Autor 10463 vizualizări


După retragerea Armatei Roșii din România, regimul de la București a continuat să aducă elogii Uniunii Sovietice și conducătorilor ei, a luat măsuri represive împotriva celor care se opuneau, într-o formă sau alta, acestei orientări.

Timp de circa doi ani s-au operat arestări, s-au organizat ședințe publice de “demascare” a dușmanilor socialismului, acțiuni ce aminteau de la începutul anilor’ 50. Ele erau menite să „adoarmă” vigilența Kremlinului, care trebuia să știe că România constituia o „verigă puternică” a lagărului socialist.

Anii’ 60 destinderea politico – socială

A urmat, după 1960, o destindere politico-socială, care marca o reconciliere dintre conducerea de partid și populația României. Încă din perioada anterioară au fost luate unele măsuri în această direcție. Pe baza hotărârii Plenarei C.C. al PMR, din decembrie 1956, s-a decis desființarea cotelor obligatorii, impuse țăranilor (la grâu, la cartofi, floarea-soarelui, lapte, ș.a.), alocarea unei părți mai mari din buget pentru industria ușoară și alimentară. În același timp au sporit presiunile asupra celor care nu se aliniau politicii partidului. Prin decretul Marii Adunări Naționale din martie 1959 au fost desființate „ultimele rămășițe ale claselor exploatatoare” reprezentate de chiaburime; decretul interzicea folosirea forței de muncă străine, cei care aveau mai mult pământ decât puteau lucra cu propria familie fiind obligați să-l predea gospodăriilor agricole de stat [1].

Au crescut presiunile asupra țărănimii pentru a se înscrie în gospodăriile agricole colective; atunci când s-au înregistrat rezistențe sau chiar împotriviri, au intervenit forțele de ordine, procedând la molestări și arestări. În aprilie 1962 s-a anunțat încheierea colectivizării, prilej cu care Gheorghe Gheorghiu-Dej a apreciat că „socialismul a învins definitiv la orașe și sate” [2]. Clasele „exploatatoare” au fost desființate: moșierimea prin reforma agrară din 1954, marea burghezie prin naționalizările din 1948 – 1950, apoi celelalte categorii ale burgheziei (1951 - 1959). Pe parcursul unui deceniu se formase o „intelectualitate nouă”, pro venind în mod preponderent din rândurile clasei muncitoare și ale țărănimii muncitoare.

Vechii intelectuali, care acceptaseră linia politică și ideologică a PMR, se bucurau de o atenție specială din partea conducerii de partid, beneficiind de importante privilegii. Chiar și unii intelectuali care activaseră în vechile partide politice, după ce au ispășit mai mulți ani de detenție au început să fie utilizați în diferite activități (traducerea unor lucrări din limbi străine, descifrarea documentelor scrise în slavonă, gotică, maghiară, etc.).


Dej și Chivu Stoica

Tensiunile politico-sociale s-au diminuat considerabil după 1956, când cei care luptau împotriva regimului, animați de speranța că în curând vor veni anglo-americanii să elibereze țara de sub ocupația sovietică, au constatat că aceștia își urmau propriile interese, nefiind interesați să se angreneze într-un război cu Uniunea Sovietică. Faptul că în 1956 Armata Roșie a zdrobit revolta din Ungaria fără ca SUA și Marea Britanie să intervină, a contribuit decisiv la spulberarea iluziei nutrite de o bună parte a românilor după 1945.

Industrializarea și creșterea nivelului de trai

Politica economică a continuat să pună accentul pe industrializare, dar, alături de industria grea și de cea a construcțiilor de mașini, s-a acordat o mai mare atenției industriei alimentare și celei producătoare de bunuri de consum (confecții, încălțăminte, articole electro - casnice, etc). Direcțiile obligatorii ale procesului de industrializare erau considerate: electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producției, chimizarea, creșterea și dezvoltarea industriei constructoare de mașini. Industriei românești i s-au alocat fonduri considerabile; au fost construite mari obiective industriale, au apărut noi ramuri și subramuri economice.

În fiecare oraș s-a realizat cel puțin o platformă industrială puternică; s-au creat numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învățământul etc; rata acumulărilor, necesare investițiilor și industrializării a fost de 20 – 25%, una dintre cele mai ridicate din lume. În domeniul agriculturii, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei naționale și creșterea producției la hectar. De asemenea, s-au înființat ferme legumicole, pomicole, crescătorii de porci, viței etc. Situația materială a populației s-a ameliorat, ca urmare a rezultatelor obținute în industrie și agricultură; piețele și magazinele erau bine aprovizionate.

