Femeile din viaţa lui I.L. Caragiale

Autor 42517 vizualizări


Ion Luca Caragiale a ocolit întotdeauna orice detaliu autobiografic şi mai ales intim. Când Horia Petrea-Petrescu, fiul unui amic arădean, şi-a ales ca temă de doctorat viaţa şi activitatea sa literară, i-a solicitat lui Caragiale date despre el. Scriitorul, mai mult constrâns, i-a făcut favoarea de a-i da ceva informaţii, care s-au dovedit extrem de sumare. Astfel, la 19 februarie 1908, i-a transmis aproape telegrafic doar anul, luna şi ziua naşterii sale, fără a preciza şi locul în care deschisese ochii. Câţiva ani mai târziu, după publicarea tezei de doctorat, Caragiale îi scria lui Paul Zarifopol, în parte amuzat, dar mai ales agasat de indiscreţiile „junelui doktor Horilă”: „...Iubeşte-mă, dar nu intra te rog frumos, ca într-un dulap de lemn în sertarele mele unde se ascund măruntaiele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare” .

Mama, Ecaterina 

Prima femeie din viaţa lui Caragiale a fost, cum era şi firesc, mama sa, Ecaterina, a doua fiică a lui Luka Kiriak Karaboa, negustor şi membru al Companiei de comerţ oriental din Braşov, şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici . Negoţul lui Luca Kiriac nu a mers la fel de bine ca negoţul tatălui său, dar Elena a făcut totul pentru ca fiicele sale – Ecaterina fiind cea de-a doua – să primescă o educaţie adecvată.


Despre Ecaterina Caragiale, mama viitorului dramaturg, s-a scris că era o femeie simplă, fără nicio cultură, dar gospodină şi învăţată cu greutăţile care păreau să nu se mai termine , lucru nu tocmai adevărat, având în vedere familia din care se trăgea, care n-a fost una modestă. În realitate, Ecaterina a primit o creştere îngrijită şi a fost ştiutoare de carte. La fel ca şi soţul său, Luca Caragiale, despre Ecaterina se spune că avea rădăcini greceşti – rădăcini care au fost mai degrabă aromâne decât greceşti.

Potrivit surselor documentare, Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă să-l liniştească. Adesea, femeia primea plângeri din partea vecinilor privind merele furate din pomii acestora, ori privind bătăile cu copiii aceloraşi vecini. Despre Ecaterina se mai spune şi că ea a fost cea care i-a temperat avântul, când, la 18 ani, fiul înverşunat a participat activ la evenimentele de la Ploieşti, din august 1870. Odată revenit din oraş, mama ar fi avut grijă să-l închidă în casă, aruncându-i sabia şi încuindu-i ghetele şi pălăria în scrin . Alţi biografi ai scriitorului susţin tocmai contrariul: Caragiale n-ar fi participat în niciun fel la încercarea de a instaurare a Republicii – şi nici la alte evenimente asemenea.

Sora, Lenci 

Pe lângă Ion Luca, Ecaterina a mai născut un copil, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor. Despre Lenci se ştie că nu era prea frumoasă, dar era extraordinar de inteligentă, cu ochi expresivi şi sclipitori, şi-şi adora fratele. Şi Caragiale a ţinut mult la sora sa, fiind şi de ea foarte apropiat – mai cu seamă după moartea timpurie a tatălui, moment din care tânărul a devenit brusc capul familiei, îngrijind de mama şi de sora lui. „Mama şi soră-mea – scria Caragiale – îmi sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin cap să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da, nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numai să mă ştie pe mine cu sufletul mulţumit. Ba chiar, am luat sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de bucher” .

