Autor 6522 vizualizări


1929 a fost anul declanșării unei uriașe crize economice mondiale, mai amplă și mai greu de suportat decât recesiunea din timpurile noastre, începută în 2008. România a îndurat atunci sărăcie, mizerie, șomaj, foamete. Românul era încercat și obosit, moralitatea sa suferise, principiile sociale erau subsecvente simplei supraviețuiri. În acea epocă de degringoladă politică, cu puternice controverse și polemici, cu dese schimbări de guvernare, românii clamau nevoia de primenire morală, a politicului și a administrației statului, și însănătoșirea climatului public.

Pe această nevoie s-a mulat perfect legionarismul, care, din 1927, începuse să infuzeze toate straturile societății civile din România, de la elite, la țărani și slujbași. Atrăgea mai ales promisiunea aducerii în viața publică românească a unor principii etice creștine accentuat definite, precum onoarea, cinstea, corectitudinea, moralitatea înaltă, simțul civic, patriotismul. Un altoi oarecum protestant pe trunchiul ortodox străbun. Modulat de aceste două coordonate, „Fenomenul Maglavit” s-a suprapus perioadei 1935-1939, anii diluării efectelor crizei, ai revigorării și înfloririi economice românești.

Ani în care banul începuse să circule, iar oamenii să se reîmbogățească. Concret, a început în 1935. Regatul România era vlăguit, dar începuse să își revină. O veste răvășitoare a făcut înconjurul țării: că unui țăran oier din Oltenia i se arăta Dumnezeu, sub forma unui moș plutitor învăluit în barba-i râuri albă înmiresmată. Oierul îl numea „Moșul”, iar lui i se spunea „Sfântul”, ca și lui Roger Moore în filmul său de mai târziu. Ca și ai actorului, ochii „Moșului” erau indefinibil de albaștri.

Teofaniile inițiale din mai-iunie 1935 au fost anunțate în biserica satului, iar locul minunatei întruchipări s-a metamorfozat în loc de pelerinaj și mănăstire. Mesajele transmise populației erau ale dogmei creștine, de smerenie și pocăință, iar alternativa neîmplinirii lor era dramatică. Petrache le vorbea oamenilor pe înțelesul lor, pentru că era om sărac cu duhul. Le spunea vorbe direct de la Bunul Dumnezeu, îi strunea precum pe copii, cu daruri și pedepse, îi muștruluia. Atingea oamenii veniți să se vindece – oamenii se simțeau vindecați.

Susținătorii săi acerbi îl prezintă ca analfabet, surdo-mut, apoi i se dezleagă limba, începe să vorbească și să audă, dobândește darul vindecării, al prezicerii și al „întoarcerii vremii”. Multiplicarea și diversificarea „arătărilor” și „darurilor” divine conferă, până la urmă, un iz de cacealma. Ca și-n poveștile populare, Dumnezeu și Maica Domnului capătă valențe de personaje literare. Retrospectiv, observăm că nu toate premonițiile sale s-au împlinit. Dar, în epocă, Petrache devine un fel de guru, de maestru spiritual pentru discipolii săi.

Toate se încadrează în curentele religioase ale vremii, era un clișeu cultural început din secolul anterior. Perioada abunda, cel puțin în ziare, în astfel de „miracole” mai mici, precum cel al Anei de la Ploiești. Ciobanul de la Maglavit a fost versiunea românească ortodoxă a Fecioarei de la Lourdes, cu care a fost comparat, și care este încă loc de pelerinaj catolic. După modelul original franțuzesc, pentru Petrache Lupu a fost ridicată o cruce și un piedestal, de unde să vorbească, a fost construită o fântână cu apă făcătoare de minuni, a fost descoperit un copac, o salcie plângătoare- vindecătoare, a fost începută o biserică și inaugurat un așezământ monahal la locul minunii.

Cine a încurajat și a acoperit fenomenul?

Biserica, inițial prin preotul maglavitean Nicolae Bobin, a îmbrățișat oficial fenomenul fascinației din jurul teofaniei, iar această susținere a stârnit interesul politicienilor, al presei, radioului, al unor instituții precum C.F.R. și, așa cum se întâmplă, a tot felul de afaceriști și profitori din zonă, categorii care s-au amestecat între ele în cazul Maglavit. Știrea s-a transmis prin oralitate și la gazetă. Prin amploarea ce i s-a dat, a constituit un fenomen politico-mediatic de proporții.

Critici și sceptici erau cei cu vederi de stânga sau chiar liberale, susținători fervenți – cei de dreapta. Inițial admisă ca o revigorare spirituală și o simplă atragere a credincioșilor spre biserică, îngăduirea „nevinovată” a canalizat energiile regrupate ale mulțimii și a înregistrat un succes atât de mare, încât ideea nu a fost lăsată să se piardă. În termenii de astăzi ai marketingului sau ai negustoriei de atunci, era genial. Știrea a polarizat Maglavitul şi apoi, treptat, societatea românească.

