Ferdinand „cel Loial”, în zece idei și o concluzie deschisă jpeg

Ferdinand „cel Loial”, în zece idei și o concluzie deschisă

📁 Monarhia în România
Autor: Adrian Cioroianu

 În urmă cu 100 de ani, în vara anului 1917, Regele Ferdinand conducea ‒ din refugiul de la Iași ‒ o țară redusă la nici o treime din suprafața sa, a cărei armată era în curs de reînarmare și remotivare, cu o clasă politică împărțită între cei care erau de partea Antantei și cei care se împăcaseră cu ideea că Puterile Centrale vor câștiga războiul. Ferdinand însuși, ca rege a ceea ce mai rămăsese neocupat din România, se afla în conflict cu țara natală și cu însăși familia sa germană ‒ care îl va repudia. La începutul anului 1918, nu puține vor fi vocile (germani, dar și români) care vor sugera deschis debarcarea nenorocosului rege și înlocuirea lui cu un altul, tot germanofon, dar și germanofil. Și totuși, la finalul aceluiași an 1918, Ferdinand va reveni victorios la Bucureşti, pe un cal alb, ca Rege al unei Românii spectaculos mărite. Mai rar un așa destin! Acesta este Regele despre care propun următoarea perspectivă, sintetizată în zece idei și o concluzie mereu provizorie. 

1. Ca și unchiul său regele Carol I-ul, Ferdinand a ajuns rege al României printr-o întâmplare ‒ fericită, de altfel, în ambele cazuri. Se știe, prințul Carol nu fusese prima alegere a românilor; el ajunsese domn la Bucureşti numai după ce Filip de Flandra declinase oferta. În cazul lui Ferdinand, alegerea sa ca moștenitor a fost o decizie internă a familiei. Cum se știe, Regele Carol I-ul și soția sa Elisabeta nu au avut copii (unica lor fiică, Maria, a murit la vârsta de nici 4 ani). Cuplul regal a sperat până târziu să dea țării un moștenitor ‒ se pare, până spre vârsta de 45 de ani a reginei Elisabeta! În lipsa unui moștenitor direct, coroana României urma să rămână în familia de Hohenzollern-Sigmaringen ‒ fie fratelui mai mare al lui Carol I-ul, Leopold, fie fiului cel mare al acestuia din urmă, Wilhelm. Numai că ambii au refuzat succesiunea (Wilhelm lăsând de înțeles că nu lasă confortul unei cariere previzibile în Germania pentru un tron în exoticul Bucureşti), și astfel Ferdinand (al doilea fiu al părinților săi) a fost pus în situația de a accepta sau nu Tronul. A făcut-o, spre gloria lui și, cutez a spune, spre norocul României. 

2. Șansa prințului Ferdinand a fost aceea că a beneficiat de o lungă, foarte lungă, perioadă de „ucenicie” a tronului. Între anul 1889 (când el, la 24 de ani, a devenit moștenitor oficial al Regatului României) și anul 1914 (când a preluat Coroana de Oțel, ca succesor al unchiului Carol I-ul) au trecut 25 de ani! Un timp suficient pentru a se maturiza el însuși și pentru a-i cunoaște pe români. În prealabil, își făcuse în Germania educația militară și științifică (la școli din Kassel, Leipzig, Tübingen), astfel încât se poate spune, printre altele, că Ferdinand a fost, categoric, cel mai educat dintre regii noștri (vezi mai jos). În plus, unchiul Carol I-ul a avut grijă ca, încă din Germania, Ferdinand să fie inițiat în tainele limbii române și ale istoriei și culturii românești ‒ o pregătire de care Carol I-ul nu avusese parte înainte de 1866, dar ale cărei avantaje le știa.