A început construirea unor cartiere de locuințe în toate marile orașe, apartamentele fiind acordate gratuit în folosință muncitorilor. A sporit numărul locurilor în stațiunile de odihnă și tratament. A început amenajarea litoralului Mării Negre, fiind înființate noi stațiuni de odihnă: Neptun, Saturn, Venus, Olimp, Mangalia Nord. În peisajul marilor orașe au apărut construcții moderne, precum Palatul Republicii din București, clădirea Gării din Constanța și cea din Brașov. Satul românesc tradițional a suferit uriașe transformări, înfățișarea lui s-a schimbat atât din punct de vedere material (construcții, drumuri, curent electric, autobuze etc.), cât și spiritual, prin pierderea legăturii ancestrale a țăranilor cu pământul.

Cei mai mulți dintre adversarii intransigenți ai regimului totalitar au renunțat la ideea înlăturării acestuia, sfârșind prin a-l accepta și chiar colabora cu oficialitățile. Ultimul grup important care lupta în munți a fost lichidat în mai 1959 când liderul acestuia, Petre Arnăuțoiu, a fost condamnat la moarte și executat în iulie același an.

La crearea noului climat au contribuit și contactele regimului de la București cu statele occidentale. Pentru a fi acceptat ca partener de discuții, aceasta trebuia să ofere o imagine pozitivă, prezentându-se ca fiind susținut de „întregul popor”. Mai ales din 1960 – 1962, au început tatonările în diferite capitale din Occident, în vederea normalizării relațiilor bilaterale grav deteriorate după 1948. Delegații economice, conduse de Alexandru Bârlădeanu și Gheorghe Gaston Marin au vizitat SUA, Franța, Italia, Republica Federală Germania și alte state, reușind să rezolve problema bunurilor confiscate de România după cel de-al doilea război mondial. Pe această bază s-au încheiat acorduri între statul român și firme occidentale, vizând mai ales domeniul tehnologiei.

Economia națională a cunoscut un intens proces de modernizare, folosind nu numai tehnologia din țările socialiste, ci și din statele occidentale. Destinderea politico-socială s-a realizat în anumite limite: a fost menținut regimul partidului unic, Securitatea continua să fie atotprezentă în toate domeniile vieții sociale, un număr important de adversari ai regimului se afla în închisori. Acest proces de destindere a fost condus cu multă abilitate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care urmărea să obțină adeziunea cetățenilor la politica P.M.R., care nu ar avea alt țel, decât bunăstarea poporului și independența României.

După înlăturarea lui Miron Constantinescu și a lui Iosif Chișinevschi, în iulie 1957, prim – secretarul CC al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu mai avea niciun rival autentic, astfel că putea să-și impună fără probleme propria linie politică. Acest fapt a ieșit în evidență la Congresul al II-lea al PMR din 20 – 28 iunie 1960, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales în funcția de prim-secretar, iar din Biroul Politic făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroș, Secretariatul C.C. era alcătuit din Gheorghe Gheorghiu- Dej, Nicolae Ceaușescu, Mihai Dalea și Janos Fazekaș.

La 5 martie 1961 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare Națională, în urma cărora Frontul Democrației Populare, singura formațiune politică acceptată, a obținut 99,77% din voturi și toate cele 465 locuri în Parlament. În perspectiva formării noilor organe de conducere pe linie de stat, la 17 martie a avut loc Plenara C.C. a PMR. Cu acest prilej, Gheorghe Gheorghiu-Dej a criticat aspru activitatea guvernului condus de Chivu Stoica, acuzându-l că a luat decizii „fără știrea conducerii”.

Cel vizat era, în fond, Emil Bodnăraș, care dăduse dovadă de o independență pe care Gheorghe Gheorghiu- Dej nu era dispus să o accepte. Emil Bodnăraș a fost nevoit să-și facă autocritica, declarând că deseori, când Chivu Stoica propunea ca problemele să fie trimise la conducerea partidului, adică la Gheorghe Gheorghiu- Dej, el a spus că nu era nevoie, atitudine care „din punct de vedere politic este dăunătoare și primejdioasă”3.