Pentru cele două, Caragiale e singurul sprijin – şi-i trimit adesea scrisori de mulţumire. El le plătea, chiar dacă uneori cu întârziere, şi chiria casei, şi cheltuielile, ba pe deasupra şi o slujnică, dovadă că femeile nu o duceau tocmai rău . Timp de 15 ani, până la moartea Ecaterinei Cardini Momolo, bogata verişoară a mamei sale, Ion Luca Caragiale a asigurat mamei şi surorii sale un trai mai mult decât decent, făcându-şi din plin datoria de fiu şi frate. Lenci a murit la 49 de ani în braţele lui şi ale soţiei, veniţi amândoi în grabă de la Berlin la aflarea veştii că e foarte rău bolnavă.  

Femeile din teatru şi Caragiale 

Până acolo însă, după moartea soţului, Ecaterina Caragiale decide să plece cu copiii săi, Ion Luca şi Lenci, în Capitală, la Bucureşti, de vreme ce n-o mai lega nimic de Ploieşti. Cu ajutorul lui Mihail Pascaly, I.L. Caragiale primeşte un post de sufler şi copist la Teatrul Naţional, tânărul făcând treptat cunoştinţă cu viaţa de acolo, dar şi cu actriţele mai mult sau mai puţin talentate ale instituţiei. Iar femeile din teatru au fost cele care, într-o anumită măsură, au modelat caracterul viitorului dramaturg. Unele dintre ele s-au purtat fără inimă cu Caragiale, încă un adolescent, şi chiar dacă trupa era a unchiului său, Costache Caragiale, domnişoarele şi doamnele n-au avut nicio reţinere în a-l trata „cu ghionturi şi fel de fel de maltratări” şi chiar în a-l pălmui, cum una dintre ele a îndrăznit s-o facă. Îl strigau fără nici urmă de respect pe nume, „Iancule, şi mai rău, măi Iancule” , punându-l la tot felul de treburi pe tânărul care afla astfel cât de grea era viaţa când o porneai de jos.  

Despre omul Caragiale 

Într-o fotografie din tinereţe Caragiale impresionează cu chipul său frumos, cu trăsături virile, având un păr bogat pieptănat spre spate, care lasă să se vadă fruntea-i înaltă şi o privire visătoare, tristă şi frământată de gânduri, dar, în acelaşi timp, emanând o puternică determinare de a se bate cu viaţa aşa cu va fi fost ea. În altă fotografie, făcută la vârsta de 25 de ani, se vede un chip tăiat în linii dure şi precise, cu o privire parcă obosită şi încruntată, pe care se poate citi o hotărâre de nezdruncinat. Atributele lui fizice impuneau în jur, dar se spune că în angajarea relaţiilor cultura sa enciclopedică era definitorie.


Caragiale apare prietenilor ca plăcându-i vinurile bune şi femeile frumoase. Astfel de plăceri erau reunite, pare-se, la o cârciumă aflată în dosul Cişmigiului, unde era vin bun, dar şi mâncare gustoasă, iar cârciumăreasa – Coana Mariţa, în povestirea unuia dintre prietenii lui; Marghioala, în altă istorisire – era o femeie frumoasă şi cu vino-ncoa. Închipuite sau nu, avansurile făcute acesteia de către Caragiale sunt povestite în forme diferite de către scriitor prietenilor săi, cu tot cu presupusul refuz al femeii. În prima dintre aceste povestiri, Caragiale i se adresează hâtru cârciumăresei: „Bine, coană Mariţo, nu-i păcat de dumneata, o femeie frumoasă, dichisită, pricepută la toate... ”, şi nici n-ar fi terminat bine fraza, că Mariţa i-ar fi taiat-o scurt: „Cu plăcere, da’ nu se poate!” . În cea de-a două povestire, Caragiale, uitându-se lung şi galeş la frumoasa cârciumăriţă, coana Marghioala, căruia el şi alţi băieţi îi cam făceau curte, i-a spus „Fie că straşnici ochi ai, coană Marghiolă!”, iar ea i-ar fi răspuns scurt şi la obiect: „Nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu ”. Dacă astfel de momente îl amuză pe Caragiale, distrându-i de bună seamă şi pe prietenii lui, nu tot astfel se întâmplă atunci când scriitorul se îndrăgosteşte cu patimă, fie şi pentru scurt timp. 