hjh jpg jpeg

Ferdinand ‒ odată ajuns la Bucureşti ‒ avea totuși propriul său călcâi al lui Ahile: sensibilitatea lui. El fusese format după principiile rigide (uneori de-a dreptul cazone) ale familiei, dar era cu totul restanțier la capitolul educației sentimentale: așa încât, abia stabilit în România și pesemne luat de valul atenției care i se dădea (ceva inedit pentru el), Ferdinand a fost repede cucerit de farmecele tinerei Elena Văcărescu, fiica unui diplomat (și boier) apropiat Curții. Dar Regele Carol I-ul a pus la fel de repede cap idilei ‒ potrivit statutelor casei regale, prințul moștenitor nu se putea căsători decât cu o prințesă străină, tocmai pentru consolidarea dinastiei. Și astfel Ferdinand a ajuns, în ianuarie 1893, la căsătoria cu juna (de 18 ani) Maria de Edinburgh ‒ viitoarea legendară Regina Maria a României. La drept vorbind, garanția pentru înfăptuirea acestei uniuni nu a fost Ferdinand (de care tatăl miresei nu a fost deloc impresionat), ci tocmai Regele Carol I-ul, cunoscut pentru seriozitatea și consecvența dovedite spre întărirea Tronului României. Sub ochiul atent al unchiului, Ferdinand și Maria au avut 20 de ani în care să se pregătească pentru rolul politic al vieții lor. Spre meritul lor, au făcut-o bine ‒ chiar dacă în acest timp relația dintre ei s-a mai răcit.

3. Un lider se cunoaște și după consilierii săi. Din acest punct de vedere, Ferdinand a avut inspirația și înțelepciunea de a accepta și prelua sfaturi de la oameni de calitate ‒ ceea ce, pentru un conducător, nu e chiar de la sine înțeles! Unele rememorări îl prezintă pe Ferdinand ca fiind influențabil, altele slab din fire. Dar perspectiva pe care o propun este diferită : având de-a face cu o situație extrem de complexă (acomodarea în România, criza Primului Război Mondial, ulterior primii ani ai României Mari etc.), Ferdinand n-a fost nici o clipă liderul „care le știe pe toate”. Cel puțin trei persoane l-au influențat (preponderent pozitiv) într-unele dintre cele mai delicate momente ale vieții sale ‒ și ale istoriei noastre: mai întâi „tutorele” lui ferm, unchiul Carol I-ul, care, cum spuneam, l-a calibrat pentru succesiune; apoi, Ionel Brătianu, liderul liberal, care va fi cel mai apropiat și mai de durată colaborator politic; și, nu în ultimul rând, generalul francez Henri Berthelot , cel care, vreme de un an și jumătate, a fost ‒ în mod neoficial, dar eficient ‒ consilierul militar al Regelui în perioada cea mai grea a Marelui Război. Pe lângă aceștia trei, evident, Ferdinand a avut-o alături pe foarte frumoasa și extrem de inteligenta lui soție, Regina Maria ‒ ale cărei fermitate, inventivitate și încăpățânare au fost și ele salvatoare pentru dinastie și țară. Nu e puțin lucru că Ferdinand a avut, deci, de la cine primi sfaturi, dar și înțelepciunea de a le urma pe cele mai bune. A nu se înțelege că singurul său merit ar fi fost ascultarea ‒ cu atât mai mult cu cât „consilierii” aveau deseori opinii contradictorii. Un exemplu, printre multele: în campania din 1916, Ferdinand a forțat schimbarea generalului Dumitru Iliescu de la conducerea Marelui Cartier General și înlocuirea lui cu generalul Constantin Prezan; acel Iliescu era favoritul lui Ionel Brătianu, care îl susținea din considerente politice; dar, în ochii lui Berthelot, același Iliescu era un inept (și, din păcate, avea rolul său în dezastrul militar din partea a doua a anului 1916).

4. Revenind la cuplul Ferdinand și Maria: din principiu, nu încurajez analiza tip tabloid a relațiilor dintre cei doi. Din păcate, în orice rememorare, acest subiect revine invariabil. Întrebări de genul „cât de fideli și-au fost unul altuia” sau „câți dintre copiii lor semănau cu ambii părinți” etc. mi se par a proveni nu din curiozitatea istorică, ci din apetența pentru bârfă a unei comunități relativ recent alfabetizate. Aceste bârfe nici măcar nu s-au născut toate în România, ci unele au fost vehiculate de literatura voaioristică europeană, uneori încă de când Ferdinand și/sau Maria mai trăiau . În acei ani, impactul la nivelul populației predominant rurale al unor astfel de „informații” a fost nesemnificativ (în cel mai bun caz, doar unul din doi soldați români de pe frontul din Moldova știau să citească un ziar sau să scrie o scrisoare) ‒ dar e drept că ele erau colportate inclusiv de emigrația „boierească” românească din Occident. Clișeul „amanților Reginei Maria” și pandantul său, „amantele Regelui Ferdinand”, nu va dispărea prea curând ‒ dar e de datoria noastră să repetăm, oridecâteori e cazul, că un popor serios se întreabă ce fac conducătorii săi ziua, nu noaptea. Cum-necum, ceea ce contează este că Ferdinand și Maria și-au făcut datoria față de țară inclusiv prin cei șase copii ai lor (ultimul, micul Mircea, a murit de tifos în toamna nefastă a anului 1916).