Dej și Maurer – artizanii independenței românești

În ziua de 21 martie 1961, Marea Adunare Națională a decis modificarea Constituției. În locul Prezidiului Marii Adunări Naționale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, organ al puterii aflat sub controlul Marii Adunări Naționale și răspunzător în fața acesteia pentru activitatea sa. Consiliul de Stat era alcătuit din președinte, trei vicepreședinți și 13 membri. Acesta emitea decrete cu putere de lege între sesiunile Marii Adunări Naționale, declara mobilizarea generală sau parțială, proclama starea excepțională, declara starea de război.

Președintele Consiliului de Stat reprezenta România în relații internaționale. În aceeași zi, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales în funcția de președinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a fost ales în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Cei doi lideri politici – Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer – au fost artizanii politicii de independență și suveranitate a României. Conducerea de la București a profitat de conflictul dintre China și Uniunea Sovietică pentru a-și afirma propria sa poziție, diferită de cea a Moscovei, în problemele vieții internaționale, precum și ale raporturilor dintre partidele comuniste și muncitorești. Această linie politică s-a bucurat de o largă susținere din partea cetățenilor României.


Dej și Maurer

Conform tradiției, după fiecare Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, partidele comuniste din țările socialiste dezbăteau documentelor adoptate de „fratele mai mare”. Documentele Congresului al XXII-lea al PCUS, care vizau lichidarea totală a cultului personalității lui I.V. Stalin, au fost dezbătute la Plenara CC al PCR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. Spre deosebire de celelalte partide care au condamnat cultul personalității din propriile rânduri, Plenara CC al PMR a apreciat că în România cultul personalității a fost demascat încă din 1952, când a fost înlăturat grupul Ana Pauker – Vasile Luca, ajutat de Teohari Georgescu, ultimele rămășițe ale cultului personalității fuseseră lichidate în 1957, prim eliminarea lui Miron Constantinescu și a lui Iosif Chișinevschi din conducerea partidului.

La Plenară au luat cuvântul numeroși ilegaliști (Petre Borilă, Valter Roman, Gheorghe Stoica, Alexandru Sencovici, Nicoale Goldberger, Ana Toma, Leonte Răutu, Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol) care l-au elogiat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a reușit să facă față presiunii grupărilor antipartinice și să asigure o linie fermă, marxist – leninistă, Partidului Muncitoresc Român. Datorită lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, P.M.R. nu avea de reabilitat nici un activist care ar fi suferit prigoana în timpul cultul personalității. Ștefan Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu – asasinați la indicațiile sau, în orice caz, cu știința lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – au fost condamnați pentru linia lor antipartinică, lichidatoristă.

Plenara a hotărât schimbarea denumirii unor localități, străzi, instituții etc. Astfel, orașul Vasile Roaită a devenit Eforie Sud, parcul I.V. Stalin din București a redevenit Herăstrău, piața I.V. Stalin, tot din Capitală, și-a luat numele de Piața Aviatorilor. În același timp, au dispărut denumirile date unor întreprinderi și instituții după numele conducătorilor de partid din țările socialiste, precum Dimitrov, Ernst Thälmann, Klement Gotwald, dar și Gheorghe Gheorghiu- Dej.

CAER și „specializarea” agricolă a României

În zilele de 6 – 7 iunie 1962 a avut loc la Moscova consfătuirea conducătorilor partidelor comuniste și șefilor de guverne din țările membre CAER, la care N.S. Hrușciov a expus planul intitulat Principiile fundamentale ale divizării internaționale socialiste a muncii, potrivit căruia unele state urmau să se specializeze în industrie (Cehoslovacia, Polonia, R.D. Germană), iar altele în agricultură (Bulgaria, România). Conducerea de la București a apreciat că prin aplicarea acestui plan România rămânea o țară slab dezvoltată, furnizoare de materii prime pentru statele industriale, coordonarea planurilor economiei naționale de către un organism suprastatal însemna încălcarea suveranității naționale, atribut esențial al fiecărui partid aflat la putere.