Îndrăgostit de Fridolina: „Am plâns toată noaptea în vagon, ca un mizerabil” 

Viaţa sentimentală a lui I.L. Cargiale nu este aproape deloc reprezentată în corespondenţele purtate. Excepţie fac scrisorile adresate lui Petre Th. Missir, din perioada martie-mai 1883, care permit creionarea unei frânturi din viaţa amoroasă a lui Caragiale.

O scrisoare care atacă o „spinoasă” chestiune amoroasă e datată 31 martie 1883 – Caragiale avea atunci 31 de ani şi era extrem de îndrăgostit de domnişoara Leopoldina Reineke (alintată Fridolina), verişoara compozitorului Eduard Caudella, care, la rândul ei, suspina după alt tânăr; tânăra era pe-atunci vedeta Teatrului Naţional din Iaşi. Reproducem întocmai misiva: „Sunt foarte nenorocit. Am plâns toată noaptea în vagon, ca un mizerabil, în drum de la Iaşi la Craiova. Portretul e rece şi nu vrea să răspunză la niciuna din mângâierile ce-i fac… Sunt pierdut… Ori mă împuşc ori rămân cel mai ticălos om din lume… Sărută din parte-mi, cu toată căldura, mâinile pe care le poţi săruta”. Dar iubirea lui pentru Fridolina se stinge repede şi, în mai 1883, îl roagă pe Missir să nu mai spună nimănui de sentimentele sale, catalogate acum drept prostii, minunându-se şi el de pasiunea ce-l cuprinsese . 

Un triunghi amoros: Caragiale, Eminescu şi Veronica Micle 

Despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale auzise înainte de a-l întâlni, iar când l-a cunoscut personal a simţit că multe lucruri îl leagă de acest tânăr frumos, coborât parcă „dintr-o veche icoană”, cu ochi mari, în care se citeau frământări adânci şi visuri măreţe . Prietenia dintre ei a fost una profundă, dar departe de a fi liniştită şi armonioasă. Erau firi diametral opuse. Totuşi, apropierea dintre ei s-a datorat aplecării amândurora spre literatură şi respectului ce şi-l purtau unul altuia. Cu timpul, prietenia de tinereţe, exuberantă şi inconstantă, a trecut la un alt nivel, devenind o colaborare statornică şi o apreciere reciprocă. Aceasta, până la ruperea cu totul a legăturilor...  


O primă ciocnire dintre cei doi, pe teme afective, s-a făcut destul de timpuriu. Ştim deja că după moartea tatălui, Caragiale s-a mutat cu mama şi sora sa la Bucureşti şi, o vreme, cei trei au stat la o verişoară a mamei, Cleopatra Lecca. Aceasta divorţase de colonelul Poenaru, iar Eminescu, după ce a cunoscut-o, a făcut o pasiune pentru ea. Cleopatra se înfiinţa ostentativ la şedinţele Junimii, ce se ţineau în casa lui Titu Maiorescu, stârnind rumoare prin faptul că apărea extrem de machiată, lucru care nu-l deranja pe Eminescu; ba dimpotrivă, îl atrăgea şi mai tare. Se pare, de altfel, că ea a fost cea care i-a inspirat poezia „Pe lângă plopii fără soţ”. Bănuind că prietenul său Caragiale îi face curte Cleopatrei, Eminescu, care avea o fire impusivă şi era extrem de gelos, l-a ameninţat, pare-se, cu moartea – iar Caragiale a reuşit cu mare greutate să-i spulbere bănuielile şi să-l liniştească .

