Autor 11822 vizualizări


În septembrie 2000 London Museum anunțã o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I p.Hr. Spre surprinderea tuturor, rãmãşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

David S. Potter susține cã aceasta era privitã drept ceva cu totul excepțional. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile spectaculoase când participa. La autorii romani regãsim aluzii puține, şi totuşi convingãtoare. Drept argument putem aduce câteva edicte imperiale care limiteazã şi chiar interzic participarea femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus consutum din anul 11 p.Hr. acesta este înlocuit 8 ani mai târziu de senatus consultum din Larinum, care adaugã şi alte pedepse în afara stigmatului de infamia celor de rang ecvestru sau senatorial care îndrãzneau sã participle. Edictul este înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas. În fine, împãratul Septimius Severus scoate în afara legii în anul 200 astfel de manifestãri care implicã luptele corp la corp dintre femei în arena. Este improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori ne oferã fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero îl ține în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care îşi fac apariția şi gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial. Aceştia întrețin atmosfera prin jocuri care includ vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase, comparați cu indivizi de cea mai joasã spețã. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de Nero, în 66, care aduce în prim-plan femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului sau Patrobius o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul sãu ne povesteşte despre jocurile extravagante la inițiativa împãratului Domitian, unde iarãşi femeile au o participare activã:“In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritime în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio, Domitian se pare cã se delecta cu încãierãrile dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este cã anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul festivitãților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere adiacentã a sexului feminine, ci una dintre atracțiile principale. Alãturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptã. Domitian avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã şi ştia cã astfel de show-uri atipice incitã mulțimea, oferindu-I şi lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia cã fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor:o inscripție în portul Ostia;un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator. Inscripția de la Ostia ne vorbeşte despre magistratul local, Hostilianus, care este primul ce permite luptele feminine:Qui primus om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția dateazã se pare din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

În fine, relieful de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea secol şi expus la British Museum ne înfãțişeazã douã luptãtoare îmbrãcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenã. Cele douã primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arena. Existent acestui relief demonstreazã cã, cel puțin în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrãcau precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenã, dar şi acelaşi stil de viațã, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurãmântul de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri, uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii sau sã dobândeascã faimã. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stãpânii cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitãțile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din arenã. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți, cu pânã la 1000 de aurei. Femeile care pãşeau în arenã nu erau toate sclave sau individe de la marginea societãții, Tacitus mãrturisindu-ne cã unele personaje din mediile aristocrate o fãceau ca sã-şi afirme personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru cã aveau curajul sã treacã peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exageratã. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele sale îşi aratã profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de meserii de cãtre o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagã propria naturã de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecențã.

Viața tipicã pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoalã (ludus) condusã de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei sã fi fost antrenate chiar de tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptãtori, murmillo, thraex, retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armurã specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru cã valorau mult mai mult vii. În seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânãtoarea de animale (venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în jur de 10-13 perechi, o partidã durând cam 10-15 minute. Când unul dintre combatanți obosea sau se rãnea, lãsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea sau putea elibera pe unul sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).

Excavãrile de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru cã decedatul fuses ears pe un rug elaborate (bustum), indicând statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în formã de bol (tazzae), precum şi opt lãmpi. Fragmentele de oase şi artefactele, care probau bogãție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetãtorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romanã în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca mirosurile din arena. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine), ca şi fragmentele de sticlã, cuiele de fier, fãrâmele de veşmânt, sugereazã o ceremonie costisitoare şi elaboratã. Situarea în afara cimitirului pledeazã pentru un personaj aflat în afara normelor societãții.

Toate datele conduc cãtre concluzia cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectatã, dar nu respectabilã. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru cã nu sunt dovezi cum cã vreodatã vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permit o astfel de înmormântare. Lãmpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum afirmã şi Pringle, “avem de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantã”. Este de luat în seamã, pentru cã dupã cum ne spune şi textele scrise, arena romanã nu era exclusive în apanajul bãrbaților;femeile îşi asumeau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice – gladiatorul.

Referințe:

Evans, J. K. (1991). War, women and children in ancient Rome. London:Routledge;

Grant, M. (1967). Gladiators. New York:Barnes &Noble Books;

Pringle, H. (2001). Gladiatrix. Discover, 22(12), 48-55;

Potter, D. S. &Mattingly, D. J. (1999). Life, Death, and Entertainment in theRoman Empire. University of Michigan Press.