Autor 108289 vizualizări


Ion Luca Caragiale a ocolit întotdeauna orice detaliu autobiografic şi mai ales intim. Când Horia Petrea-Petrescu, fiul unui amic arădean, şi-a ales ca temă de doctorat viaţa şi activitatea sa literară, i-a solicitat lui Caragiale date despre el. Scriitorul, mai mult constrâns, i-a făcut favoarea de a-i da ceva informaţii, care s-au dovedit extrem de sumare. Astfel, la 19 februarie 1908, i-a transmis aproape telegrafic doar anul, luna şi ziua naşterii sale, fără a preciza şi locul în care deschisese ochii. Câţiva ani mai târziu, după publicarea tezei de doctorat, Caragiale îi scria lui Paul Zarifopol, în parte amuzat, dar mai ales agasat de indiscreţiile „junelui doktor Horilă”: „...Iubeşte-mă, dar nu intra te rog frumos, ca într-un dulap de lemn în sertarele mele unde se ascund măruntaiele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare” .

Mama, Ecaterina 

Prima femeie din viaţa lui Caragiale a fost, cum era şi firesc, mama sa, Ecaterina, a doua fiică a lui Luka Kiriak Karaboa, negustor şi membru al Companiei de comerţ oriental din Braşov, şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici . Negoţul lui Luca Kiriac nu a mers la fel de bine ca negoţul tatălui său, dar Elena a făcut totul pentru ca fiicele sale – Ecaterina fiind cea de-a doua – să primescă o educaţie adecvată.


Despre Ecaterina Caragiale, mama viitorului dramaturg, s-a scris că era o femeie simplă, fără nicio cultură, dar gospodină şi învăţată cu greutăţile care păreau să nu se mai termine , lucru nu tocmai adevărat, având în vedere familia din care se trăgea, care n-a fost una modestă. În realitate, Ecaterina a primit o creştere îngrijită şi a fost ştiutoare de carte. La fel ca şi soţul său, Luca Caragiale, despre Ecaterina se spune că avea rădăcini greceşti – rădăcini care au fost mai degrabă aromâne decât greceşti.

Potrivit surselor documentare, Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă să-l liniştească. Adesea, femeia primea plângeri din partea vecinilor privind merele furate din pomii acestora, ori privind bătăile cu copiii aceloraşi vecini. Despre Ecaterina se mai spune şi că ea a fost cea care i-a temperat avântul, când, la 18 ani, fiul înverşunat a participat activ la evenimentele de la Ploieşti, din august 1870. Odată revenit din oraş, mama ar fi avut grijă să-l închidă în casă, aruncându-i sabia şi încuindu-i ghetele şi pălăria în scrin . Alţi biografi ai scriitorului susţin tocmai contrariul: Caragiale n-ar fi participat în niciun fel la încercarea de a instaurare a Republicii – şi nici la alte evenimente asemenea.

Sora, Lenci 

Pe lângă Ion Luca, Ecaterina a mai născut un copil, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor. Despre Lenci se ştie că nu era prea frumoasă, dar era extraordinar de inteligentă, cu ochi expresivi şi sclipitori, şi-şi adora fratele. Şi Caragiale a ţinut mult la sora sa, fiind şi de ea foarte apropiat – mai cu seamă după moartea timpurie a tatălui, moment din care tânărul a devenit brusc capul familiei, îngrijind de mama şi de sora lui. „Mama şi soră-mea – scria Caragiale – îmi sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin cap să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da, nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numai să mă ştie pe mine cu sufletul mulţumit. Ba chiar, am luat sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de bucher” .

Pentru cele două, Caragiale e singurul sprijin – şi-i trimit adesea scrisori de mulţumire. El le plătea, chiar dacă uneori cu întârziere, şi chiria casei, şi cheltuielile, ba pe deasupra şi o slujnică, dovadă că femeile nu o duceau tocmai rău . Timp de 15 ani, până la moartea Ecaterinei Cardini Momolo, bogata verişoară a mamei sale, Ion Luca Caragiale a asigurat mamei şi surorii sale un trai mai mult decât decent, făcându-şi din plin datoria de fiu şi frate. Lenci a murit la 49 de ani în braţele lui şi ale soţiei, veniţi amândoi în grabă de la Berlin la aflarea veştii că e foarte rău bolnavă.  

