 de ani. Ca Hohenzollern, Carol avea o afinitate naturală pentru Germania și a fost atras într-o alianță cu țara sa de origine și cu Imperiul Austro-Ungar, alianță ce avea să dureze cât domnia lui și care făcea orice confruntare cu Viena imposibilă. Deși regele a reușit să atragă de partea sa mai mulți politicieni importanți, politica lui nu era pe placul Floreștilor, tradițional francofili, care continuau să se refere la familia domnitoare drept „germanii”. După cum am văzut în episodul anterior, dorința lui Carol de a reînnoi Tripla Alianță dusese la demiterea generalului Ioan Florescu din funcția de prim-ministru în 1891.

 Situația românilor din Transilvania se deteriorase în secolul al XIX-lea. Liderii maghiari realizaseră că în acea epocă tot mai democratică, majoritatea românească, alături de celelalte etnii, reprezenta o amenințare directă la structura statului. În consecință, direcțiile de bază ale politicii maghiare au fost maghiarizarea diferitelor etnii ce trăiau sub dominație habsburgică, inclusiv printr-o politică de adoptare forțată de denumirilor și limbii maghiare, precum și unificarea politică a Transilvaniei cu Ungaria, pentru a dilua elementul românesc. Prin urmare, lupta pentru drepturile românilor transilvăneni a căpătat dimensiuni culturale, cât și politice.

Alexandru Florescu se dedică sprijinirii românilor transilvăneni

Acel Florescu care avea să facă din ajutorarea românilor din Transilvania misiunea vieții lui a fost Alexandru Florescu. Fiu al lui Dumitru Florescu, compozitorul romantic autor al Steluței– operă cunoscută bazată pe un poem semnat de Vasile Alecsandri, Alexandru a fost expus de mic idealurilor revoluției pașoptiste în care Dumitru crezuse cu fervoare, precum și dragostei pe care tatăl său a purtat-o tradițiilor țărănești, atât de evidentă în muzica sa. Copilăria lui Alexandru a fost complicată de moartea prematură a tatălui, pe când el avea doar 14 ani. Mama lui a rămas singură cu cinci copii (din cei nouă copii ai cuplului;patru muriseră însă prematur) și, din cauza lipsurilor financiare, a vândut casa din București și s-a mutat cu familia pe o veche proprietate a Floreștilor din Comișani, în apropiere de Târgoviște, acolo unde Dumitru Florescu fusese prefect și apoi primar pe vremea domnului Cuza. Alexandru a studiat la faimoasa școală Sfântul Sava din București, apoi a fost trimis cu fratele lui mai mare la cunoscutul Lycée Louis le Grand din Paris. De acolo, a urmat cursurile prestigioasei École des Mines. La întoarecerea în România, o mătușă i-a dăruit un vechi conac împreună cu o moșie de câteva mii de hectare de pădure și pășuni în apropiere de apele Dâmboviței, fapt ce i-a permis să ducă o liniștită viață rurală și să se dedice unei pasiuni pentru vânătoare de urs ce-avea să-l însoțească toată viața.

Alexandru Florescu,  portret la maturitate

Alexandru Florescu, portret la maturitate

Alexandru s-a implicat în diverse afaceri, inclusiv în exploatarea petrolului descoperit pe moșia sa.  Fiind un bun țintaș, a înființat și o școală de tir sportiv la Băneasa, însă niciuna dintre întreprinderile sale nu a avut mare succes. Însă, poziția sa financiară s-a schimbat semnificativ când s-a căsătorit cu Natalia Filodor, originară dintr-o înstărită familie de greci din Brăila, oraș care era la vremea aceea centrul comerțului dunărean cu grâne. Tatăl Nataliei fusese directorul carantinelor rusești de pe Dunăre, un strămoș fusese comandant în armata domnului Alexandrul Mavrocordat, iar un altul fugise în Rusia după eșecul revoltei grecești a lui Alexandru Ipsilanti. Zestrea Nataliei a fost o mare moșie la Bârlad, în Moldova, ce a permis cuplului să ducă o viață confortabilă într-o mare casă din București. Un om extrem de cult, Alexandru a fost angajat de prințul Bibescu pentru a-i fi profesor fiului său, Valentin (cel care se va căsători apoi cu prințesa Martha Bibescu, cunoscută scriitoare). În același timp, Alexandru a fost și secretarul unchiului său, generalul Ioan Florescu.