1962- Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale dedicată încheierii colectivizării agriculturii

Peste două săptămâni, între 18 – 26 iunie 1962, N.S. Hrușciov a efectuat o vizită oficială în România, timp în care s-au înregistrat mai multe momente de tensiune și chiar penibile. Astfel, N.S. Hrușciov a făcut observația că în România se tăiau porci de numai 25 kg, în loc să fie lăsați să ajungă la o greutate mai mare, Nicolae Ceaușescu și Alexandru Bârlădeanu l-au contrazis, iar a doua zi liderul de la Kremlin a revenit, spunând că a refăcut calculele și a ajuns la concluzia că porcii erau tăiați la 50 – 60 kg. Gheorghe Gheorghiu-Dej a replicat cu ironie „Este un fapt îmbucurător și cu totul remarcabil că într-o singură noapte porcii noștri au crescut în greutate cu 25 kg” [4].

În timpul vizitei la Craiova, N.S. Hrușciov a avut cuvinte depreciative la adresa locomotivelor produse aici, deși ele erau realizate după licență elvețiană; la Constanța, liderul de la Kremlin a refuzat să treacă în revistă garda de onoare constituită în onoarea sa. De mai multe ori, N.S. Hrușciov a sugerat ca și românii să cultive porumbul în pătrat, așa cum se proceda în Uniunea Sovietică, dar mai întâi Nicolae Ceaușescu, apoi și specialiștii de la ferma Fundulea l-au contrazis [5].

„Aventurierul” Hrușciov

Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să-l considere pe N.S. Hrușciov un aventurier, în care nu se putea avea încredere. Acest fapt i-a fost deosebit de clar în timpul crizei rachetelor din 1962, când inițial sovieticii au negat categoric că ar fi transportat rachete în Cuba, pentru ca apoi să recunoască și să accepte retragerea lor. Lumea s-a aflat în pragul unui nou război mondial, în care putea fi antrenată și România, în calitate de membru al Tratatului de la Varșovia, fără ca măcar să aibă cunoștință despre cele întâmplate. Potrivit unor informații, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi declarat: „Omul acesta [Hrușciov] e nebun de legat. E în stare să arunce lumea în aer” [6].

În calitatea sa de președinte al Consiliului de Stat, Gheorghe Gheorghiu- Dej i-a cerut ministrului de Externe, Corneliu Mănescu, să comunice secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că România nu avea niciun amestec în această criză, că „nici măcar nu fuseseră anunțați despre existența acelor rachete” [7]. Pentru a reprezenta România la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) a fost desemnat Alexandru Bârlădeanu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, economist cu o bună pregătire de specialitate.


Hrusciov decorat de Gheorghiu Dej

La ședința Comitetului Executiv al C.A.E.R., Bârlădeanu a respins cu argumente planul lansat de N.S. Hrușciov și a contestat dreptul sovieticilor de a exercita o tutelă asupra statelor membre. Acest fapt a determinat conducerea de la Kremlin să ceară eliminarea lui Alexandru Bârlădeanu din guvernul României [8]. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu numai că nu a urmat acest sfat, dar la Plenara C.C. al P.M.R., din noiembrie 1962, Bârlădeanu a fost ales membru supleant al Biroului Politic.

… și presiunile sovietice prin interpuși

Adeseori, sovieticii acționau prin interpuși – Gomulka, Ulbricht, Kádár, Jivkov – care căutau să-i convingă pe români de justețea integrării economice socialiste. Dumitru Popescu, director al Agenției Române de Presă (Agerpres), care a asistat la o discuție între Gomulka și Gheorghe Gheorghiu- Dej, avea să scrie: „Gomulka se afla printre matadorii integrării și primise însărcinarea să-l convingă pe Dej să-și accepte soarta. În timpul convorbirilor, Gomulka insista asupra unui angajament economic de lungă durată, cu schimburi de marfă de mari proporții și cerea parafarea lui imediată. Dej replica: «Dragă Gomulka, eu sunt de acord întrutotul cu propunerea ta, numai că nu pot să semnez angajamentul acum. Eu am să pot să-l semnez cel mai devreme peste 5 ani, dar poate numai peste 10 ani. Pentru că, Gomulka dragă, eu nu pot să-mi permit să semnez cu tine un contract în care să-ți vând ție grâu, sau porumb, sau furaje și să cumpăr de la tine oțel, cărbune, mașini. Apoi o să schimbăm noi câtă marfă vrei tu acum. Altfel, eu ajung la sapă de lemn. Dacă eu îți vând ție cereale și tu-mi vinzi mie mașini, câte cereale trebuie să-ți dau ție pentru mașinile alea?»” [9].