5. Care este rezultatul economic al domniei Regelui Ferdinand? O regulă de bază a politicii, dinainte de Aristotel și până în zilele noastre, spune că o conducere anume nu poate fi bună dacă ea nu aduce și prosperitate celor conduși. Indiferent de idealuri, de promisiuni, de obstacole, criteriul de judecată a unui lider trebuie să treacă (și) prin bilanțul său economic. Or, din acest punct de vedere, bilanțul lui Ferdinand este surprinzător de pozitiv; spun „surprinzător” pentru că toate premizele erau ‒ vom vedea ‒ nefericite. Să nu uităm să tânărul Ferdinand studiase (la Tübingen) științele politice și economice, așa că era (ca și unchiul său Carol I-ul) genul de lider pe care un ministru, oricât de abil, nu putea să-l ducă de nas. Ca și predecesorul său, Regele Ferdinand a urmărit tenace progresul economic al țării, convins că pașii mici și mulți duc departe. O parte din viitorul succes economic românesc al anilor ʼ30 i se datorează și lui Ferdinand. Alături de Ionel Brătianu, cel de-al doilea rege al nostru este artizanul marilor reforme din România interbelică: reforma electorală (toamna anului 1918) și reforma agrară (vara anului 1921), ambele dorite dinainte de război și promise solemn soldaților pe front. Spre deosebire de timpuri mai recente, Ferdinand nu s-a plâns de „greaua moștenire” economică pe care o preluase (cvasi-feudalismul remanent al lumii rurale din timpul lui Carol I-ul), nici de factorii externi (distrugerile inamicului din anii războiului, rătăcirea/confiscarea prin Rusia a tezaurului României etc.). La fel, el nu s-a speriat nici de uriașul decalaj care exista, în noua Românie Mare, între provinciile reunite cu țara (Banatul sau Transilvania de Vest și Basarabia erau, din punct de vedere tehnologico-economic, două lumi diferite!). În România anului 1920 nu exista nici o omogenitate organizatorică la nivelul țării: băncile dintr-un capăt al țării lucrau altfel decât cele din capătul opus, unitățile de măsură ale pământului la Est erau diferite de cele de la Vest, școala din Banat nu semăna cu școala din Dobrogea etc. Rezum: într-o țară rămasă fără tezaurul național (!), răvășită de război, jefuită de inamici vreme de doi ani și (după război) total dezorganizată, Ferdinand nu a disperat, ci a îndemnat la o muncă tenace și constantă. Cum spuneam, ceva din viitoarea prosperitate regăsită a domniei lui Carol al II-lea i se datorează și lui.