Cu sprijinul unchiului său, lui Alexandru Florescu i-ar fi  fost ușor să urmeze o carieră traditională a în politică, si in cele din urmă, el a acceptat, cu greu, să devină președintele consiliului județean Dâmbovița, în jurisdicția căruia se afla moșia sa de la Comișani.  Însă Alexandru Florescu era dezamăgit de politica vremurilor sale și era de părere că politicienii români ignoră problemele conaționalilor din Transilvania. În 1883, Alexandru i-a însoțit pe Regele Carol I și pe generalul Florescu într-o călătorie la Signmaringen, unde Carol a semnat alianța pe cinci ani cu Austria și Germania – împotriva sfatului lui Ioan Florescu. Între timp, situația românilor transilvăneni se tot deteriora. Era clar că legea naționalităților din 1868, care trebuia să garanteze drepturile grupurilor etnice din Austro-Ungaria, nu erau respectate. Românii din Transilvania au răspuns prin organizarea unui partid național pus sub conducerea lui Ion Rațiu și a preotului Vasile Lucaciu (care avea să lege o prietenie pe viață cu Alexandru Florescu) și au transmis Împăratului Franz Joseph un memorandum cu revendicările lor. Împăratul nu i-a primit însă pe românii transilvăneni și a trimis petiția lor Parlamentului de la Budapesta. Consecința a fost arestarea liderilor Partidului Național Român și condamnarea lor la închisoare.

Apariția Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor

În 1895, la un an după așa-zisul proces al memorandiștilor, Alexandru Florescu și un grup de studenți și savanți au înființat o societate pentru sprijinirea tuturor românilor din afara granițelor Regatului. A fost numită Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, pentru a nu crea complicații în relația cu Regele Carol, care încheiase o alianță – secretă, ce-i drept – cu împăratul austro-ungar. Liga era, în realitate, mai mult decât o societate culturală, pentru că nu era posibilă separarea elementului cultural de cel politic atunci când era vorba de recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania. Țelul politic final era unirea tuturor românilor într-un singur stat. La început, activitățile Ligii se organizau la București, dar la scurt timp de la înființare, s-au deschis filiale în tot regatul, dar și în marile orașe europene – Paris, Bruxelles, Londra și Roma. Totodată, Liga a căpătat și o structură de organizare mai formală, cu un Președinte ales și un Secretar.

Alexandru Florescu a fost Secretarul Permanent al Ligii încă de la începuturile ei și telurile sale pentru Ligă au fost întotdeauna de ordin politic. În întâlniri secrete, îl informa regulat pe rege cu privire la tratamentul românilor din Transilvania. În 1899, la o întrunire a Comitetului Central al Ligii, Florescu și-a dezvăluit adevăratele obiective politice pentru organizație:„Fac apel la cei care sunt români adevărați, să urmeze – cu curaj și o conștiință curată – steagul Ligii Culturale.”

Sala de conferințe a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor

Sala de conferințe a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor

Discursul său a fost lăudat cu entuziasm în presă. La puțin timp după, Liga a adoptat drept imn „Deșteaptă-te române”, cântat și astăzi ca imn național al României. La acea vreme, Alexandru a intrat în legătură cu liderii Partidului Național Român din Transilvania, invitându-i pe mulți să-l viziteze în casa lui de pe Calea Victoriei. Cel de care s-a apropiat cel mai mult a fost Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, însă cercul de prieteni ai lui Florescu i-a inclus și pe aviatorul Aurel Vlaicu și Iuliu Maniu, cel care avea să devină cel mai important politician român din perioada interbelica. Un alt prieten apropiat a fost și marele istoric britanic R.W. Seton-Watson, care avea să fie consultat în timpul negocierilor pentru tratatul de la Versailles din 1919, care a consfințit crearea României Mari.

În acea perioadă, Alexandru Florescu a început să facă vizite regulate în Trasnilvania în sprijinul prietenilor și colegilor săi de peste Carpați. Unul din țelurile principale ale acestor vizite era să le ofere acestora sprijin financiar, în general cu bani din resurse proprii – spre nemulțumirea soției sale. S-a zvonit chiar că Florescu a finanțat personal apărarea celor condamnați în procesul memorandiștilor. Vizitele lui n-au trecut însă neobservate de poliția secretă maghiară, care a emis un ordin de arestare pe numele său. Alexandru a reușit însă să treacă granița la timp și a revenit în Regat cu acte false, ascunzând pe drum diverse cărți, pamflete și sume mari de bani. În 1905, a călătorit prin Europa participând la diverite proteste împotriva tratamentului la care erau supuși etnicii români de către autoritățile maghiare, precum și la un congres important de la Bruxelles.

