Femeia în propaganda primilor împăraţi romani

In timpul dinastiei Iulio-Claudiene încep să se producă şi să se raspândească imagini recognoscibile cu personaje ale familiei imperiale, imagini publice care să comunice cu indivizii care nu au acces direct la împărat[1], deci care constituie un element vital al propagandei politice. Sunt difuzate pe tot cuprinsul Imperiului portrete pentru a fi oferi artiştilor modele oficiale pe care să le reproducă, de altfel portretele create în afara Romei nu se aflau sub controlul statului[2].

Augustus comunică prin aceste portrete ideea guvernării sale reuşite, atât prezente cât şi viitoare. Includerea femeilor în elaborarea imaginarului politic este un aspect inovator al propagandei augustane. Deja în 35 a.H.r senatul roman dă un decret prin care autorizează statuile publice pentru Octavia şi Livia[3], înainte de acest senatus consultum singura figură publică a unei femei este cea a mamei gracchilor, Cornelia[4]. Decizia de a folosi personajele feminine în discursul puterii va marca incipitul unei mode durabile în arta şi propaganda romană.

Imaginile din dinastia Iulio-Claudiană cuprind o parte destul de mare din portretele imperiale care ne-au parvenit până acum. Dintre împărătese se remarcă îndeosebi Livia şi Agrippina în ceea ce priveşte influenţa asupra portretisticii secolelor viitoare.

Livia este probabil cea mai onorată şi recognoscibilă dintre femeile augustane. Sursele vorbesc despre faptul că Augustus nu a reuşit să o determine pe Iulia să se conformeze programului său moral[5]şi compansatoriu a transformat-o pe Livia în idealul femeii romane. Augustus a cultivat cu succes imaginea pozitivă a Liviei integrând-o în imaginea mai cuprinzătoare a cuplului domestic perfect, simbol al armoniei absolute. Calităţile atribuite Liviei, în special pudicitia, vor deveni epitete standard asociate cu statutul de împărăteasă, care îl include pe cel de soţie şi mamă model. Livia îşi comunică calitatea de pudicitiaprintr-un gest sculptural popular în perioada elenistică:braţele apropiate de corp, unul îndoit pest mijloc iar celălalt sprijinind bărbia, postură care ar fi sugerat atât conservatorismul cât şi autoritatea imperială[6]. Portretele Liviei întruchipează modestia, gravitas, simplitatea şi absenţa frivolităţii. Trăsăturile individualizate precum ochii mari, faţa ovală sau frizura cu cărare şi nodusproiectează o imagine fără vârstă, simbolul eternităţii dinastiei[7].

Livia este menţionată în 26 de inscripţii, majoritatea baze de statui din est care o desemnează în rolul ei de soţie[8]. Onorând-o astfel se subliniează atât importanţa sa ca soţie de împărat, cât şi obedienţa acesteia, sugerată şi de apariţia sa numai alături de alte femei pe monumente. După moartea lui Drusus, 9 a.Hr., Liviei îi este adesea accentuat şi rolul de mamă[9]. Pe monede, spre deosebire de împărătesele din secolele ulterioare, Livia apare rar, de multe ori fără nume. Prima monedă care să o identifice exact este din vremea lui Claudius şi are legenda diva Augusta[10].

Spre deosebire de împărătesele viitoare, Livia nu este asociată cu teme militare. Doar un relief de pe o teacă aflată la Bonn care o reprezintă alături de Drusus şi Tiberius cuirasaţi oferă o uşoară sugestie a unei astfel de asocieri. Conexiunea cu victoriile militare simbolizate de un laur căzut în poala împărătesei va fi subiectul unor relatări mai târzii[11]. Rolul său public va continua şi în timpul lui Tiberius, de data aceasta ca mamă de împărat, iconografie continuând să o prezinte în acelaşi spirit al simbolisticii idealului feminin roman.

În vremea lui Caligula imagistica feminină mai evoluează puţin. Drusilla, sora împăratului, pare să fi ocupat o poziţie publică importantă. Potrivit lui Dio, Caligula ordonă ridicarea unei statui pentru aceasta în templul lui Venus Genetrixdin forul lui Caesar, care să fie la fel de înaltă ca statuia de cult[12]. Probabil prin manipularea publică a imaginii surorii sale împăratul doreşte să proclame legăturile cu dinastia şi divinitatea. Mai mult, în 38 o va deifica, fiind prima divadin istoria romană[13]. Neavând moştenitori, Caligula se vede obligat să se folosească de surorile sale pentru a promova continuitatea dinastică, contribuind astfel la creşterea importanţei imaginilor personajelor feminine.

După Caligula notabilă este Messalina, soţia lui Claudius, care nutreşte veleităţi de putere din moment ce îi solicită lui Claudius titlul de Augusta[14]. Claudius o va supune unei damnatio memoriae, utilizând în schimb imaginea Liviei pe care o deifică pentru a se justifica ideologic.

Spre deosebire de Messalina, Agrippina apare în numeroase reliefuri, dar probabil unele portrete sunt reciclate din cele ale Messalinei din raţiuni financiare[15]. Un mod prin care i se exprimă influenţa este asocierea cu o zeiţă, în cazul acesta cu Ceres/Demeter, simbolul păcii şi prosperităţii în propaganda augustană. Agrippina este onorată ca figură centrală a dinastiei şi în cadrul Sebasteionului din Aphrodisias, oraş cu o legătură specială cu Roma a cărei Venus Genetrixîşi găseşte aici corespondentă în Aphrodita Prometor. Unul dintre relieful o înfăţişează pe Agrippina purtând un khiton sub un himationşi dând mâna cu Claudius, ceea ce sugerează atât concordiafamilială cât şi ideea de fecunditate prin îmbrăcămintea care aminteşte de Ceres[16].

Al doilea relief prezintă o ipostază care iese mult din normele iconografice:Agrippina îl încoronează pe Nero cu o cunună de lauri, imagine a puterii reluată abia în vremea Iuliei Domna[17]. În acelaşi relief se întrevăd şi atributele fertilităţii prin cornucopiadin mâna sa, probabil tot aluzie la Ceres şi pentru a echilibra imaginea neconvenţională a puterii sale. Dincolo de această deviere împărăteasa se încadrează tot în modelul tradiţional de modestie, maternitate şi supunere, chiar dacă are o influenţă politică considerabilă în timpul lui Nero, pentru că majoritatea imaginilor sale sunt din perioada claudiană. Agrippina ne oferă un exemplu flagrant de discrepanţă totală între sursele vizuale şi cele scrise care o demonizează[18].

În perioada iulio-claudiană se trasează aşadar liniile unei propagande care să integreze şi imaginile feminine, punându-se accent îndeosebi pe calitatea lor de vehicul al continuităţii dinastice, de simbol al fertilităţii şi stabilităţii.

[1]Bartmann 1999, 18.

[2]Mai multe informaţii despre copii şi distribuţie la Rose 1997, Zanker 1988.

[3]Cass. Dio 49.38.1.

[4]Flory 1993, 287.

[5]Cass. Dio 54. 16. 4-5.

[6]Bartmann 1999, 24-25.

[7]Barett 2002, 105.

[8]Bartmann 1999, 199-211.

[9]Flory 1995, 293.

[10]RIC I2, nr. 219, 56.

[11]Cass. Dio 48.52.

[12]Cass. Dio 59.11.2-3.