Prietenia celor doi scriitori a cunoscut destule perioade tensionate, uneori provocate chiar de către Caragiale, care îl stârnea pe Eminescu într-o controversă de dragul controversei şi din plăcerea de a-l vedea pe poet înflăcărat, apărându-şi din răsputeri punctul de vedere, ca mai apoi tot Caragiale să restabilească armonia cu o vorbă de duh. Pe lângă discuţiile literare, politice, filozofice pe care le dezbăteau pe când lucrau împreună la „Timpul” ca redactori, e posibil să-şi fi mărturisit unul altuia şi ceva amănunte ale vieţii lor intime. Probabil, astfel a aflat Caragiale de legătura prietenului său cu Veronica Micle, aflată la Iaşi, şi căruia marele poet îi trimitea scrisori pasionale .

O legătură amoroasă cu multe necunoscute 

Numit revizor şcolar în judeţele Nemţ şi Suceava, Caragiale o cunoaşte şi el, la Iaşi, pe Veronica Micle şi între ei se înfiripă o prietenie, urmată de o întreagă corespondenţă. Legătura cu Veronica Micle destramă însă planurile de căsătorie ale lui Eminescu – şi face cu totul dispărută puternica amiciţie ce-l lega de Caragiale.

Posibil ca I.L. Caragiale să nu fi văzut legătura dintre Eminescu şi Veronica Micle ca pe una serioasă, ştiind cât de temperamental şi desprins de realitate era, de multe ori, prietenul său, iubind mai mult idealul de femeie decât femeia în sine. Sau poate că revizorul Caragiale a fost pur şi simplu curios să afle cum e femeia de care vorbea cu atâta înflăcărare prietenul său. Cert e că, întâlnind-o pe Veronica la Iaşi, în cadrul unui cenaclu al Junimii, Caragiale nu şi-a pus problema că-i poate face vreun rău poetului, considerând-o doar o toană, care putea să ia repede forma altei femei. Un factor important al implicării Veronicăi în relaţia cu Caragiale se poate să fi fost şi lipsa lui Eminescu din Iaşi, prins cu problemele ziarului „Timpul”, lipsă pe care Veronica a resimţit-o acut, ca pe o părăsire.

Urmarea acestei istorii o aflăm de la Titu Maiorescu. Personaj extrem de sobru şi de serios, Maiorescu îşi nota, în general, tot ce se întâmpla în jurul lui, dar se pare că a omis, voit sau nu, să scrie despre nefericirea acestui trio amoros. Cu toate acestea, Maiorescu i-a mărturisit lui Al. Brătescu-Voineşti, în iunie 1892, împrejurările distanţării celor doi scriitori şi amici, iar Brătescu-Voineşti a concluzionat că „Luceafărul” s-ar fi născut din suferinţa pe care i-o provocase lui Eminescu legătura lui Caragiale cu iubita sa Veronica. Pentru buna informare a cititorilor noştri, să reţinem că există două finaluri ale acestei istorii, foarte apropiate în esenţă. 


În prima dintre variante, Caragiale află de la Eminescu despre planurile poetului de a o lua de nevastă pe Veronica Micle; şi, neştiind cum să procedeze, se duce la Maiorescu şi îi povesteşte deschis despre istoria lui cu Veronica Micle, dar şi despre intenţiile prietenului său. Caragiale conchide că Eminescu ar trebui împiedicat, Veronica având mai mulţi prieteni intimi, printre care şi pe el. Maiorescu, uluit, nu ştie ce hotărâre să ia. Primind şi vizita lui Eminescu, care, încolţit, recunoaşte că se gândeşte serios la căsătorie, Maiorescu încearcă să-l abată de la planul lui, scoţând în evidenţă tot soiul de considerente morale şi materiale: căsnicia necesită un fond material substanţial, ei sunt amândoi săraci etcetera. Cum Eminescu rezistă în faţa invaziei de argumente, Maiorescu îi spune că poezia, cea care l-a ridicat unde e acum, ar avea de suferit – dar Eminescu e decis s-o lase deoparte: poezia nu-i adusese nimic bun. Neputând să-l convingă altfel, Maiorescu îi spune de-a dreptul ce-i povestise Caragiale – şi, astfel, tot universul clădit pe iubire sinceră al poetului se prăbuşeşte brusc .