Datorită, în parte, acestei campanii purtate prin Europa de către Ligă atitudinea autorităților maghiare față de liderii români transilvăneni s-a îmblânzit. S-a decis chiar eliberarea celor 16 prizonieri rămași în închisoare de la procesul memorandiștilor. Partidul Național Român a adoptat și el un ton ceva mai conciliant și a trimis o delegație în Parlamentul maghiar. Lui Alexandru Florescu i s-a permis să-și reia vizitele în Transilvania. Ultima vizită făcută în calitate de Permanent Secretar al Ligii a fost în 1907, făcută în sprijinul prietenului său Vasile Lucaciu, care candida pe-atunci la alegerile parlamentare pentru o poziție electorală din județul Bihor, contracandidat fiindu-i un maghiar cu legături politice puternice, sprijint de însuși prim-ministrul Tisza. Alexandru a finanțat campania lui Lucaciu, care a culminat – în pofida tuturor șanselor – cu un succes.

În 1908, Liga a decis să aleagă un alt comitet de conducere, iar Alexandru Florescu a fost înlocuit în funcția de Secretar Permanent de marele istoric Nicolae Iorga, a cărui faimă internațională și prestigiu contribuiau la promovarea eforturilor duse de Ligă. Deși Iorga a recunoscut contribuția lui Florescu la activitățile Ligii, laudele n-au fost absolute:Iorga l-a descris pe Alexandru Florescu drept „un mare patriot, dar mult prea romantic”. Totodată, istoricul considera că Florescu este excesiv de francez în viziunile sale, catalogându-l drept „bonjurist”. Chiar și după ce și-a pierdut funcția, Alexandru a continuat să călătorească la conferințe internaționale unde vorbea despre drepturile și revendicările românilor transilvăneni. În 1911, a participat, alături de preotul Lucaciu, la Primul Congres Internațional de Eugenie.

Alexandru Florescu, Marele Război și Unirea

Pe 21 iunie 1914, la o săptămână după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, regele Carol I i-a informat pe miniștrii săi, precum și pe liderii opoziției, de existența alianței secrete cu Puterile Centrale. Cei mai mulți politicieni l-au sfătuit pe rege că România trebuie să rămână neutră. Trei luni mai târziu, regele s-a stins din viață, moartea probabil fiindu-i accelerată chiar de suferința încălcării promisiunii sale față de aliați. Reacția lui Alexandru Florescu la moartea lui Carol I a fost complexă:pe de o parte, îl respectase pe suveran, care fusese un om cu principii și care îl ascultase răbdător în privința problemei românilor din Transilvania;pe de altă parte, se bucura că alianța cu Puterile Centrale murise odată cu el.

Palatul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor,  azi Teatrul Bulandra,  sala Izvor

Palatul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, azi Teatrul Bulandra, sala Izvor

Doi ani mai târziu, România intra în război împotriva Puterilor Centrale. Deși războiul a început bine, cu românii intrând rapid în Transilvania, unde ocupă Brașovul, situația pe front s-a schimbat rapid atunci când forțele germano-maghiare s-au reorganizat, profitând și de un atac simultan din partea Bulgariei pe frontul de sud, care a dus la căderea Constanței. Forțele române au fost obligate să se retragă în Moldova, iar guvernul a abandonat Bucureștiul și s-a refugiat la Iași. În acel moment, moșia Floreștilor de la Bârlad s-a dovedit a fi extrem de utilă. Întreaga familie s-a refugiat acolo și lor li s-a alăturat Vasile Lucaciu. Poziția României în război s-a deteriorat și mai mult, iar în martie 1918, guvernul a fost obligat să semneze umilitoarea Pace de la București, prin care își recunoștea înfrângerea și ceda o parte din teritorii către inamici. În cele din urmă însă, România a reintrat în război alături de Aliați – cu condiția de a primi aceleași condiții ce-i fuseseră oferite în 1916. De data aceasta însă, armata română a primit ajutorul unui contingent francez debarcat la Salonic. Între timp, Alexandru Florescu și Vasile Lucaciu și-au intensificat cererile pentru unirea cu Transilvania și au contribuit la crearea Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, organ recunoscut de guvernele Aliate. În 1918, un consiliu al românilor transilvăneni s-a întâlnit la Paris, la întrunire participând și Florescu și Lucaciu.