ijihi jpg jpeg

6. Restructurarea partinică a României Mari nu l-a ajutat foarte mult pe Regele Ferdinand. În 1866, când Carol I-ul acceptase tronul de la Bucureşti, una dintre condițiile puse de el fusese „calmarea” politică a familiilor/partidelor boierești și canalizarea energiei politice în două partide (liberal și conservator) între care domnitorul/regele să joace rolul necontestat de arbitru. Acesta era temeiul Constituției din 1866 și, pe baza lui, sistemul funcționase mulțumitor (cu eterna hibă a politizării în exces a administrației și chiar a armatei! ‒ francezul Berthelot i se plânsese regelui deseori de acest lucru). Dar, după Primul Război Mondial, sistemul românesc de partide a fost pur și simplu dat peste cap. Partidul Conservator dispare în mod natural (pentru că acea fostă Românie a marilor moșii devine, după reforma agrară din 1921, o Românie a micilor proprietari). Din provinciile reunite vine spre București o energie politică nouă, dar cacofonică și nesistematizată: un partid național din Transilvania, partide țărănești la Bucureşti și în Basarabia, partide etnice de diferite orientări ale maghiarilor și germanilor, partidul „oportunist” (dar atât de atrăgător, inițial) al generalului Alexandru Averescu (Liga Poporului în 1918, ulterior Partidul Poporului din 1920 ‒ o denumire mai... populistă nici nu se poate imagina!), ulterior partide de orientare naționalist-creștină (A.C. Cuza, 1920) sau, la celălalt capăt al spectrului, socialiștii români (organizatori de greve și, în parte, atrași de cântecul de sirenă al Internaționalei a III-a comuniste din 1919) etc. Așadar, politica românească a primilor ani ʼ20 este un mozaic confuz și agitat de personaje, partide, programe, lozinci, sciziuni și regrupări care nu mai avea nimic din predictibilitatea anilor Regelui Carol I-ul. Cu atât mai mult, Regele Ferdinand s-a apropiat de Ionel Brătianu ‒ care era deja un clasic, un reper în fruntea unui partid care traversează cu bine perioada tulbure. Ambii vor tutela Constituția din 1923 ‒ pe moment aspru contestată (dar ulterior respectată) de opoziție. În ochii lui Ferdinand, Brătianu avea meritul de a fi împiedicat alunecarea țării spre regimuri militare (cum avea să se întâmple în Polonia sau Ungaria), dar e drept că România, cu toată carisma și legenda generalului Averescu, nu avea o tradiție în acest sens.

7. Regele Ferdinand și jocul politic al extremelor. Dar tot acest peisaj politic nebulos și dinamic putea dezvolta și latura lui pozitivă. În mod normal, dacă ar fi existat timpul necesar, politica României Mari s-ar fi distilat, în câteva decenii (la fel se întâmplase și după 1848). Din fericire pentru el, Ferdinand a fost contemporan cu extremele stângă și dreaptă românești doar în faza de „copilărie” a acestora ‒ pe de o parte, apariția și primele congrese ale debilului partid comunist local, pe de altă parte tinerețea studențească și primii pași (și prima crimă, în octombrie 1925) ai lui Corneliu Zelea Codreanu . Regele Ferdinand și Ionel Brătianu nu puteau bănui ce avea să urmeze; după decembrie 1924, legislația fostului primar de Iași și ulterior ministrului Gh.G. Mârzescu părea a ține problemele sub control. Cel care se va confrunta din plin atât cu problema legionară, cât și cu problema comunistă va fi fiul lui Ferdinand ‒ Regele Carol al II-lea.

8. Un caracter normal, un intelect de excepție. Regele Ferdinand a avut momentele de slăbiciune și de tărie ale unui om normal, la fel clipele de noroc și cumpenele de ghinion. A suferit în sinea sa când România a intrat în război împotriva țării părinților săi (chiar dacă noi am declarat război doar Austro-Ungariei, în august 1916), dar a fost ferm în raport cu rătăcirea din septembrie 1918 a fiului său mai mare (când Carol al II-lea a dezertat și s-a căsătorit, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino). Ferdinand a avut o mare cumpănă în primăvara lui 1918, după ce revoluția din Rusia a scos România din luptă, în ciuda victoriilor noastre de la Mărășești, Mărăști și Oituz; dar a avut un noroc în a doua jumătate a aceluiași an, după ce intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917) și victoriile Antantei pe frontul de Vest (1918) au întors situația cu 180 de grade. În ambele cazuri, norocul și ghinionul lui Ferdinand au fost și ale României.

În schimb, din punctul de vedere al intelectului și educației, Ferdinand n-a fost, cu siguranță, un om „normal”. Martha Bibescu îi face un portret aproape halucinant: așa cum un om obișnuit depune eforturi pentru a arăta ceea ce știe, Ferdinand (spune autoarea) depunea eforturi pentru a-și camufla știința. Împătimit de lectură, pasionat de studiul limbilor, el îl va suprinde pe istoricul Vasile Pârvan pe șantierul arheologic de la Histria, ajutându-l să descifreze o inscripție în limba greacă veche; îl surprinde pe un abate, la Paris, arătându-și cunoașterea limbii ebraice; uimește pe un ambasador al Franței ținându-i (în franceză, desigur) un scurt expozeu despre diferențele dintre poezia lirică japoneză și poezia lirică chineză; îi surprinde pe toți dovedind că-i citea pe clasicii ruși în original. Dar aceasta nu era tot: în plus, Ferdinand avea ca hobby, din tinerețe, botanica și horticultura: știa denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un profesor de agronomie și găsea o plăcere imensă în a-și îngriji singur rândurile de trandafiri de la Cotroceni sau Peleș („străduindu-se să nu-i facă rău plantei” ‒ rememorează Martha Bibescu, în micul volum O victimă regală, Ferdinand al României, publicat chiar la moartea regelui).