În varianta pe care o prezintă în cartea sa Şerban Cioculescu, desfăşurarea evenimentelor e mult condensată: în vizită la Titu Maiorescu – tot fondatorul Junimii e confidentul – Caragiale îi povesteşte pur şi simplu de relaţia sa cu Veronica Micle. Primind şi vizita lui Eminescu, aflând de hotărârea acestuia de a se căsători cu aceeaşi Veronica, Maiorescu e perplex; nu ştie ce să facă şi înşiră contraargumente pentru ca, în final, să recurgă la argumentul suprem: legătura femeii cu Caragiale. De aici încolo cale de întoarcere nu mai e: ruptura cu Caragiale e definitivă. Pe Veronica însă, poetul o iartă – după o corespondenţă incriminantă şi întâlniri şi explicaţii dureroase. Şi îndepărtarea de Maiorescu e vizibilă: Eminescu publică „Luceafărul” în almanahul almanahul „România Jună” din Viena, şi nu în „Convorbiri”, ca până atunci. 

Indiscreţiile lui Caragiale 

Un lucru e cert: dacă I.L. Caragiale i-ar fi spus despre relaţia sa cu Veronica numai lui Titu Maiorescu poate că secretul s-ar fi păstrat mai bine între cei patru, deoarece maestrul era recunoscut ca un om de cuvânt. Deliberat sau nu, Caragiale s-a lăudat, pare-se, cu legătura lui cu Veronica şi de faţă cu Scipione Bădescu – şi, astfel, istoria a fost cunoscută de toţi prietenii comuni, iar Eminescu şi-a văzut şi mai mult întinată marea dragoste .

Odată împăcat cu Veronica, la începutul anului 1882, Eminescu îi cere să păstreze tăcerea asupra acestui fapt. Desigur, de căsătorie nu mai poate fi vorba. Dar Caragiale se mai întâlneşte cu Veronica – mai mult ca să afle ce face şi ce gândeşte vechiul său prieten – şi e, din nou, ameninţat cu moartea. Într-una dintre scrisori, Veronica îi spune lui Eminescu că Ion Luca Caragiale a acuzat-o că ea i-ar fi mărturisit păcatul ei doar ca să le strice lor prietenia . De cealaltă parte, scrisorile Veronicăi către Caragiale nu i-au fost restituite femeii niciodată, chiar dacă ea le-a cerut insistent, şi nici nu se mai ştie nimic de soarta lor. Într-un final, pentru a pune capăt unei situaţii devenite penibile, Caragiale cere mutarea ca revizor şcolar la Argeş şi Vâlcea.

Mama lui Mateiu Caragiale 

O legătură intimă şi discretă a lui I.L. Caragiale a fost cea cu Maria Constantinescu – mama lui Mateiu, primul său copil, declarat de Caragiale însuşi la Starea Civilă, la 14 aprilie 1885. Pe-atunci în vârstă de 33 de ani, Ion Luca şi-a dat în acte aceeaşi adresă ca a mamei, fapt care putea să indice că se gândea la o oficializare a relaţiilor cu ea. În actul oficial, Maria Constantinescu apare ca rentieră. De cealaltă parte, Şerban Cioculescu scrie că Mateiu nu a fost legitimat niciodată, deoarece mama sa nu a consimţit la această formalitate decât cu condiţia căsătoriei, care nu s-a mai realizat .

Căsătoria cu gentila domnişoară Alexandrina Burelli 

Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale. Povestea pare să se fi desfăşurat în felul următor: venită, fără a avea bilet, împreună cu un grup de prietene, pentru a o vedea în spectacol pe Sarah Bernardt, Alexandrina Burelli primeşte şi ea, şi prietenele ei acceptul lui Caragiale de a intra în sală. Dar Alexandrina nu intră numai la spectacol, ci şi în inima şi viaţa lui Caragiale, pentru totdeauna, căci directorul Teatrului Naţional se îndrăgosteşte nebuneşte de ea.