Negocierile complexe de la Versailles care au pus capăt Primului Război Mondial depășesc ținta acestui articol, însă e important să subliniem că atât Alexandru Florescu, cât și Vasile Lucaciu au fost prezenți la sesiunile de negocieri care au consfințit crearea României Mari. Cu toate acestea, ei nu au avut nicio influență asupra deciziilor luate, lăsate în seama unei comisii de experți.

Floreștii și Reforma Agrară

Una dintre consecințele victoriei României în război a fost îndeplinirea promisiunii făcute de Regele Ferdinand, aceea de a acorda țăranilor români pământuri și de a introduce votul universal. Astfel, a fost organizată o mare reformă agrară, cu peste 2 milioane de  hectare expropriate de la marii proprietari de pământ și redistruibuite țăranilor. Reforma, care stabilea și că vechii proprietari nu pot păstra mai mult de 50 de hectare, a fost o ultimă lovitură, fatală, dată vechii clase boierești din România. Aceasta suferise deja de pe urma reformei agrare din timpul lui Cuza și, alături de restul aristocrației europene, de pe urma scăderii prețului la grâne din cauza pătrunderii masive a grânelor din Rusia, Canada și Statele Unite pe piața mondială. Pentru Alexandru Florescu, care își dedicase o bună parte din resursele financiare cauzei românilor din Transilvania, schimbarea a însemnat că familia trebuia să se obișnuiască să trăiască în condiții mai modeste. În pofida acestui lucru, Alexandru și familia sa au fost pentru reforma agrară. Un văr de-ai săi a fost chiar provocat la un duel de un Filipescu pe motiv că Floreștii trădaseră cauza boierilor;din fericire, duelul s-a sfârșit cu o remiză, ambii adversari ratându-și ținta.

Unul dintre susținătorii avizi ai reformelor agrare a fost chiar fiul lui Alexandru, Radu, care a scris o carte pe acest subiect în 1919, intitulată Pentru Dreptul Românesc:în cauza țărănească. În această carte, ale cărei idei erau foarte progresiste chiar și pentru cei mai liberali membri ai familiei Florescu, Radu pledează pentru generozitate în privința clasei țărănești. Titlul cărții includea următoarele rânduri:

Generozitate!

Generozitatea e creatoare

Egoismul trebuie să fie colectiv nu individual

În carte, el susținea că, de-a lungul secolelor, latifundiarii au uzurpat drepturile țăranilor asupra pământului, prin creșterea progresivă a impozitelor;că legea stabilește niște obligații morale între oameni și că societatea nu ar trebui să se construiască doar pe capitalismul individualist.  El mai susținea că marilor proprietari de teren le-ar trebui compensată pierderea de către stat doar printr-o sumă minimă care să nu afecteze sănătatea relațiilor creditor debitor în economia din mediul rural;că ar trebui introdusă o taxă pe venit pentru a susține exproprierile;și mai amintea ca educația în rândul țăranilor ar trebui să fie de prioritate maximă pentru statul român.

Radu Florescu s-a născut în 1895 pe moșia familiei de la Comișani. Acolo și-a petrecut copilăria alături de sora lui, Elsa, înainte ca familia să se mute la București. A rămas profund atașat, până la sfârșitul vieții sale – chiar și în lungii ani de exil după Al Doilea Război Mondial – de lumea tradițională, patriarhală, a României rurale. Mama lui, Natalia, a insistat ca băiatul să primească o educație bună, astfel că Radu a învățat de mic franceza și germana, dar și engleza (fapt neobișnuit la acea vreme), în timp ce sora lui a studiat sculptura alături de faimosul Friedrich Stork. Radu a devenit un talentat pianist și s-a înscris la Conservator, instituție la a cărui fondare contribuise chiar bunicul lui, urmând în același timp și studiile la liceul Matei Basarab. În 1913, Radu Florescu a participat ca voluntar la Al Doilea Război Balcanic, apoi a devenit locotenent al Regimentului 3 Roșiori, condus onorific de principesa Maria.

Când România a intrat în Marele Război în 1916, Radu a servit drept ofițer de artilerie. Unitatea sa s-a confruntat cu armata germano-maghiară, apoi s-a retras în Moldova, însă după regruparea forțelor românești din 1916, Radu, alături de unitatea lui de artilerie și de regimentul de cavalerie, a participat la cele mai mari victorii românești din război, inclusiv la cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Spre finalul conflictului, Radu, vorbitor fluent de limba engleză, a servit la cerința Reginei Maria drept interpret pentru colonelul american care lucra pentru Crucea Roșie în Moldova, ajutând la distribuirea de alimente către soldați și populația locală. În acea vreme, Radu Florescu a dezvoltat o admirație profundă față de Regina Maria. I s-a cerut apoi să se alăture armatei române din Basarabia, provincie ce tocmai se desprinsese de Rusia și ceruse unirea cu Regatul. De acolo, a trimis un raport asupra condițiilor din Basarabia, comparând-o – în sens favorabil pentru noua provincie – cu Moldova distrusă de război. Ultima experiență beligerantă a lui Radu Florescu a fost în toamna lui 1918, când România a reintrat în război de partea Aliaților după mult-așteptata ofensivă franceză de la Salonic.