Celebritățile din toate domeniile exprimau opinii în presă: Ghe. Marinescu, Cioran, Iorga, Simion Mehedinți, D. Stăniloaie ș.a. Toți au cercetat starea de sănătate mintală a lui Petrache Lupu, gândindu-se că are vedenii, bănuit de alunecări paranoide, că mintea sa era în zona umbrelor. S-a pus problema că e un sfânt sau că e nebun, că e minune sau escrocherie. Exista și o altă posibilitate: era un biet cioban, care nu a putut refuza manipularea făcută de preotul Bobin din Maglavit. Și aceasta din urmă este teoria avansată mai târziu în timpul comunismului. Pentru pelerinajele de la Maglavit, perioada 1935-1938 a reprezentat panta ascensiunii, iar 1938-1942, panta descendentă.

Dar unde s-au dus banii strânși din donații? A fost Petrache Lupu folosit în scopuri politice, legionare, anticomuniste?

Esența fenomenului Maglavit a constat în sacralizarea unui cioban, prin învestirea lui cu puteri divin conferite. Substituia lipsa de autoritate morală a Bisericii și se putea erija, la o adică, în autoritate suprastatală. A fost o foarte bună plasă electorală, folosită de Regele Carol al II-lea, de Antonescu și de legionari. Regimul antireligios comunist a înăbușit și anonimizat minunea, mult mai târziu.

În anii ’30, învestitura politică și socială a lui Petrache a fost evidentă. Indiferent cine inițiase jocul, dacă era sau nu adevărată viziunea sa, el a fost cel puțin acceptat și apoi menținut manipulativ într-o poziție de forță, de mare putere și uriașă influență spirituală, socială, financiară, politică. Poziția de apostol este una de putere. Căreia el i-a făcut față cu succes, se poate spune.

Autoritățile nu au dovedit însă spirit de justețe, ca să asigure cadrul formal civilizat și propriu desfășurării unui fenomen religios de o așa magnitudine. Pentru că de aici încolo intrăm în cotidian: mâna în banul public, furt, mizerie și lipsă de responsabilitate. Vindecări prin miracol sau îmbolnăviri prin lipsa de igienă locală? Dar nu Petreche Lupu a creat mizeria. Nu el L-a invocat pe Domnul pentru legionari.

Ciobanul a fost vizitat și folosit, fie și ca imagine, de rege, legionari și Antonescu. Autoritățile statale și locale, ca și reprezentanții comunali s-au folosit câțiva ani la rând, fără acea urmă de pietate, de smerenie și de frică de Dumnezeu, de un miracol considerat pur și arătat unui sărman din ceata fericiților-săraci cu duhul. Mai multe persoane făceau parte din comitetul de gestionare a fondurilor: Toma Valerian (Vălăreanu, senator), preotul Tudor Popescu, Elefterie Vasilescu (negustor), Gh. Popescu (negustor), Florea Stanca (primar în sat), care a pus taxe pe briști, preotul Bobin Nicolae, care avea datorii personale la bănci, pe care le-a achitat.

Și Petrache Lupu a mai ieșit din sărăcie. Petrache apare îmbrăcat în țăran de muzeu, cu siguranță că măcar banii de îmbrăcăminte și de mâncare îi avea asigurați. Nu este de mirare că la finele anilor ’40 a fost perceput ca un opozant, pentru mesajele sale religioase și cele politice. Pe de altă parte, era inevitabil să te referi la politică în acele vremuri înnebunitoare ale schimbării de orânduire. E limpede că nu convenea, nu se integra personajul pe care-l crease ciobanul în materialismul ce se căznea să se instaleze.

Și autoritățile nu au încercat să îl folosească mai departe. Căci Petrache îndemna oamenii să lase lucrul duminica și de sărbători, să participe la slujbele ortodoxe. Îi îndemna să creadă în Moșu’, adică în Dumnezeu, și nu în Tătuca, adică Stalin, să creadă că puterea politică de atunci nu va rezista și se va schimba. Aceasta este realitatea tristă, simplul adevăr. Să dărâmi mituri și să dezavuezi este o ingratitudine. Dar documentele Securității te situează astfel, chiar dacă știi bine că au fost zămislite de maeștrii contrafacerii declarațiilor, anchetatorii anilor ’50.

Acest text este un fragment din articolul „Cum a anchetat Securitatea minunea de la Maglavit”, publicat în numărul 213 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 octombrie – 14 noiembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""