Argumentația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej era, în esența ei, cea folosită de Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu, Ștefan Zeletin, care pledaseră pentru dezvoltarea industriei, ca o necesitate absolută pentru progresul și modernizarea României, pentru micșorarea decalajului economic pe care-l avea față de statele dezvoltate ale Europei. În martie 1963, Plenara C.C. al P.M.R. a discutat Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale socialiste a muncii, exprimând în mod oficial rezervele conducerii de la București față de planul lui N.S. Hrușciov.

Documentele Plenarei au început să fie prelucrate cu activul de partid, fapt ce marca pregătirea populației pentru o confruntare directă cu linia politică a Kremlinului și afirmarea deschisă a noii politici a P.M.R. N.S. Hrușciov era profund îngrijorat de poziția adoptată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și a stăruit pentru o întâlnire în vederea clarificării situației create. Liderul român nu a dat curs acestei solicitări, sub motiv că era vorba de „probleme așa de vaste care nu pot fi rezolvate cu una, două, trei persoane sau chiar Biroul Politic”, ci trebuiau supuse Comitetului Central, activului de partid „cu care să ne sfătuim”.

A.I. Andropov, secretar al C.C. al P.C.U.S., venit la București în fruntea unei delegații a respectivului partid, i se adresa astfel la 3 aprilie 1963 lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am fost însărcinat să vă transmit propunerea să vă întâlniți tov. Dej cu tov. Hrușciov în orice variantă. Noi vă facem invitația să veniți la Moscova, dar dacă asta nu vă convine, tovarășul Hrușciov își întrerupe concediul și vine el la București și împreună să discutați toate problemele care au apărut” [10]. Liderul român a răspuns: „Desigur că va trebui să ne întâlnim. Dar trebuie să venim cu problemele bine pregătite. Problemele sunt foarte serioase” [11].

La 26 mai 1963 a sosit la București o altă delegație, condusă de N.V. Pogornîi, cu o nouă scrisoare din partea lui N.S. Hrușciov, tot cu propunerea ca cei doi lideri să se întâlnească. N.V. Pogornîi a precizat: „o întâlnire de cinci minute între dv și tov. Hrușciov ar spulbera asemenea probleme [divergențe]” [12]. Din nou liderul de la București a refuzat oferta, afirmând că întâlnirea trebuia bine pregătită și în acest scop conducerea P.M.R. lucra la un material care, după definitivare, va fi transmis și liderilor sovietici. N.V. Pogornîi a stăruit în ideea sa: „Eu consider că nu este nevoie de un document, ci să aveți un schimb de păreri, eventual la noi la Kiev, unde aveți condiții minunate să vă odihniți […]. Dacă sunt probleme, atunci hai să ne întâlnim, nu aveți nevoie de material, vă întâlniți două ore și totul va zbura ca praful. Vă cunosc bine și pe dv. și nu este necesar să întindem treaba aceasta” [13].

Dar trecuse de mult vremea când, pe vremea lui I.V. Stalin, dacă erai invitat, Gheorghe Gheorghiu- Dej nu îndrăznea să ridice nici cea mai mică obiecție; de această dată, el se simțea stăpân pe situație și era decis să meargă până la capăt pe noul drum. Chiar dacă asemenea discuții nu erau date publicității, în cadrul prelucrărilor care se făceau în organizațiile de partid, cetățenii României aflau despre lupta începută de conducerea țării pentru a se scutura de dominația sovietică. Pe fondul unei tradiționale atitudini antirusești, dar și a umilinței suferite după 23 august din partea sovieticilor, se realiza o coeziune între liderii politici și populație, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej era privit ca un luptător hotărât într-o confruntare plină de riscuri.

În acest context, popularitatea acestuia devenise reală și nu era doar rodul propagandei oficiale. Alexandru Bârlădeanu avea să scrie: „Dej spunea: « Avem nevoie de propagandiști numai atunci când lucrurile merg prost; când lucrurile merg bine, fac ele propagandă»” [14]. Din foarte multe puncte de vedere, la începutul anilor’ 60, lucrurile în România mergeau bine, iar P.M.R. era receptat ca promotorul intereselor fundamentale ale cetățenilor.