Alexandru Florescu la o partidă de vânătoare în Carpați

Alexandru Florescu la o partidă de vânătoare în Carpați

După război, Radu Florescu și-a încheiat studiile la Bârlad, acolo unde a scris și cartea despre reforma agrară. A intrat apoi în barou, după care s-a angajat temporar la Banca Națională a României. Cariera sa a început însă cu adevărat în momentul în care a intrat în corpul diplomatic. A fost ajutat în acest sens de unchiul său, Nicolae Filodor, vechi membru al Partidului Național Liberal și apropiat al Regelui Ferdinand. Nicolae, care îl însoțise pe tânărul principe Carol în călătoriile sale din străinătate, era atunci Secretar Permanent în Ministerul de Externe și fusese anterior ambasador la Atena și Belgrad.

Orientarea către diplomație

Acea epocă a fost una foarte intensă pentru serviciul diplomatic român. Cu toate că sfârșitul Primului Război Mondial adusese un triumf pentru România – nou creata Românie Mare, cu Transilvania, mare parte din Banat și Bucovina luate de la Austro-Ungaria, și Basarabia, de la Rusia – noul stat era înconjurat de state revizioniste ce pierduseră teritorii în favoarea sa. Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria refuzau să recunoască pierderea teritoriilor și cereau revizuirea tratatelor de pace. Prin urmare, însăși supraviețuirea României Mari depindea de noua ordine internațională născută din încheierea Primului Război Mondial.

Realizând acest lucru, toate guvernele României interbelice au purtat o politică externă centrată pe sprijinirea ordinii mondiale, inclusiv prin aderarea la acorduri internaționale precum Pactul Briand-Kellogg din 1928, care milita pentru renunțarea la război ca instrument de rezolvare a disputelor, convenția pentru definirea agresiunii (semnată la Londra în 1933), sau pactul de non-agresiune semnat la Rio de Janeiro în același an. România a fost și un hotărât susținător al Ligii Națiunilor, menite să apere integritatea teritorială a tutoror membrilor. (Mentorul lui Radu Florescu, diplomatul român Nicolae Titulescu, a fost numit Președinte al Ligii Națiunilor de două ori.)

Cariera diplomatică a lui Radu Florescu l-a purtat pe acesta în cele două țări – Cehoslovacia și Iugoslavia – care erau, alături de România, principalele beneficiare, și deci cele mai ferme susținătoare, ale ordinii create în urma Tratatului de la Versailles. Principala lui sarcină a fost consolidarea relațiilor cu aceste două state. În timpul mandatului său la Praga, a ajuns să-i cunoască și să-i respecte pe președintele Thomas Masaryk și ministrul de Externe Edvard Beneš. A legat și o strânsă prietenie cu fiul președintelui, Jan Masaryk. Rezultatul eforturilor diplomatice ale acestor trei țări a fost crearea Micii Înțelegeri, în 1920-1921, prin care România, Iugoslavia și Cehoslovacia – cu sprijinul Franței – se întruneau într-o alianță comună împotriva revizionismului maghiar. În politica internă, Radu Florescu a fost un asociat apropiat al lui Ion Mihalache și a fost încântat când liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu, a devenit prim-ministru în 1928.

După 1930, situația s-a înrăutățit pe măsură ce Germania și Italia au început să încurajeze revizuirea ordinii internaționale ce era, teoretic, garantată de Liga Națiunilor. Această atitudine a încurajat revizionismul din Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică, țări în mod tradițional ostile României, iar ascensiunea lui Hitler la putere a dat o nouă dimensiune problemei, căci Germania tânjea la resursele naturale ale României, necesare mașinăriei sale de război. Pe măsură ce România a observat creșterea puterii germane în Europa continentală și neputința Angliei și a Franței în oferirea de garanții reale privind securitatea granițelor sale, eforturile diplomatice românești s-au reorientat. Diplomația de la București a căutat să „cumpere” sprijinul german pentru integritatea sa teritorială oferind la schimb concesiuni economice, mai precis acces privilegiat la resursele agricole și petrolifere.