După puţin timp – în care o vizitează mereu pe Alexandrina – Caragiale o cere de soţie tatălui ei, arhitectul Gaetano Burelli. Alexandrina era a doua fiică a arhitectului, din cele trei pe care le avea, o fată extrem de frumoasă, aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor mondene ale Bucureştilor, alături de sora ei mai mare. Nu se ştie sigur dacă cei doi tineri se văzuseră pentru prima dată la teatru ori se cunoşteau mai demult, prin intermediul familiilor lor. I.L.Caragiale se căsătoreşte la 7 ianuarie 1889 cu Alexandrina şi pleacă imediat în călătorie de nuntă în Italia. În periodicul „România Liberă” de marţi, 10 ianuarie, apare următorul anunţ: „Sâmbătă s-a oficiat căsătoria civilă, iar duminică căsătoria religioasă a amicului nostru Caragiale, directorul general al Teatrelor, cu gentila d-ră Alexandrina Burelli. Căsătoriţii au plecat ieri seară, cu Fulgerul spre Italia”.


La întoarcere, cei doi locuiesc într-o casă de pe strada Polonă – şi, odată căsătorită, Alexandrina (alintată Didina) se dedică întru totul căminului şi soţului său şi uitate sunt balurile şi seratele unde mergea înainte. Când voia, Caragiale era numai „vervă, politeţe, spirit rafinat şi elocinţă corneliană”, om cu educaţie, cultură şi figură aristocratică, aşa cum a impresionat-o şi fermecat-o pe mătuşa soţiei sale, o bătrână aristocrată, coborâtoare din spătarul Bucşan, ce fusese decapitat de către turci în secolul al XVI-lea, şi care avea un castel la moşia sa Parepa .

Caragiale şi soţia sa au avut împreună patru copii. Primul a fost o fată, Ioana, apoi a mai venit încă una, Aghata. Spre disperarea părinţilor, amândouă copilele au fost răpuse prea devreme, una după alta, se pare că de difterie (după alţi autori, de tuse convulsivă ). Următorul lor copil, un băiat, Luca, viitorul scriitor, se naşte în 1893, iar Ecaterina, un an mai târziu. Pusă în temă de existenţa lui Mateiu, primul copil al scriitorului, Alexandrina consimte să-l primească acasă la ei, dar Mateiu se arată ostil mariajului şi tatălui său.

Fiica celor doi, Ecaterina Logadi, povestea că mama ei era o gospodină ordonată şi chibzuită. Adesea îşi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Dădea hainele mai vechi ale lui Caragiale pe farfurii cu dungi roz şi, dacă soţul său îşi căuta hainele vechi, îi arăta achiziţiile făcute şi, în funcţie de starea lui sufletească, fie totul se termina în râs şi glume, fie Caragiale, dacă avea o zi proastă, făcea o tragedie din schimbul realizat de soţie. Dar şi Caragiale, care avea obiceiul să scrie nuvelele într-un mic format, făcea filele pachet şi le lega cu panglicile colorate luate de la hainele soţiei sale. Ştia că ea îl va bomboni, dar nu putea să lege mai elegant micile manuscrise decât cu aceste frumoase panglici. Spunea că arta aceasta a cizelării, a condensării, o învăţase de la negustorul ambulant evreu Cilibi Moise . 

Momuloaia 

Femeia care îl face cu adevărat bogat şi, astfel, independent financiar pe Caragiale a fost Ecaterina Momolo Cardini, mătuşa lui şi vară primară cu mama sa; mamele celor două fiind surori. Ecaterina s-a căsătorit cu un italian, zis Momolo, supus austriac, care s-a stabilit la Bucureşti. Posesor al unei mari averi, Momolo a murit în 1859, lăsând totul soţiei. După moartea acesteia, de o parte din uriaşa moştenire a beneficiat, indirect, şi Ion Luca Caragiale – dar numai după un proces complicat, aparent nesfârşit, cu toate rudele, adevărate ori închipuite, ale defunctei .


""