Conflictul chino-sovietic

Izbucnirea conflictului chino-sovietic, a oferit conducerii de la București șansa de a-și afirma deschis politica de independență, Primele semne ale conflictului între P.C.U.S. și P.C. Chinez s-au ivit în 1957, dar polemica publică a izbucnit în 1960. Atât sovieticii, cât și chinezii au căutat să câștige aderenți, fapt ce a dus la spargerea unității partidelor comuniste și muncitorești. Din Europa, P.C. Chinez a reușit să atragă Partidul Muncii din Albania, care a criticat vehement politica lui N.S. Hrușciov de condamnare a cultului personalității lui I.V. Stalin.

În replică, N.S. Hrușciov a decis, în octombrie 1961, ruperea relațiilor diplomatice între Uniunea Sovietică și Albania. Tensiunea s-a amplificat, astfel că în iulie 1963 s-a ajuns la ruperea contactelor între P.C.U.S. și P.C. Chinez și chiar la ciocniri armate la granița sovieto-chineză. Conducerea P.M.R. a fost pusă într-o situație dificilă în iunie 1960. În timpul Congresului al III-lea al P.M.R., N.S. Hrușciov a cerut să aibă loc o reuniune a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești prezenți la București.


Chivu Stoica, Ciu Enlai, Gheorghiu Dej

Liderul de la Kremlin a propus ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de gazdă, să prezideze reuniunea, căutând să-l implice în conflictul tot mai acut între P.C.U.S. și P.C. Chinez. În timpul consfătuirii, N.S. Hrușciov a lansat un atac extrem de dur la adresa conducerii P.C. Chinez, în frunte cu Mao Zedong, act ce a generat replica lui Pin Cijen, care a respins acuzațiile adu se, părăsind consfătuirea. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-a alăturat poziției lui N.S. Hrușciov și chiar s-a arătat indignat de situația în care a fost pus.

… și implicarea lui Dej

Apreciind că avea forța și prestigiul necesar, conducerea de la București a decis să se implice în problema conflictului sovieto-chinez și, în plan mai larg, a mișcării comuniste și muncitorești internaționale. La 14 iulie 1963, C.C. al P.M.R. a transmis conducerilor P.C.U.S. și P.C. Chinez documentul intitulat Propunerea pen tru linia generală a mișcării comuniste internaționale, prin care sugera încetarea polemicii publice și angajarea de discuții principale, în spiritul respectului reciproc.

În februarie 1964, C.C. al P.M.R. s-a pronunțat pentru sistarea polemicii între cele două partide, oferindu-se în calitate de moderator, în vederea concilierii dintre P.C.U.S. și P.C. Chinez și evitarea unei sciziuni a mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Liderii sovietici s-au arătat sceptici în legătură cu această inițiativă; mai mult, chiar în aceeași lună a fost lansat „planul Valev”, care viza crearea unei regiuni economice, care să cuprindă părți din România, Bulgaria și Uniunea Sovietică.

Conducerea de la București a reacționat energic, condamnând acest plan și afirmând dreptul fiecărui partid de a-și stabili de sine stătător linia strategică și tactică. Două luni mai târziu, în aprilie 1964, Plenara C.C. al P.M.R. adopta Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. În document se afirma că România promovează principiile suveranității și independenței naționale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului și respectului reciproc. Partidul Muncitoresc Român se pronunța pentru recunoașterea specificității naționale și istorice, pentru înțelegerea și acceptarea diversității de condiții ale dezvoltării fiecărei țări.

Foto sus:  Gheorghe Gheorghiu Dej. © „Fototeca online a comunismului românesc”, fotografia #HA074, Cota: 74/1945.  

NOTE

1. „Buletinul oficial”, nr. 10 din 30 martie 1959.
2. Gheorghe Gheorghiu–Dej, Articole și cuvântări 1961 – 1962, București, Editura Politică, 1962, p. 287.
3. ANIC, fond CC al PCR Cancelaria, dosar 15/ 1961, f. 18.
4. Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej. Ediție Lavinia Betea, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 301.
5. ANIC, C.C. al P.C.R. Cancelarie, dosar 55/ f. 13 – 17.
6. Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, București, Editura Univers et Calistrat Hogaș, 1993, p. 88.
7. Convorbiri neterminate, Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iași, Editura Polirom, 2001.
8. Vladimir Tismăneanu, Stalinismul pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 217.
9. Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost și cioplitor de himere”. Convorbiri realizate de Ioan Teșca, ziarist, București, Editura Expres, [1994], p. 94 – 95.
10. Ibidem, p. 215.
11. Ibidem, p. 276.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 282 – 283.
14. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, București, Editura Universul Românesc, 1997, p. 108. 
""