Bineînțeles că Alexandru și Radu Florescu au privit cu tristețe și groază colapsul progresiv al ordinii mondiale. Odată cu nașterea României Mari, Alexandru își văzuse munca de o viață împlinită, însă odată cu ea și-a pierdut și țelul călăuzitor. S-a și preocupat tot mai mult de descompunerea ordinii create de tratatul de la Versailles, care îi amenința opera de o viață, în timp ce vechile sale eforturi pentru românii din Transilvania nu mai erau recunoscute. Până la moartea sa din 1936, Alexandru Florescu a continuat să lucreze pentru mai multe organizații ce aveau ca scop păstrarea statu-quo-ului, precum Liga Antirevizionistă, Asociația Antihitleristă și Liga Creștinilor Ortdocși.

Copiii lui Alexandru Florescu: Radu (cel mare,  îmbrăcat în fetiță) și sora sa mai mică,  Elza

Copiii lui Alexandru Florescu:Radu (cel mare, îmbrăcat în fetiță) și sora sa mai mică, Elza

Și situația internă din România devenea tot mai instabilă. Românii au fost șocați în 1925 când prințul moștenitor Carol a anunțat, pentru a doua oară, că renunță la tron pentru femeia pe care o iubea, Elena Lupescu. Fiul său, Mihai, a devenit astfel rege la vârsta de șase ani, după moartea lui Ferdinand din 1927, când a fost constituită și o regență. Adevărata problemă era însă crescânda putere politică a mistico-fascistei Ligi a Arhanghelului Mihail, fondată de Corneliu Zelea-Codreanu în 1927, urmată de crearea Gărzii de Fier, în 1930. Originile acestei formațiuni politice pot fi găsite în crearea României Mari, care a avut ca efect secundar apariția unui stat multietnic, cu minorități importante de maghiari, evrei și germani, mulți dintre aceștia fiind orășeni cu o situație economică mai bună decât a majorității țăranilor români. Deși reforma agrară de după război crescuse avuția țăranilor, unui țăran obișnuit îi era greu să trăiască din micul său pământ, iar divizarea acestuia prin moștenire însemna că următoarei generații îi era chiar imposibil să supraviețuiască doar pe seama pământului. A rezultat un fenomen de imigrație în masă la orașe, acolo unde des cei de alte etnii formau de regulă clasa dominantă. În consecință, au apărut aprigi resentimente și dușmănii, și situația a fost exacerbată de crahul din 1929 și criza economică ce-a urmat. În 1930, Carol a revenit în țară și a preluat tronul de la fiul său, apoi a încercat să suspende constituția și partidele tradiționale și a suprimat Garda de Fier.

Radu Florescu, diplomatul român la Berlin în anii ascensiunii politice a lui Hitler

În acei ani, Radu Florescu și-a continuat cariera diplomatică în afara României. În 1931 a fost numit consilier la Berlin, unde i-au fost utile fluența în limba germană și cunoștințele privind țara pe care o vizitase de-atâtea ori. De acolo, a trimis rapoarte privind amenințarea nazistă pe-atunci în creștere. Radu Florescu a fost martor la mai multe dicursuri ținute de Adolf Hitler, despre care îi scria apoi lui Iuliu Maniu, inclusiv la unul ținut la Palatul Sporturilor din Berlin, când a fost șicanat de naziști, și la un altul la care l-a însoțit scriitorul Panait Istrati.  Principala politică a legației României la acea vreme era sprijinirea politicienilor de rang secund care doreau ca Germania să-și accepte înfrângerea și să se realăture Ligii Națiunilor.

Radu Florescu a fost încântat în 1934 când a primit ocazia de a părăsi atmosfera toxică din Berlinul acelei epoci pentru o funcție la ambasada României de la Washington. Din cauza lungilor absențe (dar și a lipsei de experiență diplomatică) a diplomatul Carol Citta Davila, trimisului României, Radu a devenit de factoambasador și-a rămas în această poziție cât timp a stat în America. Era deja, pe atunci, un admirator al Constituției americane și al stilului de viață de peste Atlantic, și a fost cucerit de caracterul informal al vieții diplomatice de la Washington. De acolo, a trimis mai multe rapoarte guvernului României explicând planul New Deal al lui F.D. Roosevelt, dorința guvernului american de a se plasa în termeni buni față de Uniunea Sovietică, precum și schimbarea intereselor Statelor Unite dinspre Europa către Orientul  Îndepărtat. Când Carol Davila  a revenit la Washington după lungi absențe, dornic să recapete controlul asupra ambasadei, a aranjat ca Radu Florescu să fie trimis în Mexic, acolo unde România tocmai înființase o legație. Cu toate că s-a lăsat atras de cultura și istoria Mexicului, postul de acolo era irelevant din punct de vedere diplomatic, astfel că Radu Florescu a luat măsuri pentru a reveni în Europa. În 1936, a fost numit Director al Secției Tratatelor de la Ministerul de Externe.

