Autor 7968 vizualizări


Faptul că Renașterea a înflorit în Italia, în general, și la Florența, în particular, nu a fost o coincidență. Dintre toate statele dezvoltate din Europa occidentală a Evului Mediu timpuriu, numai orașele-stat din Italia puteau da naștere unei mișcări culturale de o așa amploare. Căci spațiul italian și, implicit, orașul toscan au avut cele trei elemente esențiale fără de care mișcarea renascentistă nu s-ar fi putut dezvolta:o populație activă politic, o puternică mișcare umanistă și, foarte important, bani!

Politica

Din punct de vedere politic, Italia era diferită de restul Europei. În celelalte state, monarhii domneau ca reprezentanți ai lui Dumenzeu pe pământ, în timp ce peninsula italiană era aproape în întregime (excepție:Napoli și Statele papale) alcătuită din orașe-stat în cadrul cărora puterea era împărțită între un număr (mai mic sau mai mare, după caz) de cetățeni. Viața politică era, așadar, mult mai complicată la Florența, Milano, Veneția sau Siena decât era în lumea feudală.

În Italia, viața politică era activă, plină de culoare și, nu de puține ori, periculoasă. În aceste orașe-stat, familiile de vază sau cele care dețineau puterea nu ezitau să folosească orice mijloace (de la cumpărarea voturilor până la asasinate) pentru a-și apăra poziția în societate. Cu toate acestea, soarta politică a acestor familii se putea schimba peste noapte. Contestările puteau veni din partea ghildelor, inferioare social, sau chiar din partea unor membri ai clasei conducătoare care simțeau că au fost excluși de la putere. Între orașe, rivalitatea era încă și mai intensă, căci aceste orașe-stat, a căror forță armată se baza pe mercenarii angajați, se luptau continuu pentru teritoriile de provincie ce le separa. Atât de volatilă era natura politicii italiene că era posibil ca înșiși servitorii mercenari să devină conducătorii orașelor ce-i angajau, după cum o arată istoria Milano-ului în secolul XV.

Umanismul

În această atmosferă politică extrem de dinamic, în orașele-stat italiene s-a dezvoltat marea mișcare intelectuală a Renașterii:umanismul. În măsura în care putem defini umanismul ca studiul culturii clasice, el nu era ceva nou:savanții medievali se ocupau cu asta de multă vreme, mai ales în Italia, unde ruinele lumii antice erau la tot pasul. Însă gânditorii medievali analizau Antichitatea pentru a căuta semne ale unui plan divin care să justifice dogmele Bisericii, în timp ce umaniștii secolului al XV-lea credeau – și asta a fost inovația! – că civilizația clasică era diferită și superioară lumii medievale prin maniera în care privea lumea.

Cu această credință s-a ajuns la revelația umaniștilor că ceea ce studiau din perioada clasică are o valoare practică în lumea lor. Astfel, fără a renunța la creștinism, au căutat să-i imite și apoi să-i depășească pe strămoșii antici în arta guvernării, în artele plastice, în litertură, în arhitectură ș.a. Iar pentru liderii care căutau să-și legitimeze controlul politic într-o lume incertă, sau pentru arhitecții și artiștii care doreau să se afirme, exemplele clasice aveau multe de oferit.

Și, pentru a se distanța și mai mult de perioada în care trăiau – o lume în care savanții fuseseră izolați, iar gândirea era atât de mult influențată de religie –, umaniștii și-au combinat deseori studiile cu politica. Astfel, „umanismul civic” argumenta că Antichitatea demonstrase că urmărirea bogăției nu trebuia obligatoriu condamnată, căci aceasta putea fi folosită în beneficiul comunității. Pentru negustorii care acumulau constant bogății, aceste idei erau foarte atractive, căci le ușura conștiința.

Bogăția

Pentru ca toate aceste idei să poată fie puse în practică, era nevoie de un lucru foarte important:bani. Iar Italia era una dintre cele mai bogate regiuni ale continentului, o societate de negustori, orașe comerciale și Papi foarte bogați. Europa secolului XV a depins în bună măsură pe Italia datorită comerțului său, motiv pentru care negustorii italieni erau cei mai bogați de pe continent. Iar această bogăție a dus la dezvoltarea fenomenului patronajului.

Florența și familia Medici

Nicăieri în Italia combinația acestor trei elemente n-a fost mai rodnică pentru dezvoltarea Renașterii decât la Florența. Din punct de vedere politic, familia Medici a dominat orașul toscan pentru o bună parte a secolului XV, dar – deși clasa negustorilor le împărtășea interesele economice – familia Medici a avut nevoie și de talent politic pentru a supraviețui. Cea mai cunoscută contestare a autorității lor a fost conspirația Pazzi (la care a luat parte și Papa), în urma căreia Lorenzo de Medici a fost atacat, iar fratele său Giulliano ucis, din 1478. Însă când familia Medici a fost alungată din oraș, iar la conducerea Florenței a venit călugărul dominican Savonarola, a devenit clar că nici experiența familiei nu poate salva Florența de la tulburările politice.

Umanismul civic a ajuns la un punct culminant într-un moment tulbure pentru oraș:războiul cu Milano din 1402. Dar când Gian Galeazzo Visconti, comandantul armatei milaneze, a murit brusc, florentinii au crezut că fuseseră salvați grație virtuții lor civice. Apoi, Cancelarii orașului din secolul XV le spuneau florentinilor că sunt moștenitorii republicii romane și că este datoria savanților să se implice în viața publică. Și, să nu uităm, cel mai faimos dintre Medici, Lorenzo Magnificul, a fost un mare umanist, colecționar de cărți și un foarte entuziast patron al artelor.

În fine, bogăția Florenței a fost crucială pentru cultura renascentistă. Comerțul cu postavuri și tradiția bancheră au făcut din Florența un oraș foarte prosper, astfel că până în secolul al XV-lea existau multe familii bogate dispuse să investească în artă pentru a-și demonstra bogăția și poziția socială.  Ghildele se întreceau constant comisionând opere artistice extragante, iar familiile de vază își construiau palate impresionante. Numeroasele fresce de la Santa Croce, spre exemplu, reprezintă cea mai bună dovadă a dorinței familiilor Strozzi sau Bardi de a-și demonstra atât bogăția, cât și pietatea. Iar familia Medici, atât din inițiative personale, cât și ca reprezentantă a statului, a dus patronajul artei la cel mai înalt nivel, colecționând cărți, construind palate și comandând numeroase picturi și sculpturi pentru a le decora (Palazzo Medici și Biserica San Lorenzo sunt doar două dintre moștenirile lăsate orașului).

 

 

 


Jon Cook, Why Renaissance? Why Florence?, în „History Review”,  2003