9. Da, Ferdinand a consolidat Tronul României. Categoric, cel de-al doilea rege al românilor a întărit Tronul și Coroana, ducând mai departe ceea ce începuse Carol I-ul. În primul deceniu interbelic, dinastia română era cea mai stabilă, mai populară acasă și mai puternică în exterior dinastie din zona noastră. În acei ani ʼ20, Regina Maria a căpătat porecla simpatică de „soacră a Balcanilor” după ce fiul ei cel mare, Carol, se căsătorește cu prințesa Elena a Greciei (1921), fiica sa Elisabeta s-a căsătorit cu principele moștenitor George al Greciei (tot 1921), iar fiica mai mică Maria (alintată Mignon) s-a căsătorit în anul 1922 cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei. Aceste căsătorii s-au întâmplat nu pentru că Regina ar fi căutat partide pentru copiii săi ‒ ci pentru că, dimpotrivă, tocmai prinții și prințesele României erau partide foarte bune! Explicația consta în stabilitatea dinastiei, în relansarea României Mari, în economia aflată în evoluție. Iar un merit din toate acestea revine, desigur, și Regelui Ferdinand.

disc jpg jpeg

10. (Și) Ferdinand a murit supărat. Pe 20 iulie 1927, Regele Reîntregirii a murit la Sinaia, răpus precoce de o boală neiertătoare; avea doar 61 de ani; „complicele” său politic, Ionel Brătianu, avea să moară și el doar patru luni mai târziu. Prin dispariția aproape simultană a celor doi se încheia unul dintre cele mai dramatice, dar și mai benefice, capitole din istoria țării. Paradoxal este că moartea lui Ferdinand închide, într-un fel, cercul similitudinilor dintre el și unchiul predecesor. Ambii au ajuns pe tronul țării, am văzut mai sus, după ce au fost candidați de „mâna a doua” (dar ce mână bună!), ambii au murit cu o supărare în suflet. În cazul Regelui Ferdinand, supărarea a fost produsă de propriul său fiu, Carol II: acesta a renunțat în decembrie 1925 la Tron (pentru a treia oară!) și a plecat din țară, iar un Consiliu de Coroană reunit într-o atmosferă de avarie l-a proclamat moștenitor pe tânărul (de nici 6 ani atunci) Mihai, nepotul lui Ferdinand. Această criză dinastică a fost, probabil, dezamăgirea majoră și finală a Regelui: România Mare, căreia îi fusese Întemeietor, urma să aibă o fisură de proporții în continuitatea dinastiei. Regența minorului Mihai, stabilită încă din ianuarie 1926 și care s-a oficializat după moartea lui Ferdinand, a creat mai multe probleme decât putea rezolva și, într-un final, a facilitat venirea pe tron a lui Carol al II-lea.

Concluzia tuturor acestor idei este una scurtă și simplă: este cu totul sugestiv că atributul care s-a lipit cel mai bine de efigia eroului nostru, în mințile contemporanilor săi dar și ale generațiilor următoare, a fost de Regele Ferdinand „cel Loial”. Într-adevăr, nici o țară și nici unui popor nu-i poate cere unui prinț născut în afară o mai mare dăruire decât cea arătată, în vreme de război, de Ferdinand României și românilor.

Regretabil rămâne că imaginarul și discursul public românești par să îl mențină, chiar și astăzi, într-un plan secund pe Regele Întregitor ‒ ca un capitol prins captiv între mai spectaculosul Carol I-ul și mai controversatul Carol al II-lea. Categoric, cineva ar putea spune că Ferdinand n-a fost poate nici atât de măreț și reformator precum unchiul său (deși e greu de stabilit unitatea de măsură a măreției în astfel de cazuri), dar nici n-a avut controversele fiului. Personal, propun să punem accentele puțin diferit: în opinia mea, regele Ferdinand a avut aproape toate calitățile predecesorului său ‒ și aproape nimic din defectele succesorului. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.