Radu Florescu a fost prezent la Berlin în timpul ascensiunii la putere a lui Hitler,  dar și la Londra,  în momentul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial

Radu Florescu a fost prezent la Berlin în timpul ascensiunii la putere a lui Hitler, dar și la Londra, în momentul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial

Anii petrecuți în România s-au dovedit a fi de-a dreptul deprimanți. Hitler remilitarizase Renania în 1936, an în care a izbucnit și Războiul Civil din Spania. În România, Regele Carol se transformase într-un monarh autoritar, iar între timp, Garda de Fier alcătuia liste cu politicieni ce trebuiau eliminați. 1936 a fost și anul morții lui Alexandru Florescu;doi ani mai târziu, avea să se stingă din viață și Regina Maria, suverană foarte iubită și respectată. Confruntat cu aceste evoluții deprimante ale țării sale, Radu Florescu s-a gândit serios să renunțe la cariera diplomatică și să se dedice îngrijirii pământurilor moștenite la Bârlad, Comișani și Cămineasca. Însă în primăvara anului 1938, a fost surprins să afle că a fost numit consilier la Legația României de la Londra, unde s-a trezit în mijlocul unei furtuni diplomatice.

Radu Florescu a ajuns la Londra într-un moment critic, la scurt timp după anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia de către Germania, făcută cu acordul Marii Britanii și Franța. Mai târziu în acel an, legația a organizat vizita lui Carol al II-lea la Londra, o oportunitate pentru regele și miniștrii săi de a vedea cât de mult se poate baza România pe sprijinul diplomatic, economic și militar al Marii Britanii odată ce Hitler începuse să distrugă ordinea prestabilită din Europa de Est. Un rezultat al vizitei a fost extinderea împrumuturilor britanice pentru achiziționarea de avioane, nave și armament, însă vizita a confirmat și faptul că Marea Britanie se resemnase deja la ideea unei dominații germane în Europa de Sud-Est. La Londra, lui Radu i s-a alăturat prietenul din copilărie, Viorel Tilea, numit ambasador. De-atunci înainte, principalele eforturi ale legației au fost obținerea – din partea guvernului britanic – a unei garanții privrind frontierele României, așa cum fuseseră ele consfințite în 1919. Într-un discurs faimos ținut la Birmingham pe 18 martie 1939, premierul Chamberlain vorbise despre o schimbare radicală a poziției față de Germania și făcuse aluzii la apărarea Poloniei, a României și chiar a Greciei, însă diplomaților români le era clar că aceste declarații nu aveau credibilitate și că nu putea fi obținută nicio garanție reală. În notele trimise la București, Radu Florescu sugera că garanțiile britanice puteau fi credibile doar dacă erau însoțite de unele similare provenite de la Uniunea Sovietică.

A urmat apoi acordul Ribbentrop-Molotov din august 1939, prin care Germania nazistă și Uniunea Sovietică și-au împărțit Europa de Est, România pierzând în vara lui 1940 Basarabia și parte din Bucovina. Pierderile teritoriale au reprezentat un șoc teribil. Regele Carol a fost complet discreditat, iar în septembrie 1940 a abdicat, lăsând frâiele puterii în mâinile generalului Ion Antonescu. Acesta a devenit de facto conducătorul României, tânărul Mihai fiind rege doar cu numele. Tilea a fost demis de noul guvern de la București, iar Radu Florescu a mai rămas în funcție câteva luni, ca însărcinat cu afaceri, sperând că România va rămâne neutră în războiul ce începuse la 1 septembrie 1939. Dar în cele din urmă a demisionat, conștient de faptul că România devenise un simplu pion german care nu mai acționa ca stat independent.