Femeile din teatru şi Caragiale 

Până acolo însă, după moartea soţului, Ecaterina Caragiale decide să plece cu copiii săi, Ion Luca şi Lenci, în Capitală, la Bucureşti, de vreme ce n-o mai lega nimic de Ploieşti. Cu ajutorul lui Mihail Pascaly, I.L. Caragiale primeşte un post de sufler şi copist la Teatrul Naţional, tânărul făcând treptat cunoştinţă cu viaţa de acolo, dar şi cu actriţele mai mult sau mai puţin talentate ale instituţiei. Iar femeile din teatru au fost cele care, într-o anumită măsură, au modelat caracterul viitorului dramaturg. Unele dintre ele s-au purtat fără inimă cu Caragiale, încă un adolescent, şi chiar dacă trupa era a unchiului său, Costache Caragiale, domnişoarele şi doamnele n-au avut nicio reţinere în a-l trata „cu ghionturi şi fel de fel de maltratări” şi chiar în a-l pălmui, cum una dintre ele a îndrăznit s-o facă. Îl strigau fără nici urmă de respect pe nume, „Iancule, şi mai rău, măi Iancule” , punându-l la tot felul de treburi pe tânărul care afla astfel cât de grea era viaţa când o porneai de jos.  

Despre omul Caragiale 

Într-o fotografie din tinereţe Caragiale impresionează cu chipul său frumos, cu trăsături virile, având un păr bogat pieptănat spre spate, care lasă să se vadă fruntea-i înaltă şi o privire visătoare, tristă şi frământată de gânduri, dar, în acelaşi timp, emanând o puternică determinare de a se bate cu viaţa aşa cu va fi fost ea. În altă fotografie, făcută la vârsta de 25 de ani, se vede un chip tăiat în linii dure şi precise, cu o privire parcă obosită şi încruntată, pe care se poate citi o hotărâre de nezdruncinat. Atributele lui fizice impuneau în jur, dar se spune că în angajarea relaţiilor cultura sa enciclopedică era definitorie.


Caragiale apare prietenilor ca plăcându-i vinurile bune şi femeile frumoase. Astfel de plăceri erau reunite, pare-se, la o cârciumă aflată în dosul Cişmigiului, unde era vin bun, dar şi mâncare gustoasă, iar cârciumăreasa – Coana Mariţa, în povestirea unuia dintre prietenii lui; Marghioala, în altă istorisire – era o femeie frumoasă şi cu vino-ncoa. Închipuite sau nu, avansurile făcute acesteia de către Caragiale sunt povestite în forme diferite de către scriitor prietenilor săi, cu tot cu presupusul refuz al femeii. În prima dintre aceste povestiri, Caragiale i se adresează hâtru cârciumăresei: „Bine, coană Mariţo, nu-i păcat de dumneata, o femeie frumoasă, dichisită, pricepută la toate... ”, şi nici n-ar fi terminat bine fraza, că Mariţa i-ar fi taiat-o scurt: „Cu plăcere, da’ nu se poate!” . În cea de-a două povestire, Caragiale, uitându-se lung şi galeş la frumoasa cârciumăriţă, coana Marghioala, căruia el şi alţi băieţi îi cam făceau curte, i-a spus „Fie că straşnici ochi ai, coană Marghiolă!”, iar ea i-ar fi răspuns scurt şi la obiect: „Nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu ”. Dacă astfel de momente îl amuză pe Caragiale, distrându-i de bună seamă şi pe prietenii lui, nu tot astfel se întâmplă atunci când scriitorul se îndrăgosteşte cu patimă, fie şi pentru scurt timp. 

Îndrăgostit de Fridolina: „Am plâns toată noaptea în vagon, ca un mizerabil” 

Viaţa sentimentală a lui I.L. Cargiale nu este aproape deloc reprezentată în corespondenţele purtate. Excepţie fac scrisorile adresate lui Petre Th. Missir, din perioada martie-mai 1883, care permit creionarea unei frânturi din viaţa amoroasă a lui Caragiale.

O scrisoare care atacă o „spinoasă” chestiune amoroasă e datată 31 martie 1883 – Caragiale avea atunci 31 de ani şi era extrem de îndrăgostit de domnişoara Leopoldina Reineke (alintată Fridolina), verişoara compozitorului Eduard Caudella, care, la rândul ei, suspina după alt tânăr; tânăra era pe-atunci vedeta Teatrului Naţional din Iaşi. Reproducem întocmai misiva: „Sunt foarte nenorocit. Am plâns toată noaptea în vagon, ca un mizerabil, în drum de la Iaşi la Craiova. Portretul e rece şi nu vrea să răspunză la niciuna din mângâierile ce-i fac… Sunt pierdut… Ori mă împuşc ori rămân cel mai ticălos om din lume… Sărută din parte-mi, cu toată căldura, mâinile pe care le poţi săruta”. Dar iubirea lui pentru Fridolina se stinge repede şi, în mai 1883, îl roagă pe Missir să nu mai spună nimănui de sentimentele sale, catalogate acum drept prostii, minunându-se şi el de pasiunea ce-l cuprinsese . 

Acest text este un fragment din articolul "Femeile din viaţa lui I.L. Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.