 Renunțarea la diplomație a lui Radu Florescu și calea exilului

Acest act de sfidare la adresa guvernului Antonescu a pus capăt carierei diplomatice a lui Radu Florescu. Toate proprietățile sale din România au fost confiscate și, peste noapte, membrii familiei Radu s-au trezit arătați cu degetul drept trădător. Membri familiei lui Radu, afla în Marea Britanie, a au devenit apatrizi, riscând să fie deportați în Insula Man. Însă demisia i-a permis să se disocieze de un regim care avea să intre într-o alianță oficială cu Germania nazistă și să comită atrocități împotriva evreilor, mai ales după ce armata română a reintrat în Basarabia și a ocupat Transnistria și parte din Ucraina. Admirator al modelelor constituționale din Franța și mai ales Statele Unite, ca patriot român și mai ales ca om de cultură și umanist ce fusese martor la nașterea nazismului la Berlin, Radu Florescu n-ar fi putut colabora nicicând cu noul stat legionar fondat de Antonescu.

Pentru a scăpa de bombardamentele din Londra, Radu Florescu și Viorel Tilea s-au mutat cu familiile într-un mic sat din apropiere de Oxford, privind evoluția războiului de pe margine. Credeau că Marea Britanie va sfârși învinsă, dar credeau în continuare în justețea cauzei pentru care lupta. Când șansele englezilor s-au îmbunătățit semnificativ odată cu intrarea în război a americanilor, Radu a început să se gândească la o posibilă nouă ordine în Europa după înfrângerea Germaniei naziste. A scris mai multe pamflete în care oferea argumente pentru o Europă federală, după modelul american, ca cel mai bun garant al păcii mondiale.

Moment de bucurie pentru tânărul Radu Florescu,  în 1924,  când s-a căsătorit,  la Sinaia,  cu Vera Soepkez

Moment de bucurie pentru tânărul Radu Florescu, în 1924, când s-a căsătorit, la Sinaia, cu Vera Soepkez

La finalul războiului, Radu ar fi vrut, normal, să se întoarcă în România „eliberată”. Însă prietenii săi din guvernul britanic, conștienți de intențiile sovieticilor de a prelua puterea în țările est-europene, l-au sfătuit să nu se întoarcă la București. Într-adevăr, se va dovedi că România, care la sfârșitul războiului avea cel mai mic partid comunist din toată Europa, avea să fie complet sovietizată. Inamicii noii puteri, sprijiniți de Moscova, aveau să fie aruncați în închisoare sau trimiși în lagăre de muncă, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde au murit mii de prizonieri politici. Într-unul dintre aceste lagăre avea să ajungă și un membru al familiei Florescu, care a făcut 11 de ani de muncă silnică.

Pentru că instituțiile tradiționale ale societății românești și infrastructura sa economică supraviețuiseră războiului, și încă într-o stare destul de bună, sovieticii au trebuit să elimine fizic vechea clasă conducătoare din România, inclusiv pe juriștii, intelectualii și preoții care se pronunțaseră împotriva comunismului, dar și pe politicienii asociați celor două mari partide, liberal și țărănesc. Radu și familia Florescu au fost privați de posibilitatea de a contribui la reclădirea României după război. Au avut însă norocul de a rămâne peste hotare, în Occident. Câțiva membri ai familiei au rămas însă în România, unde li s-au confiscat proprietățile, au fost dați afară din slujbe, iar copiii lor – considerați acum „indezirabili” – au avut probleme în accesul la educație.

De-a lungul celor șase sute de ani de istorie a familiei Florescu, au existat multe cazuri de exiluri și confiscări de proprietăți și, din anumite puncte de vedere, instaurarea comunismului n-a fost diferită de vechile invazii ale puterilor vecine. Însă epoca comunistă avea să dureze mai mult și să aibă un impact mult mai profund asupra societății românești – asta pentru că țelul său totalitar a fost de a pătrunde în toate aspectele vieții oamenilor, dar și pentru că a durat mai mult de o generație. Mai mult, a fost o invazie care nu a presupus acomodarea cu clasa dominantă tradițională din România, așa cum fusese cazul în vremea Capitulațiilor otomane, a epocii fanarioților din secolele XVIII-XIX sau a ocupațiilor rusești din secolul al XIX-lea. Mai degrabă, a fost o invazie care și-a propus distrugerea fizică a vechii clase conducătoare.

În nici o sută de ani, românii au fost martori la succesul triumfal al constituirii României Mari, la reforma agrară și la prăbușirea vechilor latifundiari, la instituirea unei democrații cu vot universal – toate urmate însă de o tragică dezintegrare a ordinii europene, apoi de perioade întunecate de dictaturi militare, fascism și comunism. Însă țara avea să răzbească, recăpătându-și treptat orientarea occidentală, liberală și democratică după 1989, într-un dureros proces de refacere după traumele unui secol turbulent. 

""